Istoria Tecuciului

 Tecuciul în perioada comunistă

Pentru a înțelege în profunzime transformările prin care a trecut Tecuciul în perioada regimului comunist, se impune, în mod necesar, o privire retrospectivă asupra orașului din deceniile anterioare instaurării noii orânduiri politice.

Fără această contextualizare, analiza comunismului local riscă să fie suspendată în abstract, lipsită de ancorare într-o realitate concretă, istorică.

Tecuciul din perioada interbelică și până în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial era un oraș de provincie cu o structură socială eterogenă, în care elitele tradiționale (preoți, profesori, funcționari, mici comercianți, meșteșugari și câțiva industriași) conviețuiau cu o populație majoritar agrară, dependentă economic de ritmurile sezoniere ale muncii câmpului și de piața locală.

Viața urbană se desfășura într-un ritm lent, caracterizat de o relativă stabilitate, dar și de carențe administrative, edilitare și economice. Lipsa unor investiții majore, infrastructura precară, serviciile publice insuficient dezvoltate și o industrie aproape inexistentă făceau din Tecuci un oraș care păstra încă, în pofida statutului său de centru administrativ județean, o amprentă rurală vizibilă[1].

    Pe acest fundal de monotonie provincială și dezechilibru structural, regimul comunist va interveni brutal, dar nu întotdeauna eficient, în încercarea de a remodela orașul și comunitatea locală după tiparul ideologic al „omului nou”. Naționalizările, colectivizarea, restructurarea instituțională, propagarea ideologiei marxist-leniniste în școli și instituții culturale, reprimarea elitelor tradiționale și supravegherea permanentă exercitată de organele de partid și de securitate au constituit elementele centrale ale acestei reconfigurări.

În paginile următoare, vom analiza modul în care aceste transformări au afectat orașul Tecuci, cu accent pe structura administrativă, activitatea autorităților locale, modificările urbane și atitudinea locuitorilor în fața noii realități ideologice. Dar, mai întâi, se cuvine să reconstituim, fie și succint, imaginea orașului din anii de dinaintea comunismului – pentru a înțelege mai bine continuitățile, rupturile și formele de adaptare care vor caracteriza perioada următoare.

Ecourile vieții din provincie, inclusiv din Tecuci, ajungeau rareori în presa bucureșteană, și doar atunci când se petrecea o nenorocire sau izbucnea un scandal. Abia în astfel de momente, paginile ziarelor scuturau praful uitării, iar un colț îndepărtat al țării devenea, pentru scurt timp, parte a actualității. Însă această atenție efemeră era determinată, de cele mai multe ori, de evenimente nefaste sau împrejurări lipsite de prestigiu. Apoi, tăcerea se reinstala, iar viața întregii Românii părea să se reducă la existența Capitalei[2].

Această izolare mediatică și simbolică reflecta, de fapt, un adevăr mai profund: în România interbelică, orașele de provincie trăiau sub povara unei duble marginalizări – cea geografică și cea simbolică. Orașele mici, cum era și Tecuciul, nu contau decât în măsura în care produceau știri excepționale (adesea tragice) pentru marile ziare. Istoria și viața comunităților locale își duceau cursul într-un anonimat adesea apăsător, iar centralismul bucureștean le reducea la niște simple decoruri provinciale. Fenomenul nu era nou, dar devenise mai accentuat în perioada interbelică, când contrastul dintre modernizarea Capitalei și stagnarea multor centre urbane din țară devenise vizibil și greu de ignorat.

Chiar și în sufletul provincialilor, evenimentele locale își pierdeau rapid însemnătatea. Blestemul indiferenței și al unei permanente oboseli spirituale pecetluia soarta tristă a orașelor de provincie, mai mult chiar decât lipsurile materiale. Peste străzile prăfuite, trotuarele degradate și casele adormite domnea o plictiseală apăsătoare, ce amplifica dezolarea unei realități precare, evocând mereu moartea și cimitirul, chiar și în așa-zisul „clocot” al arterei principale.

Oricine încerca să se definească altfel decât prin condiția de locuitor al urbei era privit cu suspiciune sau dezaprobare. Chiar și atunci când deținea o funcție importantă, acest statut devenea secundar, întrucât identitatea omului de provincie era determinată, în primul rând, de apartenența sa la comunitatea locală. Îndeletnicirile individuale erau adesea eclipsate de imperativul conformării la normele colective: nu-i era îngăduit să-și petreacă altfel orele de răgaz decât savurând un șpriț, în vreme ce discuta, cu aer grav, despre ultimele evenimente din Capitală[3].

Din  când  în  când,  în  presa  națională apăreau relatări despre ceea ce se întâmpla la Tecuci. Un exemplu este articolul publicat în ziarul Timpul din februarie 1944, care descria orașul astfel: ,,un biet orășel  de provincie, capitala județului sărac cu același nume, unde trenul te lasă cu inima strânsă, sfâșiată de îndoieli și spaime” [4].

Orașul avea aproximativ 20.000 de locuitori și găzduia șapte biserici, opt școli primare, un liceu de băieți cu o solidă tradiție educațională, care oferise țării numeroase personalități de valoare, un liceu de fete, un gimnaziu industrial  pentru  fete  și  unul  pentru   băieți,  o școală de comerț și o școală de cântăreți bisericești[5].

În localitate funcționa un azil de bătrâni, amplasat pe artera principală a orașului, ctitorit de cunoscutul filantrop și om de afaceri Alexandru/Alecu Anastasiu și renovat ulterior cu sprijinul colonelului Albescu[6]. De asemenea, exista un arest preventiv, precum și un sistem de canalizare a pârâului Tecucel, realizat în mod exemplar de fostul primar Marin O. Dumitrescu, contribuind astfel la protejarea orașului împotriva inundațiilor.

Pentru cel care ajungea   în Tecuci cu trenul, gara orașului  apărea  ,,o  jucărie  de  copii, uitată  între cele trei linii principale”, păstrată încă de la începuturile sale, poate ca  ,,o relicvă” de către autoritățile feroviare[7].  

La coborârea din tren, vizitatorul era întâmpinat de piața gării, o zonă circulară, înconjurată de cârciumi. În centrul pieței se înălța impunător monumentul dedicat eroilor ceferiști căzuți în Primul Război Mondial[8]. Spre inima orașului  se întindea  un  bulevard  ,,încorsetat  de  pomi  înalți”,  având o lungime de aproximativ 1500 de metri[9]. Pavajul acestuia se păstra exact așa cum fusese turnat cu peste două decenii în urmă, fără nicio deteriorare sau reparație majoră - o raritate într-o epocă în care multe drumuri asfaltate necesitau refaceri frecvente[10].

Străzile orașului  aminteau  de  mahalalele  Bucureștilor— sinuoase, înguste, uneori lipsite de trotuare, dar curate și îngrijite. Pe aceste străzi se plimbau moldoveni blajini, cu pași domoli și zâmbete binevoitoare, poate mai puțin eleganți decât locuitorii Capitalei, dar întotdeauna îngrijiți și respectuoși.

Ajungând în centrul orașului, vizitatorul era întâmpinat de o piață veche și părăginită, alături de strada comercială, unde prăvăliile mici, înghesuite una lângă alta, își păstrau firmele de mai multe decenii.

Catedrala  se  afla  încă  în  construcție, un proiect început în 1938 prin eforturile susținute ale Comitetului Permanent de Acțiune, condus de Alecu P. Anastasiu, și ale părintelui protopop Nicolae Conduratu, duhovnicul și îndrumătorul sufletesc al acestei parohii. Acoperișul și cupolele erau deja finalizate, crucile se înălțau mândre, iar ferestrele turlelor fuseseră montate.

În jurul catedralei, casele mici și cochete, proaspăt văruite, întregesc peisajul urban. Unele, mai îndrăznețe, se înălțau  pe  două  etaje,  în  timp  ce  altele, mai discrete, se  ascundeau sub umbrele liniștite ale copacilor.

În  apropierea  orașului,  se  remarca  o  fermă - model, considerată una dintre minunățiile locului, administrată cu pricepere de inginerul agronom Ion Dediu, directorul Camerei Agricole din Tecuci.

O realizare deosebită, care făcea cinste atât administrației ce o construise, cât și primarului în funcție la acea vreme, colonelul Ionașcu, era abatorul orașului, apreciat pentru buna sa întreținere. Nu departe de acest obiectiv, se ridica o clădire impunătoare, dar abandonată. Construită inițial pentru a găzdui Școala Normală a orașului, rămăsese neterminată de ani de zile; părăsită, cu uși lipsă și interioare neamenajate. La un moment dat, fusese propusă transformarea ei în spital pentru boli sociale, însă lucrările au fost suspendate[11]. Locuitorii orașului priveau cu indignare această clădire, care, în loc să adăpostească elevi sau pacienți, ajunsese să fie ocupată de aproape o sută de animale, proprietatea medicului primar al spitalului „Anton Cincu”, doctorul Lupan. Prin ferestrele cârpite cu scânduri se zăreau iesle improvizate, iar în încăperile care ar fi trebuit să fie săli de clasă sau saloane de spital domnea o mizerie de nedescris.

Tecucenii își exprimau dorința de a beneficia de mai multe facilități în orașul lor: un teatru demn de acest nume, căci singura sală de cinematograf era veche și neîncăpătoare; o piață modernă, care să înlocuiască vechea „Țigănie”; parcuri frumoase și bine întreținute; o gară mai impunătoare și mai spațioasă; finalizarea lucrărilor la catedrală[12].

Așadar, Tecuciul nu se ridica, așa cum susțin unele articole, la nivelul unui „centru excepțional de viață industrială și economică, pe care comuniștii urmau să-l ducă la ruină”.

De altfel, situația economică a județului Tecuci nu era diferită de cea existentă în alte regiuni ale țării.  În ediția din 17 ianuarie 1939 a ziarului România, a fost publicată o radiografie a stării economice a județului, titlul articolului sugerând că aceasta era „înfloritoare”. Totuși, această afirmație s-a dovedit a fi înșelătoare. Detaliile din text relevau că principala activitate economică a județului Tecuci era agricultura.

 Dacă în 1937 s-a observat o creștere a inventarului agricol (unelte și mașini), în 1938 starea financiară a producătorilor a fost mult îmbunătăţită față de anii anteriori. În nordul judeţului, rezultatele obţinute la cultura grâului au fost bune, producția fiind superioară atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ față de anul 1937. În sudul județului, economia agricolă a avut mult de suferit din cauza secetei. Țăranii care au semănat grâu s-au aflat într-o situație mai favorabilă, în timp ce aceia care au cultivat orz, ovăz, fasole și porumb au întâmpinat dificultăți în acoperirea cheltuielilor de producție din cauza recoltei deficitare. Se menționa, de asemenea, excelenta producție viticolă obținută și prețurile bune obținute pentru produsele agricole, ceea ce a permis țăranilor să-și asigure mijloacele necesare existenței.

La final, se sublinia că puterea de cumpărare a țăranilor din județul Tecuci era ridicată, fapt ce revitaliza piața comercială locală și contribuia la o dezvoltare economică armonioasă a județului începând cu anul 1938[13].  

Este  important  de  menționat  că  autorul articolului se referă exclusiv la sectorul agricol, având în  vedere că  industria  era, practic, inexistentă pe teritoriul județului Tecuci.

---

[1] Pe larg, vezi Daniel Bradea, Tecuciul interbelic, în vol. Tecuci, târgul fără legendă, Editura StudIS, Iași, 2024, pp. 33-43.

[2] ,,Adevărul Literar şi Artistic”, anul 19, nr. 923,  14 august 1938, p. 5.

[3] ,,Adevărul Literar şi Artistic”, anul 19, nr. 923,  14 august 1938, p. 5.

[4]Pentru un bucureștean care părăsea capitala o dată pe an și atunci pentru a petrece câteva zile într-o stațiune la munte sau la mare, orașul de provincie i se arăta astfel: ,,O casă cu acoperișul turtit, deșelat de bătrânețe, un nuc, un zarzăr înflorit, gardul de zăbrele pe care stau agățate „bune-dimineți“ și trandafiri cu floarea mică, veselă, un salonaș cu consolă, cu claviaturile monotone ale pianului cu coadă așezându-se molcom pe draperiile grele de Damasc. Ochii mici și blajini ai bunicii. (Toți ochii  bunicilor în amintiri sunt mici). Gropițele din obraji, când palizi când îmbujorați, ca bujorul, al verișoarei cu codițe lungi. Apoi nimic, gol...  O cazarmă, goană de pași, sunete metalice de goarnă alergând zglobii peste acoperișul caselor mititele. O stradă lungă și întortocheată, pe care pașii o parcurg cadențat: unu, doi, trei... Tragi doar cu coada ochiului la vitrinele murdare ale prăvăliilor mici așezate în rând, ca la paradă. Zâmbetul unei fete care te urmărește necontenit din colțul unei străzi ori de câte ori te duci sau vii de la instrucție. O crâșmă. Tejgheaua umedă de băuturi. Și după tejghea ochii jucăuși și zâmbetul promițător al crâșmăriței. Zile cu doruri măcinate în suflet. Nopți cu somn ca de plumb frământat de vedenii” (Ștefan A. Cosma, Bucurii și necazuri provinciale. Tecuci, orașul de la răscrucea drumurilor din trecut și de azi, în ,,Timpul”, București, anul 8, nr. 2428, 13 febr. 1944, p. 1).

[5] Între anii 1937 și 1941, Școala de Cântăreți Bisericești își desfășura cursurile în clădirea Liceului Comercial, situată pe locul unde se află astăzi Palatul Telefoanelor. În urma cutremurului din noiembrie 1940, activitatea școlii a fost mutată la Biserica „Maica Precista”, unde părintele Grigore Tudose, directorul instituției, îndeplinea și funcția de paroh. Acesta a fost, de asemenea, editorul revistei Viața Sufletească în anii 1932–1933, publicație cu profil religios și cultural. Școala de Cântăreți Bisericești a funcționat inițial între anii 1903 și 1941, fiind redeschisă ulterior, în perioada 1996–2002, în cadrul Grupului Școlar Agricol Tecuci, cu binecuvântarea Preasfințitului Episcop Casian al Dunării de Jos.

[6]Azilul a fost înființat în anul 1927, ca urmare a donației făcute de Ecaterina și Alexandru (Alecu) Anastasiu, care au oferit o casă evaluată la peste două milioane de lei, situată în Tecuci, la intersecția străzii Carol cu strada Lt. col. T. Pamfile. În vederea amenajării și întreținerii acestui azil, destinat „foștilor funcționari, profesioniști liberi sau persoane cu oarecare poziție socială și lipsite de mijloace”, a fost alocată suplimentar suma de 100.000 de lei. Instituția a primit denumirea „Alecu și Catina P. Anastasiu”, în semn de recunoștință față de generoșii săi fondatori (,,Viitorul”, anul 21, nr. 6351, 16 aprilie 1929, p. 5; ,,Universul”, anul 45, nr. 173, 29 iulie 1927, p. 6).

     [7] Gara din Tecuci a fost inaugurată la 25 iulie 1870, odată cu deschiderea provizorie a liniei București-Buzău-Brăila-Galați-Tecuci-Roman (Arh. Maria Mănescu, arh. Dan Adrian, Radu Bellu, Documentare privind enciclopedia gărilor din România, CDCAS 2003, p. 12; vezi și Ștefan Andronache, Tecuci – Ghid, p. 26).

    [8] Inițiatorul  și  coordonatorul  lucrărilor  de  construcție  a Monumentului Eroilor Ceferiști din Tecuci a fost Gheorghe Ghițulescu. Proiectul a fost conceput de sculptorul Athanasie Constantinescu de la Școala Superioară de Arte și Meserii din București, iar lucrările au fost realizate în perioada 1927-1928 (Daniel Bradea, Contribuții la istoria orașului Tecuci, vol. 2, Tip.  Ed. Pim, Iași, 2023, p. 216).

[9] Din Expunerea administrațiunii Comunei urbei Tecuci pe anul 1872 aflăm următoarele: „Bulevardul care este aproape terminat pe o întindere de 442 metri și în lățime de 20 metri, împreună cu podul pe apa Tecucelului, plantându-se copaci pe ambele părți din care cea mai mare parte castani transportați de la Iași, astfel citata stradă este pusă în circulație regulată încă din luna noiembrie” (Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și publicații, Editura Grapho Press, Tecuci, 2015, doc. 374, p. 390).

[10] Lucrările de asfaltare a Bulevardului Regina Elisabeta au fost realizate în anul 1922 de firma lui Alexandru Gheorghe Mateescu, care avea domiciliul în București, pe strada Pop de Băsești, numărul 9. În anul 1943, Mateescu a donat municipalității suma de 200.000 de lei pentru lucrări de interes public. Acești bani reprezentau o parte din creanța de 1.000.000 de lei pe care o avea de primit de la Primăria Tecuci, în urma lucrărilor de asfaltare a bulevardului (SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 19/1946, f. 1).

[11]Profesorul I. G. Rășcanu a anunțat pe 28 aprilie 1929, prin intermediul ziarului Viitorul (anul 21, nr. 6361, p. 3), că Ministerul Instrucției Publice a pus la licitație vechiul local al Școlii Normale din Tecuci, format din trei corpuri de clădiri, cu intenția de a-l vinde. În același timp, în oraș a fost demarate lucrările pentru ridicarea unei noi Școli Normale, aflată la stadiul de construcție la roșu. Autorul își exprima perplexitatea față de destinația viitoare a acestei noi clădiri, manifestându-și nedumerirea că aceasta urma să fie utilizată pentru o Școală Agricolă.

[12] ,,Timpul”, București, anul 8, nr. 2428, 13.02.1944, pp. 1 și 9.

[13] ,,România”, ediția de provincie, anul 2,  nr. 226, 17 ianuarie 1939, p. 6.