EVOLUȚIA  INSTITUȚIILOR BISERICEȘTI

ÎN ȚINUTUL TECUCI

 

În istoria Bisericii din Moldova și, implicit, a ținutului Tecuci, evoluția instituțională și administrativă a fost strâns legată de dezvoltarea comunităților umane și de organizarea teritorială a statului medieval moldovenesc. Documentele și mărturiile istorice oferă o perspectivă valoroasă asupra transformării eparhiilor și protopopiatelor din această regiune.

Apariția Mitropoliei Moldovei,  menționată pentru prima dată în septembrie 1386 într-un manual de cancelarie bizantin intitulat Expunere nouă[1], a coincis cu extinderea teritorială a Moldovei până la Dunăre și Marea Neagră, sub domnia lui Roman I, care a consolidat controlul asupra regiunii[2]. Deși Mitropolia  fusese  recunoscută,  între  Patriarhia  ecumenică  și domnitorul Petru Mușat s-a declanșat un conflict care avea să dureze aproape un deceniu. Divergența privea persoana ce urma să ocupe scaunul mitropolitan, fiecare parte susținând un candidat propriu. Tensiunile au fost în cele din urmă stinse în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 26 iulie 1401, când mitropolitul Iosif a fost confirmat de Patriarhie drept „adevă-ratul și legalul mitropolit al Moldovlahiei".

Din gramata patriarhală (actul oficial de recunoaștere a întâistătătorului Mitropoliei) aflăm că solii moldoveni au declarat că vlădica Iosif „n-a venit de altundeva, precum ziceau unii, pe cînd a fost hirotonit şi trimis în ţară acel Ieremia, ci este localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării". Documentul precizează, de asemenea, că acesta fusese trimis de întreaga delegație la mitropolitul Haliciului, „care luase învoire sinodală spre a hirotoni episcopi în episcopiile Rusiei Mici". Tot acolo se consemnează că Iosif „a fost hirotonit de al Haliciului, încă de la început, ca drept episcop în Moldovlahia şi nu în altă parte". Rezultă, așadar, că Iosif nu a fost episcop de Cetatea Albă, așa cum susțin unii autori, ci a fost hirotonit direct pentru Moldova[3].

Tradiția consemnată de interpolarea lui Misail Călugărul în Letopisețul lui Grigore Ureche menționează că Alexandru cel Bun, după ce a primit „blagoslovenie" de la Patriarhie, „s-au făcut mitropolit și i-au dat scaun o sfântă mănăstire mare, mitropolie în  orașul Sucevei, lângă polata [curtea] domnească"[4].

În ceea ce privește perioada în care ar fi putut fi întemeiată Episcopia Romanului[5], analiza datelor disponibile indică drept interval  cronologic  cel  mai  plauzibil  perioada   delimitată   de uricul din 16 septembrie 1408 (document în care nu se men-ționează existența unui scaun episcopal în acest centru) și actul emis în anul 1413, unde este atestată Episcopia de la Rădăuți[6]. Pe baza acestor surse documentare, considerăm că această perioadă reprezintă cel mai probabil moment al constituirii structurilor ecleziastice din Roman.

O altă interpolare atribuită lui Misail Călugărul, inserată în Letopisețul lui Grigore Ureche, menționează: „Făcut-au ș-al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire ce ieste în oraș în Roman și i-au dat eparhia o parte din ținuturi de suptu munte den gios"[7].

Ținuturile aflate în jurisdicția Episcopiei Romanului sunt enumerate de Axinte Uricariul în Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei: Romanul, Bacăul, Putna, Tecuciul, Covurluiul, Tutova și Vasluiul[8]. Totuși, o parte a cercetătorilor plasează apariția Eparhiei[9]—sau chiar a Mitropoliei Romanului[10]— în anul 1436. În opinia noastră,   această   dată   trebuie   asociată   nu   cu   întemeierea instituției, ci cu o modificare a statutului său, mai exact cu ridicarea Episcopiei Romanului la rangul de Mitropolie, în contextul împărțirii Moldovei între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun[11].

Această schimbare este susținută de un document legat de desfășurarea Sinodului de la Ferrara-Florența, datat 30 iulie 1437, în care sunt menționați ca reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe din Moldova Damian al Sucevei și protopopul Constantin, locțiitor al Moldovlahiei de Jos, adică al Episcopiei Romanului, devenită între timp Mitropolie. Aceasta ar fi funcționat până în decembrie 1442, când Ștefan l-a ucis pe Iliaș și a devenit unicul domnitor al Moldovei[12]. Deși în unele hrisoave ulterioare acestei date Episcopia Romanului este menționată în continuare ca Mitropolie, asemenea referințe nu indică neapărat o continuitate reală a acestui statut, ci mai degrabă o formulare stereotipă sau de conveniență[13].

Protoieria Tecuciului

Potrivit părintelui Eugen Drăgoi, înființarea ținutului înainte de anul 1435 a determinat Mitropolia  Moldovei  să numească un protopop pentru  această unitate administrativă[14].      

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu este cunoscut numele niciunui protoiereu al ținutului. Într-un document din 20 ianuarie 1613 este consemnat un protopop Lupașcu, care ar fi activat în ținutul Tecuci, însă actul respectiv este suspectat de fals de către editorii săi[15].

Prima mențiune certă a unui protopop apare la 20 noiembrie 1635, când Mihalcea este înregistrat ca protoiereu al ținutului Tecuci[16].

Două zapise întocmite la 1 ianuarie 1709 consemnează numele protopopului Gheuca[17].  

În două acte de vânzare-cumpărare din anul 1710, întocmite la 10 ianuarie și 10 noiembrie, protopopul Ilie este menționat ca martor la vânzarea unor moșii din Măreșești[18].

       Într-o  hotărnicie  din  30 iunie 1785, care face  referire  la  o hotarnică mai veche din 16 noiembrie 1753, este menționat   protopopul Tecuciului, preotul Ifteme. Pr. Eugen Drăgoi arată că acesta a deținut funcția înainte de anul 1743[19].

       În anul 1910, la Biserica Sfântul Nicolae din Tecuci se afla un Penticostar   din  1743,  pe  care  protopopul  Toader  a  făcut o  mențiune,  din  care  reiese  că respectiva carte a fost vândută cu un taler protopopului  Miron[20].

      Numele  protopopului  Miron  Berza  apare  ulterior  în  mai multe documente: la 10 aprilie 1755[21], la 7 ianuarie 1760[22], în 1765, când domnitorul Grigore al III-lea Ghica i-a cerut „să cerceteze atât preoții din ținuturi, cât și bisericile, și să îndrepteze toate câte vor fi nevoie de îndreptat"[23]. La 26 mai 1781, protopopul Miron se numără printre cei care semnează hotarnica moșiei Ocheșești[24]; pe 3 iunie 1783 el cumpără părți din satele București, Mașnici și Micești, în ținutul Tecuci;  iar la 17 iunie 1787, numele său apare într-un document emis de Leon, mitropolitul Moldovei referitor la disputa lui „popa" Chirilă din satul Șerbănești privind o moșie[25].

      În primăvara anului 1786, episcopul Iacob Grecul l-a  numit protopop pe preotul Sandu Serghie, ctitor și slujitor al Bisericii „Sfântul Nicolae" din Tecuci[26].

      La 20 aprilie 1795,  la conducerea Protopopiatului Tecuci îl aflăm pe preotul Grigore, care la acea dată, împreună cu preotul Angheluță, au vândut părțile lor din moșia Prepelița[27].

În  catagrafia   din   1809,   la    biserica   „Adormirea   Maicii Domnului"    sunt   menționați   ca  slujitori  „preotii   Triandafil protopop, Dimitrie, Gheorghie  Teodor,  diacon  Dobri  Crivăt"[28]. Preotul Trandafir mai deținea funcția de protopop și la 28 iunie 1818[29].

În lucrarea Extract pentru locurile, dughenile, casălor boierești și de altor grădini și alte acareturi ce sunt pe moșia mănăstirii Sfântului Prooroc Samoil, ce iaste metoh al mănăstirii Sfântului Spiridon din Iași, întocmită pe 25 mai 1828, la rubrica „cuprinsul caselor boierești și a altor trepte", este înregistrat și protopopul Thoma,  care  deținea  o  suprafață de teren pe care își construise casa[30]. Numele său apare și în alte două înscrisuri: într-o scrisoare adresată episcopului Romanului, datată 3 ianuarie 1825, și într-un document din 15 februarie 1829, în care episcopul Romanului îi trimite cartea originală de danie a părților de moșie din Argeaoa și Sârbi[31].

În anul 1845, în cadrul protopopiatului Tecuci, și-a început cursurile o școală catehetică organizată. Astfel de instituții au fost înființate de episcopul Romanului, Veniamin Roset (1793–1851),  în  capitalele  celor  cinci  ținuturi   aflate   în   cuprinsul eparhiei: Roman, Bacău, Focșani, Tecuci și Covurlui[32]. Aceste școli au apărut „mai întâi pe lângă seminar și apoi prin ținuturi, cu câte un singur profesor, absolvent de seminar"[33].

Prin adresa nr. 46 din 23 februarie 1845, Mitropolitul Meletie îl trimite episcopului Veniamin Roset (care a păstorit Eparhia Romanului între anii 1844–1851) pe Gheorghe Dimitriu, cu însărcinarea de a conduce școala catehetică din Tecuci[34].

După ce a efectuat o inspecție a școlilor catehetice din Roman, Bacău, Tecuci și Focșani, ierodiaconul Policarp Popescu, în calitate de inspector (subdirector) al Seminarului Eparhiei Romanului, a întocmit un raport pe care l-a înaintat superiorilor la 11 august 1859.

În ceea ce privește școala catehetică din Tecuci, supusă verificării la data de 13 iulie 1859, s-au consemnat următoarele:

 „La această școală nicicum nu s-au urmat, potrivit așezământului, predarea științelor. Afară de Gramatică și Aritmetică, din toate celelalte științe s-au învățat numai fragmente și aceasta cu prea puțin succes; dovadă este conspectul și cataloagele.

 Însă acest defect nu se cuvine a-l atribui Catihetului actual; căci, dacă se va lua în considerație timpul de când funcționează și ruina în care a găsit școala la intrarea sa în funcție, datinile rele cu care erau deprinși elevii sub Catihetul precedent, apoi se poate zice că Catihetul actual a făcut multe și se speră că va pune această școală pe un picior de propășire.

Nu se poate însă Catihetul a se scuza despre neregularitățile frecventării elevilor la biserică. Elevii n-au o biserică hotărâtă unde să meargă sub  privegherea Catihetului, atât în sărbători, cât și în zilele ordinare, pentru a face practică în rânduielile bisericești, ce ei sunt lăsați a frecventa, după voință, bisericile cele mai aproape de gazdele lor; iar de le frecventează sau nu, aceasta nu se știe"[35].

Referitor la școala de cateheți din Tecuci, în Amintiri din copilărie, Calistrat Hogaș menționează:

„Pe atunci tatăl meu [preotul Gheorghe Dimitriu] ținea școala de cateheți, un fel de școală în care se învățau cântările bisericești și ceva azbuche, ca pregătire mai înaltă pentru citirea ceaslovului și psaltirei, iar încolo nimic. Fiindcă tatăl meu, cu slujba sa de protopop, n-avea vreme să ducă singur toate greutățile școlii, apoi lua totdeauna pe câte un seminarist adus din Socola cu îndreptări în regulă"[36].

Din aceeași sursă aflăm că primul dintre acești seminariști a fost „popa Năstase", preocupat mai degrabă de vânătoare decât de activitatea didactică: „Când îl căutai, îl găseai... în pădurea de la Drăgănești, după vulpi și alte dihănii"[37]. Ca urmare, acesta a fost înlocuit curând cu un alt seminarist, „domnul Vasile, de felul lui din Piatra", despre care autorul afirmă că era „de o așa hărnicie și pricepere în școală, de o așa cumințenie și bună cuviință în toate apucăturile lui"[38]. Ulterior, au mai activat în cadrul școlii: Anastasie Ștefănescu, diaconul Chiriac, preotul Ioan Țuchel, iar de la 1 septembrie 1858, „cliricul" Mihail Ioan[39].

Prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 12 august 1860, la Tecuci s-a înființat una dintre cele patru „școli preparandale", destinate pregătirii „persoanelor pentru cariera de profesor elementar" la sate. Elevii proveneau în special din rândul „cântăreților bisericești, care primeau 30 de lei pe lună, din cutiile sătești, pentru întreținerea lor pe durata frecventării școlii". Aceste instituții au funcționat între anii 1860 și 1861, desfășurându-și activitatea în localurile școlilor publice[40].

Între anii 1849 și 1 martie 1884, protoiereul Tecuciului a fost iconomul Gheorghe Dimitriu.

Daniel Bradea, fragment din lucrarea în curs de apariție, File din istoria bisericii tecucene.

---

[1] Valorificând descoperirea, în anul 1969, a unui manual de cancelarie bizantin, preotul profesor Mircea Păcurariu arată că: „potrivit ultimelor cercetări, Mitropolia Moldovei a luat ființă, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, când este atestată documentar pentru prima oară într-un manual de cancelarie bizantin, intitulat Έκθεσις νέα – Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381–1386, deci în timpul domniei lui Petru Mușat (1375–1391) și a patriarhului ecumenic Nil (1379–1388). Cererea pentru înființarea noii Mitropolii nu putea să vină decât din partea lui Petru Mușat, care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului stat, reușind să-i ridice puterea și prestigiul, dar și ctitor al mănăstirii Neamț, poate și al altor biserici sau mănăstiri. În orice caz, din moment ce în septembrie 1386 Mitropolia Moldovei figura printre «provinciile eclesiastice bizantine», înseamnă că Petru Mușat obținuse mai demult acordul Patriarhiei pentru crearea ei” (Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual, ediția a II-a, vol. I, București, 1992, p. 276–277).

[2] În documentele din 30 martie 1392 și 5 ianuarie 1393, domnitorul Roman I se intitula: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Țara Moldovei de la munte până la mare” (Ștefan Ștefănescu, „Consolidarea poziției politice a Țărilor Române până la mijlocul secolului al XV-lea”, în Istoria românilor, vol. IV, ediția a II-a, revăzută și adăugită, coordonatori: Ștefan Ștefănescu, Camil Mureșanu, Ioan-Aurel Pop, Editura Enciclopedică, București, 2012, p. 321).

[3] Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual, ediția a II-a, vol. I, București, 1992, p. 282.

[4] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită, studiu introductiv, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ediția a II-a revăzută, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 76.

[5] În această perioadă, orașul era menționat în documente sub denumirea de Târgul lui Roman sau Târgul de Jos (Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, Editura Academiei Române, București, 2017, p. 14).

[6] La 16 septembrie 1408, printr-un uric emis la Suceava, Alexandru cel Bun înzestrează biserica „Sfânta Vineri”, „care este în Târgul lui Roman, unde zace sfânt-răposata mamă a noastră, cneaghina Anastasia”, cu două sate. În anul 1413, potrivit unui document presupus a fi fost emis la Suceava la 6 iulie – păstrat nu în original, ci într-o traducere germană de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – reiese că ar fi existat deja „Episcopia de Rădăuți, a Sfântului Nicolae”. Părintele Scarlat Porcescu consideră că „se poate admite, cu multă probabilitate, că ambele episcopii existau în anul 1413. Episcopia Romanului nu era încă întemeiată în anul 1408. De asemenea, nici despre episcopia din Rădăuți nu se știe nimic înainte de 1413. Cu probele de care dispunem, evident insuficiente, se poate afirma că Episcopia Romanului a fost întemeiată între anii 1408–1413” (Pr. prof. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului în secolul XV. Întemeiere și organizare, București, I. E. Torouțiu, „Bucovina”, 1941, p. 10 și 13; vezi și Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, p. 10 și 14). Există și opinii potrivit cărora „actul de întemeiere” al Episcopiei Romanului a avut loc în anul 1408, după 16 septembrie (Pr. prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, vol. I, p. 363).

[7] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, p. 76.

[8] Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei, ediție îngrijită și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București, 1993, p. 18.

[9] Emilian Popescu, „Completări și rectificări la istoria bisericii Moldovei și la relațiile cu Bizanțul în prima jumătate a secolului al XV-lea”, în Teologie și viață, anul 3, nr. 4–7, 1993, p. 147.

[10] Liviu Pilat, „Sihastrul Sava, Ștefan al II-lea și întemeierea Mitropoliei de la Roman”, în Studii și materiale de istorie medie, vol. XXIII, Brăila, 2005, p. 26.

[11] Faptul că la Roman ar fi putut exista o mitropolie în intervalul septembrie 1435–1442, în timpul lui Ștefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, este susținut și de părintele Scarlat Porcescu. Vezi Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, p. 14.

[12] Arhim. Timotei Aioanei, „Biserica lui Dumnezeu cea nouă din Moldova. Scurt istoric al Mitropoliei Moldovei”, în Cu timp și fără timp. Arhiepiscopia Iașilor în date și imagini, 1990–2005, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 48–58.

[13] În ceea ce privește titulatura instituției bisericești existente la Roman, documentele din perioada 1458–1502 utilizează termenul de mitropolie, cel mai adesea în formula Mitropolia din Târgul lui Roman (12 aprilie 1458; 20 aprilie 1488; 15 octombrie 1488), o dată în formula Mitropolia de Jos (14 octombrie 1473) și, într-un caz, într-o formulă hibridă: Mitropolia de Jos, din Târgul lui Roman (17 noiembrie 1502). În privința termenilor folosiți pentru a desemna titlurile purtate de ierarhii de la Roman, situația se prezintă astfel: în trei documente (30 septembrie 1445; 13 martie 1466; 10 august 1470) – Calist în primul document, Tarasie în următoarele două – sunt menționați ca mitropoliți (ai Romanului, respectiv din Târgul lui Roman); în nouă documente (12 septembrie 1464; 9 iulie 1466; 8 februarie 1470; 28 mai 1470; 5 iunie 1470; 18 iulie 1470; 10 septembrie 1471; 25 aprilie 1472; 15 octombrie 1488), același Tarasie în primele opt cazuri, iar Vasilie în cel de-al nouălea – sunt menționați ca episcopi (de Târgul de Jos sau de Târgul lui Roman); în două documente (14 octombrie 1473; 17 noiembrie 1502) apar din nou formule hibride: ierarhii Tarasie și Vasilie sunt menționați ca episcopi, însă nu ai Târgului de Jos sau ai Târgului lui Roman, ci, în primul caz, ai Mitropoliei de Jos, iar în al doilea, ai Mitropoliei de Jos din Târgul lui Roman (vezi Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, p. 12).

[14] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului. De la începuturi până la anul 1800, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2015, p. 78.

[15] Documente privind Istoria României (DIR), veacul XVII, A. Moldova, vol. III (1611–1615), editat de Ion Ionașcu, L. Lăzărescu-Ionescu, Barbu Câmpina și D. Prodan, Academia Republicii Populare Române, București, 1954, p. 238–239.

[16] Documente românești din arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, editat de Florin Marinescu, Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005, p. 35, doc. 29 A.

[17] Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. V, 1701–1720, București, 1975, p. 221, doc. nr. 833; p. 222, doc. nr. 834.

[18] Ibidem, p. 263, doc. nr. 985; p. 263–264, doc. nr. 986.

[19] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului, p. 87.

[20] N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. XIX, București, 1910, p. VIII, 88.

[21] Ștefan Andronache, „Din istoricul bisericilor tecucene”, în vol. La cumpăna dintre milenii, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 208.

[22] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului, p. 88.

[23] Melchisedec, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire, București, 1869, p. 293.

[24] Constantin Solomon, C. A. Stoide, Documente tecucene, vol. III, Bârlad, 1939, p. 146, doc. nr. 120.

[25] Paul Păltănea, „Completări la istoria Bisericii gălățene”, în Istorie bisericească, misiune creștină și viață culturală, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Dunărea de Jos, Galați, 2009, p. 555.

[26] Diaconul C. Mascan, Schiță istorică despre biserica Sfântului Ierarh Nicolae din urbea Tecuci, Focșani, 1887, p. 7, 10–11.

[27] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului, p. 91.

[28] Constantin N. Tomescu, „Știri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809”, în Arhivele Basarabiei, anul 3, nr. 3, iulie–septembrie 1931, p. 188. La celelalte biserici din Tecuci, în anul 1809, slujeau următorii preoți: la „Sf. Proroc Ilie” – Vasilii Udrea; la „Sf. Nicolae” – Radul Ghițu; la „Sf. Voievozi” – Efrem Nazarie, Ioan Pușcașul; diaconi: Constandin Patrichii, Ioan Armurachi; la „Sf. Gheorghe” activau Dimitrachi Luca, vechil al protopopiei, și preoții Ursul nevolnic și Daniil nevolnic (Ibidem).

[29] Constantin Solomon, C. A. Stoide, op. cit., p. 87, doc. 62.

[30] ANI, fond documente, dosar nr. 1698/1828. Documentul și transcrierea acestuia ne-au fost puse la dispoziție de regretatul profesor Ion T. Sion. Vezi și Marius Chelcu, „Orașul Tecuci. Stăpânirea și organizarea teritoriului urban până la Regulamentul Organic”, p. 197.

[31] Pr. Eugen Drăgoi, „Slujitori și posesiuni bisericești în Tecuci în anul 1828”, în Dunărea de Jos, nr. 156, martie 2015, p. 46–47.

[32] Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 379.

[33] Pr. A. Eftimie, „Despre starea preoțimii din Țările Române în sec. XIX”, în Telegraful Român, anul 103, nr. 15–16, 15 aprilie 1955, p. 3–4: „Spre a se curma starea de inferioritate a pregătirii clerului, în 1859 se desființează școlile catehetice și se contopesc cu cele primare. Din școlile catehetice ieșeau (ca și din cele de grămătici din Muntenia) cu mult mai mulți preoți decât de la Socola, respectiv din seminariile muntene care luptau din răsputeri cu greutățile”.

[34] Ec. N. Dragomir, Silviu N. Dragomir, „Pregătirea preoților în Eparhia Romanului. Pregătirea preoților înainte de organizarea școlilor publice”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LI, nr. 9–12, septembrie–decembrie 1975, p. 751–752. „În martie 1845, Epitropia Veniamină a numit profesorul școlii catehetice din Tecuci pe iconomul Gh. Dimitriu și ceru Departamentului Averilor Bisericești, prin adresa nr. 94, să i se plătească leafa, de la 1 aprilie, câte 1000 de lei pe an. Vornicul P. Balș, sub cuvânt că mănăstirea Socola nu voiește să satisfacă cererea Mitropolitului, până ce seminariile și școlile bisericești, conform legii din 1835 și legii de înființare a Vorniciei bisericești, nu vor fi trecute sub privegherea directă a acestei Vornicii, împreună cu averile mănăstirii Socola. P. Balș cere desființarea Epitropiei speciale a Seminarului Veniamin; mai ales că seminarul încasa venituri mai mari decât bugetul ce i s-a fixat pentru seminar. Mitropolitul intervine la Domnitor, iar P. Balș, în noiembrie 1845, neavând încotro, promite că se va plăti leafa catihetului de la Tecuci, după ce se vor satisface celelalte cheltuieli. Între aceste cheltuieli era mai întâi plata datoriilor Mitropoliei și terminarea bisericii catedrale, «și până atunci nu poate slobozi niciun ban nimănui». Conflictul a continuat și în ianuarie 1846” (V. A. Urechia, Istoria școalelor de la 1800–1864, tomul II, București, Imprimeria Statului, 1892, p. 289).

[35] Ec. N. Dragomir, Silviu N. Dragomir, art. cit., p. 751–752, anexă.

[36] Calistrat Hogaș, „Amintiri din copilărie”, în Pe drumuri de munte, vol. II: Răzlețe și diverse, ediție cu o prefață de Vladimir Streinu, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1947, p. 150.

[37] Ibidem, p. 150.

[38] Ibidem, p. 151.

[39] Valentina Parascan, Doru Parascan, Contribuții privitoare la începuturile învățământului tecucean. Studii și documente, Editura Grapho Press, Tecuci, 2013, p. 53–54.

[40] Cornelia Cucu, „Revizoratul Școlar Bacău în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”, în Acta Bacoviensia, Anuarul Arhivelor Naționale Bacău, XIX, Editura Magic Print, Onești, 2024, p. 181–182.

---

 

Protopopul Gheorghe Dimitriu 

 

 S-a născut în anul 1814^[1], fiind al cincilea copil al preotului sachelar Dimitrie Hogaș, originar din Cuca (județul Covurlui) și slujitor al bisericii „Sfântul Nicolae" din Tecuci până la moartea sa, survenită la 4 mai 1858^[2].

Gheorghe Dimitriu s-a înscris la cursurile Seminarului Socola din Iași în anul 1834, unde a urmat 5 clase, fiind coleg cu Mihail Ștefănescu (viitorul episcop Melchisedec)^[3], iar la 13 iulie 1839 a primit atestatul de absolvire^[4].

A fost hirotonit preot la 16 septembrie 1845 pentru biserica „Sfântul Nicolae", unde slujea și tatăl său. În același an, se pare că s-a și căsătorit, soția sa fiind Marioara, a doua fiică a serdarului  Gheorghe  Stanciu din Pechea, locul de origine al familiei Hogaș-Dimitriu.  Împreună  au  avut  12  copii, dintre care cel mai cunoscut este scriitorul Calistrat Hogaș^[5].

Ascensiunea sa în ierarhia ecleziastică a fost rapidă: în 1849, Gheorghe Dimitriu a fost numit protoiereu al județului Tecuci, funcție pe care a exercitat-o până la 1 martie 1884, cu o scurtă întrerupere în anul 1857^[6].

În perioada tulbure a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, la umbra pomilor din fața casei protopopului — fie în jurul faimosului butuc „înfipt pe marginea din dreapta șoselei, cum mergeai la deal, dincoace de școala de fete a Cernătoaei, cam în fața caselor lui Gheorghe Bora" — aveau loc întruniri unioniste ale „boierimii târgului". Se spune că „acolo, la butuc, s-a închegat la 1857 sâmburele unirii, al căruia suflet a fost Protopopul Gheorghe, bătrânul, cu toate amenințările lui Nectarie Hermeziul, Episcopul de Roman, că-l dă afară din slujbă, precum l-a și dat"^[7].

De altfel, din pricina participării la întruniri unioniste, părintele a fost îndepărtat pentru o scurtă perioadă din funcția de protoiereu de către Nectarie, locțiitorul episcopului de Roman, fiind înlocuit, la data de 11/23 aprilie  1857,  cu  preotul Ioan Podașcă^[8]. Motivația acestei schimbări a fost că „nu ar urma a sta în linia conservatoare", și ar vorbi „fără respect și cu mare slobozenie"  despre  caimacamul  Nicolae Vogoride și despre cei care se opuneau Unirii^[9].

În contextul frământărilor politice din anul 1857, raporturile dintre reprezentanții autorității bisericești și clerul local s-au tensionat considerabil. Astfel, într-o relatare referitoare la evenimentele de atunci, se menționează:

„În schimb, Caimacamul are tot concursul, nu numai al Episcopului Huşilor, Veniamin Istrate, dar şi al Locotenentului Episcopiei de Roman.

Vlădica Nectarie Hermeziu nu se dă în lături de la  nimic. La 11 Aprilie 1857, destituie pe Protopopul din Tecuci, Iconomul Gh. Dimitriu, «fiindcă vorbeşte fără respect şi cu mare slobozenie». În Roman chema preoţii la Episcopie şi  îi amenință cu urgia lui, dacă iscălesc pentru Unire. Postelnicul Hermeziu, fratele Episcopului, ţipă în gura mare că o să bată pe popi cu biciul, o să-i bage la gros şi îi goneşte din târg. Cu toate astea, după anularea alegerilor, P. S. Nectarie, Episcop al Sotiriopolei și Locţiitor al Romanului, îşi pune semnătura, alături de Arhimandritul Bartolomei, Iconomul D. Matcaș, Iconomul St. Toboc şi a altor mulţi preoţi din Roman, pe un act de adeziune la unirea ţărilor surori"^[10].

Pe acest fundal marcat de presiuni politice, ingerințe administrative și încercări repetate de subordonare a preoțimii, și în Tecuci raporturile dintre puterea civilă și structurile bisericești locale au devenit tensionate. O mărturie elocventă în acest sens o constituie raportul protoiereului de Tecuci, înaintat Episcopiei cu prilejul alegerilor pentru Divanul ad-hoc. În document se consemnează intervenția Administrației locale, care solicită trimiterea unui preot pentru a participa la procedura electorală și a semna actele aferente, fără aprobarea autorității bisericești competente. Protoieria refuză, argumentând atât absența unui mandat canonic, cât și faptul, bine cunoscut în epocă, că preoțimea (cu excepția ierarhilor) fusese exclusă din asemenea demersuri. În urma acestui refuz, autoritățile civile încearcă să ocolească protoieria, aducând din afara orașului un iconom dispus să îndeplinească cererea lor.

„La 14 a corentei luni [14 iulie 1857 – n. n.], urmînd a să face în camera Administrației alegerea deputaților pentru Divanul ad-hoc din partea locuitorilor pontași, Administrația, prin adresa cu nr. 6627 face împărtășire Protoierii spre a trimite un preot ca să asisteze la o așa alegere și să iscălească și în biletele alegerii unui așa deputat, conform instrucțiunilor. Apoi, fiindcă protoieria întru asăminea lucrare nu a avut niciun povod de la Prea Sf. Voastră, mai vârtos, când este obștește cunoscut că preoțimea din toată țara, afară de Mitropolie și Episcopiile eparhiale, a fost înlăturată, întru acest chip Protoieria, prin adresa cu nr. 161 i-a făcut răspuns cuviincios administrației că nu se poate slobozi un asăminea preot, în urma căria lucrare Administrația, trimițînd afară la moșia Țigănești, proprietatea Luminăției Sale Prințului Caimacan, a și adus pe un iconom, anume Ioniță Oriță, și băgîndu-l în presusfia să înțeleagă că l-au ademenit a face plăcerea lor, cunoscută această urmare a numitului preot din chiar protestația locuitorilor pontași, carii îndată ce au ieșit din presusfie, au și protestat, pe care spre pliroforia Prea Sfințiilor Voastre pe lângă aceasta să și alăturează în copie"^[11].

Reacția promptă a locuitorilor pontași, care protestează față de această practică, confirmă tensiunile și suspiciunile pe care ingerințele administrative le generau la nivel local. Conținutul protestului, redactat la 14  iulie 1857,   dezvăluie  în  mod  direct presiunile exercitate asupra delegaților și modul în care  autoritatea civilă încerca să influențeze alegerea deputatului:

„Noi, jos iscăliții, prin punerea degetilor, neștiind carte, sosiți în 14 zile a lunii iulie curgător 857, aleși fiind de delegați din partea ocoalelor acestui ținut Tecuci pentru alegerea din partea locuitorilor pontași a deputatului chemat prin împărătescul firman la Divan ad-hoc, adunîndu-ne la isprăvnicie am pășit către alegerea unui asemenea deputat. Însă, precum alegătorii noștri pă noi nu ne-au ales fără voia lor, ci numai după adiminirea și îngrozirea privighitorului, așa și noi, aicea la isprăvnicie am fost siliți a iscăli pentru acela de deputat pe care ocărmuirea l-a însărcinat și nicidecum pentru acela pe care noi l-am fi voit. Drept care, în urmarea unei aseminea apăsări, țintitoare a ne rupi dreptul făgăduit prin tratatul de la Paris și firmanul împărătesc  de a ne rosti slobode doririle noastre, care sunt: unirea muntenilor cu moldovenii,  domn străin, statornicirea vechilor drepturi  ale țării  și să fim cu toții deopotrivă înaintea legilor, dorinți care nici s-au îngăduit a le da înscris că alesul le va  sprijini în Divanul ad-hoc. Protestăm prin aceasta că o aseminea alegere făcută de silă și prin amăgire nu cunoaștem  de bună, și prin urmare nici deputatul ales nu-l cunoaștem de legiuit spre a lucra în Divan în numele noastre, ca cel ce nu este ales cu voia noastră, ci însemnat de preotul Ioniță Oriță"^[12].

Din cauza dârzeniei sale în lupta pentru unirea Țărilor Române, părintele Gheorghe Dimitriu a fost destituit din funcția de protoiereu al ținutului Tecuci^[13]. Această decizie a fost primită ,,cu uimire și indignare” de către locuitorii orașului, care au intervenit pe lângă soția caimacamului, „frumoasa Cocuța Conachi, sub privirile căreia se topeau toate înverșunările bărbatului".

Circumstanțele care au condus la acest eveniment sunt dezvăluite într-un articol publicat în ziarul „Vocea Galaților" din 2 august 1915. Alexandru Nicolescu, strănepotul prin alianță al lui Gheorghe Dimitriu, relatează întâmplarea așa cum i-a fost povestită  chiar de protopop:

„La urma urmei, propuseră numeroșii prieteni să mergem cu toții la Țigănești și să ne plângem Cocuței, că doar ea este de-a noastră și nu-și va lăsa bărbatul să-și bată joc de oameni și de țară și să săvârșească nedreptăți... Mergem cu toții la Țigănești, căci ea, desigur, nu știe nimic de samavolniciile soțului ei și mai ales de nedreptatea săvârșită pe seama Cucerniciei tale, pe care te venerează un oraș și un județ întreg"^[14].

După prânz, trăsurile „începură a curge", vreo 20 la număr, din Tecuci spre Țigănești.

„Când văzu intrând atâtea trăsuri în curte”, [continuă   protopopul să-și aducă aminte], Cocuța... arătă cam nedumerită în capul scărilor:

— Binecuvintează, părinte protopoape, imi zise ea, văzându-mă urcând scările.

— Nu-mi mai zice protopop, că nu mai sunt. Bărbatul dumitale m-a dat afară, îi răspunsei eu apăsat și silabisind vorbele. Căimăcămeasa se dumeri cu greu.

 — Cum asta, nu se poate... Trebuie să fie o greșeală... Bărbatul meu poate că a fost amăgit... În tot cazul, eu nu pot îngădui o asemenea nedreptate și, iată, chiar acum mă pun să-i scriu și rog pe Cucernicia ta să pleci neapărat mâine la Iași și să-i duci această scrisoare din parte-mi...

[Ajuns la Iași, a intrat la  palat], „în fața unei uși cu geamuri, caimacamul sta întins pe o canapea și un funcționar în picioare citea ceva. Cunoscându-mă, sări în sus și-mi deschise ușa. Cum intrai, îi dădui  scrisoarea căimăcămesei, pe care, după ce a citit-o, imi zise:

 — Așa este, te-am scos pentru că te-ai înhăitat cu zubargiii ceia  și  faci  greutăți  guvernului...  Dar dacă te lași de unire și făgăduiești că te-i face om de treabă, eu te pui îndată la loc.

Mi-a trebuit multă putere, [continuă protopopul să povestească scena], ca să mă stăpânesc în fața ofensei ce-mi făcea și-i răspunsei liniștit:

— Unirea e dorită de toată lumea și eu nu mă pot depărta de turma încredințată păstoriei mele... Mi- i da ori nu mi- i da înapoi protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu astăzi și Dumnezeu m-ar trăzni dacă m-aș ispiti să-l părăsesc"^[15].

       În cele din urmă, caimacamul l-a repus în funcție, deoarece, așa cum povestea protopopul în anul 1894, „Vogoride, dacă dorea, putea să treacă peste mine; trebuia însă să ție seama de dorința energic exprimată a soției lui"^[16].

În lucrarea Locotenentul Constantin Jorescu, publicată în 1864, George Missail surprinde cu emoție și admirație atmosfera efervescentă din Tecuci, oraș în care se afla „o tinerime aleasă, studiosă, care, deși mai puțin numeroasă decât cea din Iași, nu era mai puțin devotată cauzei naționale, nu mai puțin unionistă, inteligentă și nu mai puțin pregătită pentru orice sacrificiu". Tinerimea tecuceană organiza, în casele proprii, transformate în „sanctuare ale patriotismului", „întruniri patriotice", în cadrul cărora se discuta despre „naționalitate și progres", astfel încât toți cei care participau la ele ieșeau „apostoli ai Unirii". Datorită propagandei acestei „junimi și plecărilor firești pe care le are românul pentru binele patriei sale", mai multe sute de negustori tecuceni au fost „câștigați cauzei unirii". În același timp, „majoritatea proprietarilor mari, toți proprietarii mici, clerul întreg, țăranii clăcași și moșnenii erau pentru «programul celor patru puncte»"^[17].

 Ziarul „Românul” din 24 august 1866 publica un articol consacrat lui Anastasie Panu, în care era evocată și implicarea clerului tecucean în sprijinirea cauzei unirii. Autorul menționa că, în Tecuci, a avut

„fericita ocazie de a vedea preoți cutreierând parohiile lor, din casă în casă, cu crucea în mână, jurându-se pe Sfânta Evanghelie că, chiar dacă li s-ar lua darul, chiar dacă ar fi trimiși la ocnă, nu vor boteza, nu vor cununa, nu vor înmormânta pe nimeni care nu va lupta până la moarte pentru Sfânta Unire, patronată de Mitropolit și de Sfânta Biserică Creștină".

Se menționa că unul dintre acești preoți, în anul 1866, încă slujea la biserica „Sfinții Voievozi", autorul nemaipomenindu-i numele^[18]. Având în vedere că, în acea perioadă, paroh al bisericii era sachelarul Gheorghe Decuseară, este foarte probabil ca despre el să fie vorba.

Revenind la protopopul Gheorghe Dimitriu, menționăm că „a continuat să se bucure de popularitate în ținutul Tecuci. El a trăit zilele fericite din ianuarie 1859 – biruința istorică a Unirii"^[19]. În ziua de 5 ianuarie 1859, împreună cu alte personalități ale orașului, a trimis domnitorului Alexandru Ioan Cuza o telegramă de felicitare:

,,Cu mare entuziasm primîndu-se oficiala știre despre alegerea de Domn Stăpânitor al țării în persoana Înălțimii Voastre, plini de mulțumire și bucurie, ne grăbim a Vă adresa ale noastre sincere felicitări, urându-Vă un dulce viitor și o mare prosperitate. Vă  rugăm, Prea Înălțate Doamne, primiți acestea cu acea sinceritate cu care noi cutezăm a Vi le adresa.

Subscrișii: Protoiereu Gheorghe Dimitriu, Post. N. Bontaș, Scarlat Motaș, Grigore Iosifescu, Major Diamandescu, Major Iacovaki, Andrei Prat, șeful biroului telegrafic, Ioan Grigorescu, Marin G. Motaș, C. Bălănescu, Alexie Anastasiu, Cămin. C. Stoenescu, Cămin. D. Giuvara, Elefter Dumitriu, G. Hagiupulo, G. Istrati, Christodor Atanasescu, V. Tomescu, Hagi Lupu Negoiță, V. Motaș, Tanaș Stoinescu, Chircor David, N. Vârnav, P. Ciuhureanu”^[20].

O telegramă asemănătoare a adresat, tot în ziua de 5 ianuarie 1859, și Adunării Elective a Moldovei, în care se precizează:

,,Ne grăbim cu toții a încorona cu aplaudarea generală fericitul rezultat ieșit din hotărîrea unanimă a onor. Adunări prin alegerea ocârmuitorului țării în persoana bărbatului cu merite, D. Alexandru Cuza. Exprimăm a noastră mulțumire și felicitări, pe care, tot cu acel sentiment le adresăm guvernului precedent, a cărui neadormită activitate a fost încoronată de tot succesul ce a meritat”^[21].

În anul 1863, locuitorii din Țepu au solicitat înființarea unei școli oficiale, propunându-l drept profesor pe Gheorghe Simionescu, absolvent în acel an al Gimnaziului clerical din Roman^[22]. Demersul sătenilor a fost sprijinit cu căldură de protopopul Gheorghe Dimitriu, fapt atestat de o adresă înaintată prefectului ținutului. În document, protopopul îl informa pe reprezentantul administrației că obștea din Țepu de Jos „doresc a avea școală în acest sat, obiectul cel mai principal pe care nația îl dorește", rugându-l totodată „să regulați stabilirea unei așa școli prin chipul ce veți găsi de cuviință". La final, protopopul solicita „a-mi comunica relație" asupra celor hotărâte, pentru ca „și subscrisul să poată regula cele necesare în hirotonia zisului cleric". Școala și-a deschis porțile în anul 1864, fiind printre primele instituții de acest fel din ținutul Tecuci^[23].

Din foiletonul literar Calistrat Hogaș și vremea lui, publicat de Margareta Nicolau în ziarul „Viața" în anul 1943, se desprinde o amplă frescă plină de pitoresc, în care sunt evocate atât viața și personalitatea scriitorului, cât și ambianța în care acesta a crescut și s-a format ca om și ca autor^[24]. Este vorba despre Tecuciul acelor vremuri, un oraș cu o existență patriarhală, astăzi cu totul dispărută. În episodul al XXVII-lea al acestui serial literar se află și o emoționantă relatare despre sfârșitul părinților scriitorului: tatăl, protopopul Gheorghe Dimitriu, trecut de vârsta de nouăzeci de ani, și mama, Mărioara, care i-a fost alături într-o conviețuire de șaizeci și cinci de ani ca soț și soție^[25].

„Tot în acest an (1910), Hogaș publică în «Viața Românească» pe lângă cucoana Marieta și părintele Iovinadie, pe cuconul Ioniță Hrisante și Gh. Panu. Este o duioasă întoarcere în trecut. Sufletul moldovenesc trăiește prezentul sub vraja amintirilor. Protopopul Gheorghe murise cu câțiva ani mai înainte. Trecuse de nouăzeci de ani. Duduca Mărioara purta și ea pe umeri un șir lung de ani. Rar se întâmplă să viețuiască soț și soție șaizeci și cinci de ani. Erau acum ca doi copii, cărora le era frică să nu se piardă unul pe altul. Și-și vorbeau numai cu cuvinte în care încăpea blândețea:

— Stai matali ti rog pi perna aiasta, că-i mai moali...

— Dar matali nu șezi lângă mini...

     Într-o zi, pașii duducăi Mărioara au prins să se poticnească. Am așezat-o în pat. Nu simțea nici o suferință, dar își dădea seama că puterile-i slăbesc și că se duce de-acum... Căuta în jur pe tovarășul ei. N-a mai avut putere și nici trup să-l strige, căci a înclinat ușor capul pe pernă și s-a cufundat în somnul cel de pe urmă. O moarte mai frumoasă, nici că putea fi.

      Momit,  bătrânul  fu  dus   într-o altă  încăpere.  Dar  se întâmplă ca o slugă neștiutoare să-i aducă vestea cea tristă. Brațele lui au plutit câteva clipe prin aer, ca și cum ar fi căutat o umbră pe care s-o îmbrățișeze, dar, negăsind nimic, a rămas ca dus pe gânduri. În ziua aceea s-a așezat în pat, de unde nu s-a mai coborât. Odată rămas singur pe lume, nu s-a mai atins de nimic din ceea ce i-ar fi putut prelungi zilele. Dorea să fie cât mai curând alături de aceea cu care trăise o viață întreagă. Deslegarea a venit neașteptat de curând. Protopopul Gheorghe a închis ochii și iată-l lângă duduca Mărioara, în veșnică odihnă" ^[26].                            

Note:

1] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosarul nr. 1864, f. 295, apud Const. Solomon, „Calistrat Hogaș. Contribuții la biografia sa”, în Analele Moldovei, vol. I, fasc. I–IV, ian.–dec. 1941, p. 107.

[2] Ibidem, dosarul nr. 1855/8, raport nr. 130 către Episcopia Romanului: „sachelarul Dimitrie Hogaș de la biserica Sf. Nicolae a decedat la 4 mai 1858”, apud Const. Solomon, op. cit., p. 106.

[3] Ec. N. Dragomir, Silviu N. Dragomir, „Pregătirea preoților în Eparhia Romanului. Pregătirea preoților înainte de organizarea școlilor publice”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LI, nr. 9–12, septembrie–decembrie 1975, p. 751–752.

[4] Const. Solomon, op. cit., p. 107.

[5] Ibidem, p. 107. Vasile Iancu, în articolul „Hanu’ Ancuței şi alte locuri”, publicat în România literară, anul XLI, nr. 48, 5 decembrie 2008, p. 13, relatează despre „căsătoria tânărului preot Gheorghe (care trebuia să se numească Hogaș) cu fiica serdarului Stanciu, «megieș din Pechea»”, precum și despre „prietenia tinerei «protopopoaie» Marioara cu soţia caimacanului Vogoride, frumoasa Cocuța (n. Conachi)”.

[6] O însemnare păstrată pe un Tipic tipărit la Iași în 1816, aflat la Biserica „Sfântul Nicolae”, confirmă vechimea sa în funcția de protopop: „Această carte numită Tipicon este a Bisericii catedrală Sf. M. Gheorghie din urba Tecuciu, însemnându-se de mine protoiereul Gheorghie Dimitriu în cel al 25-lea an de protoierie, 1875 iunie 29, D[imitriu] Iconom” (Const. Solomon, op. cit., p. 108).

[7] Calistrat Hogaș, „Cuconu Ioniță Hrisanti”, în Viața Românească, anul V, nr. 1, 1910, p. 100; vezi și Margareta Nicolau, „Calistrat Hogaș și vremea lui (II)”, în Viața, anul III, nr. 824, 3 august 1943, p. 2.

[8] Profesorul Constantin Solomon arată că „în arhiva Protoieriei Tecuci nu se găsește niciun act privitor la înlocuirea protopopului Gh. Dimitriu, ci de la un timp semnează hârtiile protoiereul Podașcă de la secția a II-a, căruia i s-a dat ordin de locot. de episcop Nectarie Hermeziul să ia în primire și să gireze secția I” (Const. Solomon, op. cit., p. 107). Calistrat Hogaș relata despre acest incident: „Eu știu atât, că tatăl meu a fost dat afară din slujba de protopop de către Caimacamul Neculai Vogoride, bărbatul vestitei pe vremuri Cocuța Conachi, pentru că, la 1857, stătuse în fruntea unioniștilor tecuceni” (Calistrat Hogaș, „La călugărie”, în Pe drumuri de munte, vol. II: Răzlețe și diverse, p. 43). Decretul locțiitorului de Episcop al Romanului pentru destituirea Protopopului de Tecuci, din 11/23 aprilie 1857: „Cucernicului Iconom George Dimitriu, Protoiereul ținutului Tecuciu. Ocârmuirea s-a înștiințat cum că cucernicia ta ar fi ieșit cu totul din textul Firmanului Imperial, fiindcă Înaltul Firman poartă firescul înțeles că toate persoanele care sunt în funcție urmează a sta în linia conservatoare, pentru a se înlătura cu totul înrâuririle din partea guvernului. Cucernicia ta din contră vorbești fără respect și cu mare slobozenie, urmare care trage după sine împerecheri. De aceea îți facem cunoscut că de astăzi înainte rămâi liber de îndatorirea de Protoiereu și că, în ființa Cucerniciei Sale protoiereului de Roman, Teodor Gheorghiu, vei trăda [preda, n.n.], cu anume opis, toate lucrurile atingătoare de cancelaria protoieriei, în seama Cucerniciei Sale protoiereu Ioan Podașcă. Subscris Locotenent de Episcopia Romanului, Nectarie Episcop Sotireopoleos, Director, C. Petrovici” (Acte și documente relative la istoria renașterii României, publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza și Dimitrie C. Sturdza, volumul IV, Tipografia Carol Göbl, București, 1889, p. 397-398, doc. nr. 1081).

[9] „Altă jertfă din Tecuci este protopopul Dimitriu, dat afară din funcţia lui pe motivul rostit cu două înţelesuri că «nu ar urma a sta în linia conservatoare, pentru a se înlătura cu totul înrâuririle din partea guvernului, pe când cucernicia sa ar vorbi fără respect şi cu mare slobozenie, urmare care ar atrage după sine împerecheri». Cum putea fi învinuită aceeaşi persoană, pe de o parte, de a exercita o înrâurire nelegală din partea guvernului şi, pe de alta, de a vorbi fără respect, ceea ce nu se putea înţelege decât în contra guvernului, în favoarea căruia economul Dimitriu era învinuit că lucrează?” (A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ediția a III-a, vol. XII, Editura Cartea Românească, București, 1925, p. 247).

[10] M. Theodorian-Carada, Din frământările trecutului, București, Editura Gutenberg, 1920, p. 216–217; vezi și Pr. Scarlat Porcescu, „Contribuția clerului ortodox român la înfăptuirea Unirii Principatelor”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LV, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1979, p. 19: Numele fratelui locotenentului de episcop era Grigore Hermeziu, iar acesta deținea funcția de președinte al Tribunalului din Roman.

[11] „Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859. Anexa IV: Raportul protoiereului de Tecuci către Episcopie”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LIV, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1978, p. 19.

[12] „Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859. Anexa V: Copia protestului făcut de țăranii pontași din ținutul Tecuciului”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LIV, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1978, p. 19–20.

[13] Pr. Scarlat Porcescu, „Clerici ortodocşi din Moldova, luptători pentru unirea Ţărilor Române”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XXXV, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1959, p. 40.

[14] G. Ursu, „Calistrat Hogaș și Tecuciul său natal”, p. 615–616; Vladimir Streinu, „Neamul lui Hogaș”, în Tribuna, anul II, nr. 5, 1 februarie 1958, p. 6.

[15] G. Ursu, art. cit., p. 615–616; Vladimir Streinu, art. cit., p. 6.

[16] Ibidem, p. 615–616; Ibidem, p. 6.

[17] George Missail, Locotenentul Constantin Jorescu, Tiparul „Tribunei Române”, Iași, 1864, p. 22–24, 28–29. Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte”, propus în 1854, a fost modificat cu prilejul lucrărilor Congresului de pace, care au urmat Războiului Crimeii. Partea semnată la 18/30 martie 1856, referitoare la Principatele Române, prevedea: înlăturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor; menținerea suzeranității otomane, dar sub garanția marilor puteri (Franța, Anglia, Austria, Turcia, Rusia și Regatul Sardiniei). De asemenea, s-a hotărât convocarea de adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunțe asupra organizării viitoare a celor două țări, prin revizuirea Regulamentelor Organice, potrivit dorințelor românilor. S-au stabilit următoarele: libertatea navigației pe Dunăre, neutralitatea Mării Negre, înființarea Comisiei Europene a Dunării cu sediul la Galați (care și-a început activitatea la 23 octombrie/14 noiembrie 1856). Totodată, tratatul de pace prevedea retrocedarea către Moldova a județelor Bolgrad, Cahul și Ismail din sudul Basarabiei (Dinu C. Giurescu, coord., Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2010, p. 201–202).

[18] „Românul”, anul 10, 24 august 1866, p. (2) 575.

[19] Gheorghe Cunescu, „Protopopul Gheorghe Dimitriu (Hogaș) din Tecuci – luptător pentru Unirea Țărilor Române”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul L (1974), nr. 1–2, p. 112–113; idem, în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, moment aniversar (1859–2009), Editura Cuvântul Vieții, București, 2009, p. 215–216.

[20] Acte și documente relative la istoria renașterii României, publicate de Dimitrie A. Sturdza și J. J. Skupiewski, volumul VIII (1858–1859), Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1900, p. 361, doc. nr. 2438. Textul telegramei a fost preluat din „Steaua Dunării”, nr. 4, din 8 ianuarie 1859. Vezi și Gheorghe Cunescu, „Protopopul Gheorghe Dimitriu”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1974, nr. 1–2, p. 112-113.

[21] Ibidem, p. 362, doc. nr. 2439. Textul telegramei a fost preluat din „Steaua Dunării”, nr. 4, din 8 ianuarie 1859. Pe lângă numele celor 24 de semnatari ai telegramei precedente, acum apare și numele Sterea Sacali. Vezi și Gheorghe Cunescu, op. cit., p. 113.

[22] „Lămurindu-ne despre d. Simionescu, ce a absolvit cursul gimnazial clerical de cinci clase inferioare complete, de unde și-a căpătat atestatul cuvenit, înfățoșitorii de la obștea acestei comune îl au plăcere de a fi preot și profesor pentru învățătura copiilor, unde foarte mult ne trebuie un om cu asemenea învățătură. Cu onoare vă rugăm, onorabile părinte, a împuternici cerirea d. Simionescu de a fi și preot și profesor (...). Vă lămurim încă și despre numărul locuitorilor că este peste trei sute” (Doru Scărlătescu, „Prima școală din Țepu”, în Viața Nouă, anul XXVI, nr. 7777, 13 decembrie 1969, p. 4).

[23] Ibidem.

[24] „Viața”, anul 3, nr. 822, 1 august 1943, p. 1.

[25] Margareta Nicolau, „Calistrat Hogaș și vremea lui (I)”, în Viața, anul 3, nr. 822, 2 august 1943, p. 2; Idem, „Calistrat Hogaș și vremea lui”, ep. XXVII, în Viața, anul 3, nr. 856, 4 septembrie 1943, p. 2.

[26] Idem, „Calistrat Hogaș și vremea lui”, ep. XXVII, în Viața, anul 3, nr. 856, 4 septembrie 1943, p. 2.

Daniel Bradea, fragment din lucrarea în curs de apariție, File din istoria bisericii tecucene.