Istoria Tecuciului

 

BISERICILE DIN TECUCI

Informațiile privind existența primelor lăcașuri de cult din oraș sunt limitate și provin, în principal, din relatările călătorilor străini care au traversat aceste meleaguri. În această situație, trebuie acceptată ipoteza că ele își au începuturile odată cu apariția așezării[1].

O primă mărturie despre bisericile din Tecuci ne este oferită de misionarul Marco Bandini, care a vizitat localitatea în noiembrie 1646. Acesta menționează existența, în târg, a „trei biserici construite din lemn"[2]. La 20 ianuarie 1653, arhidiaconul Paul de Alep, însoțindu-l pe Macarie, patriarhul Antiohiei, în călătoriile sale prin Moldova și Țara Românească, descrie așezarea drept „un oraș mare situat pe un râu important" (Bârladul), în care „se află trei biserici cu clopote la porțile lor". La sosirea sa, patriarhul a fost întâmpinat de pârcălabul locului, Dumitrașco sluger (1644-1656), care i-a oferit „cai de beilic" și „un conăcar" pentru a-l însoți spre Bârlad. Ulterior, lăcașurile de cult din Tecuci nu mai sunt menționate în alte documente din secolul al XVII-lea[3].

O lungă perioadă de timp, informațiile despre bisericile orașului lipsesc, probabil din cauza vitregiilor istorice care au marcat această așezare.

În „Vidomostie de scrisu lăcuitorilor de la acest ținut" [Tecuci], întocmită la 26 iunie 1774, așezarea tecuceană este menționată într-un mod neobișnuit, conform analizei entităților cuprinse în „Ocolul Târgului". Astfel, „târgul Tecuciu Vechi" cu 42 de case și un preot (Neculai) este înregistrat ca sat[4]. De asemenea, mahalalele Nămoloasa cu 65 de case[5], Malurile (de fapt Mălurenii, la est de apa Bârladului) cu 66 de case și „3 preoți, diaconi" („popa Constandin, sin popa Constandin și diacon Hriste")[6], Braniștea cu 45 de case și un preot („Năstasâi")[7], Slobozia-Focșăi cu 50 de case[8] sunt înregistrate tot ca sate. La „străinii de la târgul Tecuciului" au fost înscriși la „rufe-turi" și „5 popi, diaconi"[9], respectiv: „popa Apostol, popa Radul, popa Neculaiu, diaconul Grigorii, popa Grigorii"[10]. Numele acestora indică faptul că preoții erau, în realitate, români ortodocși. Acest mod de înregistrare a datelor, prin recensământul întocmit la ordinul ocupantului rus, dar efectuat de autoritățile române, avea ca scop stabilirea unor obligații fiscale cât mai reduse[11].

---

BISERICA „SFÂNTUL GHEORGHE"

Prima mențiune referitoare la existența unei biserici cu hramul „Sfântul Gheorghe" în Tecuci se regăsește în documentul intitulat Scrierea cu cuprindere pentru preoții și diaconii și bisericile cu hramurile lor, care să află în eparhia Episcopiei Romanului, păstrat în dosarul nr. 86/1809, aflat în arhiva Consiliului Eparhial Chișinău. În secțiunea „La Țănutul Tecuciului, Ocolul Târgului, în Tecuciu" este menționată biserica „Sfântul Gheorghie", având ca slujitori pe preoții „Dimitrachi Luca vechil protopopiei, Ursul nevolnic, Daniil nevolnic"[1].

Potrivit sachelarului Stratulat Decuseară, această biserică era „mică, din lemn, și în pacianturi îngrădită cu nuiele, lipită cu lut și acoperită cu scânduri"[2]. Fiind într-o stare avansată de degradare, lăcașul a fost demolat, iar pe același amplasament a fost ridicată, în anul 1813, o nouă biserică din cărămidă[3].

În 1821, trupele turcești conduse de beiul Chihaia au vandalizat biserica, introducând cai în interior și distrugând icoane valoroase, realizate în stil bizantin, prin tăiere și incendiere[4]. Sachelarul Stratulat Decuseară menționează că „temelia adâncă" a bisericii era susținută de „șarampoi groși de stejar pârliți, unul lângă altul, în fundul șanțului", astfel încât să ofere „mai multă siguranță în vederea grelei zidiri". Peste aceste fundații solide se puneau „piatră cu var și cărămidă solidă", iar acoperișul era realizat din șindrilă[5]. În fața bisericii se afla un turn construit din cărămidă „cu 25 de ani mai în urmă". Acesta a fost dărâmat în anul 1855, iar în locul lui a fost ridicat altul „mai ușor, din lemn îmbrăcat pe dinafară cu tablă albă"[6].

Zece ani mai târziu, protoiereul Gheorghe Dimitriu a cerut primarului Anton Cincu „strămutarea soldatului sentinelă pentru privegherea incendiului din turnul bisericii Sfântul Gheorghe"[7], din cauză că pompierii care păzeau orașul de incendii făceau „o mare necurățenie acolo"[8].

Sachelarul Stratulat Decuseară consemna faptul că biserica a funcționat drept catedrală a orașului Tecuci, cu excepția perioadei 1849–1856, când „au șezut părintele Dimitriu ca protopop în apropierea bisericii Sf. Nicolai; făcea câteodată serviciile oficiale și la acea biserică, ca unul ce era poate și hirotonisit pe ea; dar îndată ce s-au strămutat locuința în mahalaua Braniștea, Biserica Sf. Gheorghe a revenit iarăși catedrală ca și mai înainte"[9].

Într-un document din anul 1856 se menționează că „giude-cătoria ținutală se află în casele bisericii Sfântul Gheorghe unde au fost și mai înainte"[10].

La începutul lunii aprilie 1866, prefectul Constantin (Costache) Racoviță l-a înștiințat pe protoiereu că „Primăria urbei Tecuci, în Bugetul compus pentru exercițiul anului curent, a alocat suma necesară pentru construirea unui foișor de privegherea incendiilor, care, în curând, urmează a se pune în lucrare"[11]. Astfel, în vara anului 1866, a început „construirea unui foișor de zid, în înălțime de 21,5 metri, spre a servi pentru paza de incendiu, în centrul Pieței Principale", pe baza unui proiect realizat de arhitectul D. Curicu, „punându-se mai întâi la temelia lui cărămida de la biserica Sfântul Ilie, arsă în 1858"[12].

La 8 mai 1867, preotul sachelar Gheorghe Lambrino, slujitor la biserica „cu patronul Sfântul Gheorghe" din Tecuci[13], a fost sancționat de Episcopia Romanului pentru că a oficiat slujba de înmormântare a unei persoane de rit armean. Ulterior, la 9 iulie 1867, pe considerentul că nu a comis „ceva prea grav" și ținându-se seama de „vârsta înaintată", de „familia de care este înconjurat" și de „circumstanțele materiale", Episcopia a hotărât „a i se ridica deasupra sa osânda", încuviințându-i astfel să-și continue activitatea preoțească[14]. Părintele Lambrino a slujit „la biserica catedrală din Tecuci timp de 37 de ani", până la 10 iunie 1872, când a încetat din viață[15]. Menționăm că lăcașul de cult a fost supus unor reparații importante în 1872[16], precum și în anii ce au urmat. Conform documentelor aflate în arhivele gălățene, a avut loc o „prefacere radicală a acoperământului", fiind montați căpriori, dulapi, tablă albă, uluci, ciubuc[17] de cărămidă și aplicată tencuială[18].

Potrivit sachelarului Stratulat Decuseară, în perioada 1873–1874, la biserică s-au efectuat ample lucrări de consolidare și reparații, al căror cost se ridica la aproximativ 600 de galbeni. Temeliile pereților afectați au fost întărite, iar cafasul (balconul corului) a fost reconstruit, împreună cu scara de acces. Pardoseala, aflată într-o stare avansată de degradare, a fost înlocuită cu una nouă, realizată din dulapi de lemn. Strănile laterale și ferestrele au fost refăcute, icoanele au fost restaurate sau repictate, iar turla din față (turnul situat deasupra intrării) a fost înlocuită cu una de dimensiuni mai mari. Masa Sfântului Altar, degradată, a fost înlocuită cu una nouă, confecționată din lemn de stejar. Catapeteasma, icoanele și întregul interior al bisericii au fost curățate, zugrăvite și vopsite. Pentru asigurarea încălzirii, au fost instalate două sobe de fier: una veche, dar recondiționată, donată de farmacistul Costache Racoviță, și una nouă, oferită de Ioniță Hrisanti. De asemenea, în altar a fost montat un dulap mare, din scânduri, donat de Marghioala Ciucă, destinat păstrării obiectelor de cult. În fața bisericii a fost construit un coridor acoperit, prevăzut cu ferestre mari[19]. Totodată, catedralei i-au fost donate diverse obiecte liturgice și cărți de cult: Triodul, Octoihul, Psaltirea și un Molitfelnic, oferite de Petrache Costăchescu; Penticostarul, de Teodor Uric; Cazania și un alt Molitfelnic, dăruite de Stratulat Decuseară. Un set complet de 12 Mineie lunare, tipărit la București în noiembrie 1831, a fost oferit bisericii de Hagi Andonic Brăiliță, fost epitrop, provenind din cărțile salvate în urma incendiului care a mistuit biserica „Sfântul Proroc Ilie". Tot de la această biserică provin și un policandru de tombac cu 12 lumini, precum și câteva icoane vechi, așezate în coridorul bisericii. Un alt set complet de Mineie, tipărit la Buda în anul 1805, aflat în posesia răposatului Tănase Grecu (fost stăpân al moșiei Odaia, ucis de turci în anul 1821, în timpul trecerii acestora peste podul de la Sculeni), se păstra în biserică în anul 1880. Primele șase volume au fost donate de protopopul Toma, iar celelalte șase, ulterior, de protopopul Constantin Luca, de la biserica aflată pe moșia Odaia[20].

Conform listei întocmite la 12 februarie 1880 de părintele Stratulat Decuseară, la biserica „Sfântul Gheorghe" din Tecuci au slujit, de-a lungul timpului, următorii preoți și diaconi: protopopul Trandafir, ctitorul principal al bisericii ridicate în anul 1813; preotul Toma, cunoscut sub numele de „Armeanul"; Constantin Luca, hirotonit inițial pe biserica „Sfântul Nicolae"; Dumitrache (soția sa, prezbitera Chiraca, a dăruit terenul pe care a fost construit lăcașul de cult); diaconul Vasile Botoșneanu, venit din Matca; iconomul Hrisanti, venit de la Condrea; sachelarul Constantin Nartișul, originar din Nărtești; Constantin Dima (Boghiu); iconomul Andrei Boghiu din Tecuci; Toader Boghiu; Ioan Lambrino, venit din Corod; Gheorghe Lambrino; iconomul Alexandru Kiriac, venit din Iași, cunoscut ca un bun psalt; diaconul Mihail Dimoftache, devenit ulterior preot la Coasta Lupei; iconomul Gheorghe Dimitriu, protoiereu, hirotonit preot pe biserica „Sfântul Nicolae" din Tecuci; sachelarul Stratulat Decuseară, hirotonit preot în anul 1865; diaconul Grigore Corodeanu, devenit ulterior preot la biserica „Precista" din Tecuci; iconomul Gheorghe Decuseară, hirotonit pe biserica „Sfinții Voievozi" și transferat ulterior la biserica „Sfântul Gheorghe"; precum și diaconul Ioan Vasilescu, din Tecuci[21]. Din alte documente aflăm că, în anul 1853, la această biserică slujeau „sachelarul Gh. Cernat"[22] și „preotul Athanasie"[23].

Cutremurul din 1894 a cauzat daune importante edificiului, iar la 8 august 1898, Episcopia Romanului a decis suspendarea definitivă a slujbelor religioase, din cauza „lăsării prea mult a unor pereți ai ei, ceea ce a dat mult de temut"[24]. Enoriașii au fost îndrumați să frecventeze bisericile „Sfântul Nicolae" (care a devenit noua catedrală a orașului) și „Maica Precista"[25].

La sfârșitul lunii septembrie 1898, Consiliul Comunal din Tecuci a înaintat, spre aprobare, proiectul de restaurare a bisericii-catedrală „Sfântul Gheorghe"[26]. Deși Ministerul Cultelor  și-a exprimat acordul de principiu privind planurile și devizul lărgirii și restaurării bisericii și anexelor[27], autoritățile locale nu au alocat fonduri pentru realizarea acestora. Această situație a provocat protestul a 30 de personalități din localitate[28].

În acea perioadă, Casa Bisericii dispunea de anumite fonduri, însă Primăria Tecuci avea planuri mai ambițioase decât simpla reparație a edificiului religios. Intenția autorităților locale era de a reconstrui în întregime biserica și de a deschide o stradă care să facă legătura directă între Casa Comunală și intrarea în lăcașul de cult. Cele două clădiri se aflau situate una în fața celeilalte, însă între ele exista proprietatea lui Nicolae Caloianu. Din cauza crizei economice prin care trecea orașul, lucrările de reparație sau reconstrucție a bisericii nu au putut fi realizate la acel moment.

În fața acestei situații dificile, părintele protopop Ioan Andreescu a inițiat o campanie de strângere de fonduri, apelând la generozitatea cetățenilor. Prima donație consistentă a fost oferită în 1903 de Elena Tache Anastasiu, „o persoană cunoscută în oraș pentru caritatea sa", care a oferit suma de 5.000 de lei pentru restaurarea bisericii[29]. Cu toate acestea, în anii următori nu s-au realizat lucrări de reparație la lăcașul de cult. Conform raportului primarului privind administrația comunală pe anul 1907, biserica catedrală rămânea închisă, fiind deteriorată din cauza vechimii. Deși autoritățile dispuneau de suma de 31.890 de lei, estimările indicau un cost total de 45.000 de lei. Primarul Iacob Albu considera necesară construirea unei noi biserici, „după un anumit plan care să corespundă unei catedrale dintr-o capitală de județ"[30].

În anul 1909, Parohia „Sfântul Gheorghe" era deservită de preotul Ioan Andreescu, născut în 1855, licențiat în Teologie și numit la 1 aprilie 1894. Activitatea sa era sprijinită de trei clerici supranumerari: preotul Ioan Vasilescu (născut la 15 octombrie 1838, absolvent de seminar inferior, numit la 7 decembrie 1889), preotul Stratulat Decuseară (născut la 12 decembrie 1840, de asemenea absolvent de seminar inferior, numit la 20 iulie 1865) și diaconul Dumitru Budescu (născut la 25 martie 1866, absolvent al seminarului superior, numit la 24 mai 1890). Parohia cuprindea 336 de familii, însumând 1.358 de suflete. Biserica parohială, edificiu de zid ridicat între anii 1813–1815, fusese reparată în 1874 și 1882, însă în 1909 se afla închisă. Lăcașul filial „Sfântul Nicolae", construit între 1825–1828 și reparat în 1867, 1873 și 1882, beneficia, la fel ca biserica parohială, de susținerea financiară a primăriei orașului[31].

În urma bombardamentelor germane din 1917, autoritățile locale au hotărât demolarea turlei și a pridvorului bisericii catedrale, pentru a preveni riscul prăbușirii, care ar fi putut provoca pierderi de vieți omenești[32]. Doi ani mai târziu, în 1919, lăcașul de cult a fost demolat în întregime, iar sub îndrumarea preotului Nicolae Conduratu s-a constituit un comitet pentru ridicarea noii catedrale[33].

Pentru asigurarea fondurilor necesare reconstrucției bisericii Sfântul Gheorghe, catedrala orașului Tecuci, Ministerul de Interne a autorizat, în martie 1920, organizarea unei „loterii publice".

Într-o adunare cetățenească desfășurată la 25 februarie 1923, în sala de ședințe a Primăriei Tecuci, preotul Ioan Vasilescu a subliniat importanța amplasării viitoarei catedrale într-un loc care să reflecte rolul său spiritual în comunitate. El arăta că „biserica care se va construi urmează a fi o podoabă a orașului și, pentru acest motiv, trebuie să se caute un loc demn de o sfântă biserică, care este și catedrală, să-i stea frumos orașului, iar priveliștea să impună admirația străinului călător". În același context, a respins opiniile formulate anterior, care propuneau piața drept amplasament, motivând că „locul nu este bun" și „ar produce pierderi Primăriei", întrucât aceasta ridicase prăvăliile din jurul foișorului. Aceste construcții au fost considerate benefice, deoarece „pe de o parte au dat susținere turnului, care nu trebuia distrus, căci este o podoabă cu amintiri pentru oraș", iar pe de altă parte, magazinele aduceau venituri la bugetul local. Totodată, părintele Vasilescu aprecia că „locul este la dos" și că „a așeza biserica acolo nu ar corespunde menirii sale"[34]. Referitor la mutarea Grădinii Publice pe al cărei loc să se construiască biserica, a propus ca aceasta să fie amplasată pe bulevard, care se asfalta și unde „se făceau mari cheltuieli pentru înfrumusețare".  Și-a exprimat încrederea că primarul Virgil Mironescu „ar putea să facă pe bulevard ceea ce a făcut în fosta piață veche Sf. Nicolae, care era acoperită cu magazii de scânduri, și azi a transformat-o într-o grădină, iar astă-vară ce plăcut era, când domnia sa a luat măsuri să cânte muzica și acolo, așa că primăria ar putea să facă un pavilion pe bulevard, să pună bănci și scaune, cum a făcut și la Sf. Nicolae, și va fi și pe bulevard loc de distracție". La aceste opinii s-a asociat și protopopul Nicolae Conduratu, susținând, de asemenea, Grădina Publică drept loc potrivit pentru ridicarea Catedralei orașului Tecuci[35].

În urma discuțiilor din această adunare, s-a hotărât, în unanimitate, „că locul ales pentru construirea bisericii Sf. Gheorghe, care este și catedrală, să fie în Grădina Publică". Până la momentul acestei întruniri era disponibilă suma de 111.000 de lei, din care 87.000 de lei – „bani depuși" – și 24.000 de lei proveniți din vânzarea biletelor de loterie. De asemenea, suma de 85.700 de lei, înscrisă în lista de subscripții din 19 februarie 1923, era considerată drept „obligații morale"[36]. Cu acest prilej, s-a constituit un comitet permanent însărcinat cu rezolvarea problemelor legate de ridicarea noii biserici, care urma să se întrunească periodic, din două în două luni, pentru soluționarea problemelor curente. Din componența acestuia făceau parte Virgil Mironescu, preotul Ioan Vasilescu, Ghiță Casan, Ion Neagu, Ion Beldie și Dumitru Patron, iar părintele protopop Nicolae Conduratu era membru de drept. Totodată, s-a hotărât ca acest for de coordonare „să se completeze cu toți șefii de autorități"[37].

În pofida acestor inițiative și a eforturilor depuse de notabilitățile orașului, proiectul ridicării noii catedrale avea să rămână, pentru multă vreme, doar la nivel de intenție, fără o concretizare efectivă.

În anul 1926, Parohia „Sfântul Gheorghe" număra 1.743 de enoriași și deținea o falce de pământ arabil în comuna Nicorești, primită ca donație de la Maria Viorescu, precum și o prăvălie în oraș, vândută ulterior pentru suma de 45.200 de lei, bani întrebuințați la zidirea casei parohiale. Pentru ridicarea noii catedrale erau disponibile fonduri în valoare de 62.642 de lei, din care 10.000 de lei proveneau din donația Lucreției Galit. Aceste sume erau depuse la mai multe instituții financiare din localitate, între care Administrația Financiară, Banca „Prevederea" și Casa de Economii și Consemnațiuni[38].

După ce Teatrul Județean a fost distrus într-un incendiu, în cadrul unei consfătuiri a Comitetului de cetățeni, înființat pentru luarea măsurilor necesare construirii unui nou teatru, desfășurată la 30 ianuarie 1929, în localul Primăriei (la care au participat Vasile Beldie, Virgil Mironescu, Gheorghe Dimitriu, Vasile Radu, Alecu Anastasiu, Gheorghe Casan, Ștefan Corodeanu, Ioan Beldie, căpitanul C. Ioan și Gheorghe Bossie), primarul Nicolae Berha a propus ca noul teatru să fie construit ținându-se seama de „planul de sistematizare a orașului". Printre alte măsuri preconizate, se intenționa „desființarea compartimentelor din jurul foișorului", iar „din direcțiunea foișorului, care se va dărâma, spre Grădina Publică să se construiască Catedrala; halele să se desființeze"[39].

În toamna anului 1935, la inițiativa părintelui Nicolae Conduratu, s-a constituit un comitet de lucru restrâns, dedicat construirii Catedralei din Tecuci. Din acesta făceau parte: preotul Nicolae Conduratu, prefectul Nicolae Teodorescu, locotenent-colonelul Coman Ionescu, avocatul Traian Corodeanu și avocatul Gheorghe Ghițulescu, director și administrator al ziarului Curierul Tecuciului[40]. Potrivit articolului „Iarăși nevoi tecucene", publicat de Nicolae Conduratu în același ziar, Consiliul Comunal Tecuci a hotărât, în ședința din 8 februarie 1936, ca viitoarea catedrală să fie ridicată în Grădina Publică. Decizia a fost susținută „cu însuflețire" de primarul Constantin Condrache, deputatul Nicolae Berha și avocatul Dimitrie Balaban, considerându-se că lăcașul de cult va deveni „punctul de orientare al viitoarei sistematizări a orașului"[41].

În iulie 1936, George Carp propunea, tot în ziarul Curierul Tecuciului, dărâmarea bufetului din Grădina Publică, pentru ca suprafața acesteia să fie dublată, iar pe terenul eliberat să fie ridicată noua catedrală a orașului[42]. Într-o întrunire a Comitetului de construcție, desfășurată la Primăria Tecuci spre sfârșitul lunii noiembrie 1936, au avut loc discuții privind întocmirea planului de construcție și strângerea fondurilor necesare, urmând ca hotărârea finală să fie luată într-o ședință viitoare[43].

Câteva săptămâni mai târziu, la 20 decembrie 1936, Alexandru Anastasiu a fost ales președinte al „Comitetului de Construire a Bisericii Catedrale a Orașului Tecuci" și al „Comitetului Permanent de Acțiune", având misiunea „de a lua toate măsurile pentru ducerea la bun sfârșit, în cel mai scurt timp posibil, a ridicării monumentalei Catedrale, podoabă arhitectonică și religioasă a orașului Tecuci"[44]. Părintele Nicolae Conduratu a fost numit secretar al comitetului. Cu acest prilej, locotenent-colonelul Coman Ionescu a făcut o donație de 30.000 de lei — sumă însemnată dacă avem în vedere că, în acea perioadă, prețul unui hectar de pământ era de aproximativ 4.000 de lei[45]. În plus, acesta a desfășurat o activitate susținută alături de avocatul Traian Corodeanu, vizitând bănci comerciale și populare, cooperative, ateliere meșteșugărești, societăți de binefacere și parohii din întreg județul, precum și gospodării particulare, pentru a strânge fondurile necesare construcției[46].

În ziarul Universul, sub titlul „Construirea unei catedrale la Tecuci", a fost publicată o corespondență din Tecuci care evidenția inițiativa notabilităților locale de a ridica noul lăcaș de cult. În acest sens, a fost constituit un comitet restrâns responsabil de proiect, alcătuit din Alexandru Anastasiu (președinte), Nicolae Teodorescu (prefect), părintele Nicolae Conduratu și Catrina Al. Anastasiu (vicepreședinți), maiorul I. Porumbeanu (casier), avocatul Traian Corodeanu (secretar general) și Virgil Dancovici (secretar contabil). Până la 25 mai 1937, data publicării articolului, mai multe personalități au contribuit cu donații generoase: Alecu P. Anastasiu (500.000 de lei), farmacistul C. Sachelarie (300.000 de lei) și Prefectura județului Tecuci, sub conducerea lui Nicolae Teodorescu (un milion de lei), la care se adăugau și alte sume oferite de lideri locali, funcționari și comercianți[47]. Autorul articolului sublinia că planurile și devizele erau deja finalizate și anticipa că ceremonia punerii pietrei fundamentale urma să aibă loc în primele zile ale lunii august 1937[48].

La scurt timp, la 5 iulie 1937, Alecu P. Anastasiu a semnat contractul cu arhitectul Ion D. Traianescu pentru întocmirea proiectului de execuție al bisericii „Sfântul Apostol Petru"[49], care urma să fie ridicată în Grădina Publică din centrul orașului și să devină o construcție monumentală, cu o înălțime de aproape 40 de metri, dotată cu facilități moderne, precum încălzire centrală și ventilatoare electrice. Costul total al construcției, conform devizului, era estimat la aproximativ zece milioane de lei[50].

Într-un articol publicat în Curierul Tecuciului în octombrie 1937, Dimitrie Sbârnea[51]  și-a exprimat opoziția față de inițiativa celor care doreau să construiască catedrala într-un colț al parcului: „Locul pe care va fi așezată Catedrala trebuie să constituie un tot armonios și simetric, și nu să fie o anexă, fie a Tribunalului, fie a Teatrului, fie a altceva cu miros urât și puturos. De aceea cred că Grădina Publică, aleasă pentru construirea Catedralei, nu constituie un tot, ci o anexă; într-un colț, catedrala, în alt colț, Tribunalul, în celălalt colț, Teatrul, și în alt colț rămas, ceva altceva, iar la mijloc, atenție, cu garajul și latrina. Întreb: ce înseamnă această îngrămădire de localuri publice?"[52]

La 2 noiembrie 1937, Dimitrie Sbârnea a revenit cu un nou articol, în care arăta că, pentru realizarea catedralei, s-a apelat la arhitectul Traianescu. Acesta i-a întrebat pe conducătorii orașului: „Dărâmați Tribunalul? Dărâmați Teatrul? Dărâmați privata? Ferească Dumnezeu, fu răspunsul". Pe de altă parte, Sbârnea susținea categoric dărâmarea tuturor clădirilor din Grădina Publică: „Să se dărâme Tribunalul, să se dărâme Teatrul, să se dărâme halele și toate celelalte, să se curățe locul și, în mijlocul acestui patrulater unificat și transformat într-un parc românesc, să se așeze Catedrala"[53]. Zona în care construcțiile provizorii, insalubre și necorespunzătoare trebuiau demolate era situată într-un „patrulater cuprins între străzile Unirii, I. Gh. Duca, Carol I și I. C. Brătianu"[54].

În ședința din 18 septembrie 1937, Consiliul Comunal al orașului Tecuci a decis să cedeze către Parohia „Sfântul Gheorghe" o suprafață de 7.904 metri pătrați din Grădina Publică, în vederea construirii Catedralei orașului. După primirea avizelor de la autoritatea tutelară, la 12 noiembrie 1937, Alexandru Artimon, ajutorul de primar al orașului, a semnat actul de cedare „fără nicio rezervă și în mod irevocabil" a terenului. Îndeplinindu-se toate formalitățile legale, Consiliul și Epitropia Parohiei urbane Sfântul Gheorghe din orașul Tecuci, conform procesului-verbal din 5 mai 1938, au acceptat donația primăriei[55].

Ziarul Curentul a publicat în mai 1938 „Un călduros apel pentru construirea catedralei din Tecuci"[56], în care se arăta: „Tecuciul, «târg de margine și scaun de vamă» în trecutul îndepărtat, iar mai apoi oraș uitat și nebăgat în seamă, dar totodată și cel mai înaintat post de comandă în Marele Război, este astăzi în căutarea și reînvierea rosturilor sale firești de viață și afirmare culturală și românească. El se adresează dumneavoastră cu evanghelică încredere și vă cere sprijin. Începutul vrea să-l facă prin construirea unei catedrale în locul acelei care, devenind improprie pentru deplina ei menire, a fost închisă în 1897 [corect 1898, n. n.] și apoi demolată în 1919"[57]. În apel erau prezentate și informații referitoare la sumele strânse pentru construirea bisericii: „Până în prezent s-a achiziționat terenul, în suprafață de 8.000 mp (fostă grădină publică din centrul orașului, donată de Primăria Tecuci), pe care urmează să se facă zidirea. S-a întocmit, de către domnul arhitect prof. Ioan Traianescu, planul și devizul pentru suma de opt milioane de lei, din care s-a adunat abia un milion de lei"[58].

Comitetul de inițiativă, responsabil de construirea bisericii, dorea să cinstească memoria cercetașilor care  și-au dat viața în Primul Război Mondial, prin amenajarea unui „Mausoleu cercetășesc" în subsolul noii catedrale din Tecuci.

„Primul popas al unei armate ostenite de luptă a fost la Tecuci. Căci aici s-au oprit cei care nu mai puteau înainta; aici s-a făcut începutul înnoirii unei armate ostenite de lupte grele. Aici, o populație de refugiați îngroziți a aflat primul popas. Dar mai ales, aici s-a sfârșit, și pentru totdeauna, firul vieții a peste 3000 de tineri, contingentul 1919–1920, feciori mândri de olteni și de munteni sprinteni, porniți de la șanurile părintești în căutarea unei zări de mântuire.

Iarna 1916–1917 i-a răpus prin frig și prin foame, dar mai ales prin grozavă boală. 1874 dintre aceștia odihnesc în groapă comună, iar ceilalți, risipiți fără nume, printre mormintele tecucene din cimitirul orașului.

Cândva am turnat în bronz și am așezat, într-o modestă piață, chipul Cercetașului în amintirea lor — foști, cei mai mulți, cercetași[59]; am închis cu gard și am însemnat, printr-un monument de stejar, locul lor de odihnă. Primul Cercetaș al Țării, Regele, a cinstit cu prezența Sa inaugurarea și s-a plecat în fața mormântului comun.

Astăzi, când urmele cele dintâi se șterg și când anii aștern uitare peste cercetași, nu se cade să piară; am crezut și luptăm să cinstim aceste oseminte sfinte, așezându-le într-o criptă, sub altarul Catedralei noi a orașului Tecuci, căreia îi vom adăuga supranumele de Mausoleu cercetășesc"[60].

În legătură cu intenția de amenajare a unui mausoleu la subsolul catedralei, la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Galați se găsește corespondența purtată, în anul 1938, între părintele Nicolae Conduratu și Prefectura județului Tecuci. Părintele Conduratu, în calitate de secretar al Comitetului pentru construirea catedralei din orașul Tecuci,  și-a exprimat intenția de a depune osemintele cercetașilor morți în război la subsolul bisericii, „pentru a fi păstrate cu iubirea ce li se cuvine". În „Cripta Catedralei" urmau să fie aduse și reînhumate osemintele celor 1874 de cercetași îngropați, începând cu 15 ianuarie 1917, într-o parcelă specială din cimitirul orașului, deoarece „acesta era locul unde au căzut primii și, apoi, cei mai mulți dintre cercetași"[61]. Însă Societatea „Cultul Eroilor" aprecia că, în criptele din subsolul catedralei, trebuiau să fie strămutate și osemintele militarilor căzuți pe front și îngropați în Cimitirul Eroilor (înființat de armată în iulie 1917), situat în cimitirul orașului Tecuci. Conducerea centrală a Societății, prin generalul Nicolae Negreanu (director general) și Radu Makarovitch (director), considera că „toate osemintele Eroilor, ce sunt înhumate pe teritoriul județului, să fie centralizate în cripte ce s-ar amenaja în construcția catedralei. Pentru ofițeri, subofițeri, iar din celelalte grade câte 2-3 reprezentativ, s-ar putea amenaja casete în zidărie, iar pentru toți ceilalți, 1-3 cripte în fundație"[62]. La aceste propuneri, părintele Conduratu a răspuns că ele erau nerealiste, întrucât presupuneau resurse materiale considerabile, indisponibile pentru Comitet. Ca urmare, inițiativa a fost abandonată, iar în august 1944, părintele a anunțat în ziarul Curierul Tecuciului că subsolul fusese finalizat. „A doua biserică subterană, în care, alături de mormintele ctitorilor, am zidit noi cripte (firide) în care am socotit că trebuiesc așezate și păstrate osemintele tuturor acelor înaintași, morți și îngropați în cimitirul orașului, dar, din lipsa în localitate a unor urmași direcți, sunt păstrate și uitate, și pe care biserica vrea să le cinstească după cuviință în veci din veci"[63].

Într-un articol publicat în ziarul Curentul, la 5 iulie 1938, se relata că acest edificiu urma să răspundă unei necesități vechi și importante a orașului, avându-și originile la sfârșitul secolului al XIX-lea. La inițiativa părintelui protopop Nicolae Conduratu, care  și-a văzut astfel visul împlinit, s-a format un comitet cetățenesc alcătuit din personalități ale orașului, ce  și-au asumat responsabilitatea reconstruirii catedralei. Președintele acestui comitet era marele proprietar Alexandru (Alecu) Anastasiu. Se menționa că, în Grădina Publică, a avut loc sfințirea terenului donat de Primăria orașului Tecuci, iar imediat după aceea au început lucrările pentru fundație, executate de antreprenorul Giuseppe Polano. În mod simbolic, prima lopată de pământ a fost săpată de Alecu Anastasiu, urmat de colonelul Gheorghe Pața, prefectul județului, și de colonelul Nicolae Ionașcu, primarul orașului. Au fost exprimate mulțumiri prefectului, care a decis ca întregul beneficiu material obținut în urma organizării expoziției „Luna Tecuciului", precum și veniturile provenite din vânzarea cărților poștale, să fie direcționate către comitetul de construcție pentru a sprijini creșterea fondurilor destinate ridicării catedralei[64].

Ceremonia de punere a pietrei de temelie s-a desfășurat la 31 iulie 1938. Serviciul divin a fost oficiat de Preasfințitul Arhiereu Vicar Ilarion Băcăoanul, de la Episcopia Romanului. În cuvântul de învățătură adresat celor prezenți, ierarhul a subliniat importanța pe care o are un lăcaș de cult în viața creștină:

„Iubiți creștini,

Am făcut începutul unei mari și strălucite opere! Punerea Pietrei Fundamentale a Catedralei din orașul Tecuci constituie azi, pentru orașul nostru, un eveniment de mare însemnătate religioasă și morală.

În tradițiunea noastră creștinească și românească este zicătoarea: «începutul este greu», iar mai departe: «lucrarea începută este pe jumătate făcută».

Despre început avem concepțiunea divină: «La început era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu».

Prin urmare... începutul coincide cu Dumnezeu!

Deci punerea pietrei fundamentale a acestei Catedrale este Piatra cea din capul unghiului, iar Piatra era Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos este, deci, temelia Bisericii. El este începutul și săvârșirea lucrării acesteia.

Iubiți creștini,

O catedrală într-un oraș este tot o biserică, căci Biserica este una, nedespărțită și neîmpărțită; dar Catedrala orașului este biserica cea dintâi.

În această situație, ea trebuie să întrunească condițiunile celui mai strălucit monument și palat divin, care să domine peste toate monumentele localității.

Să nu fie alt monument mai măreț decât Catedrala.

În toată creștinătatea și la toate popoarele creștine, Catedralele au o înfățișare deosebită de cea a celorlalte biserici, prin construcția lor arhitectonică, prin măreția lor, prin podoabele lor, atât dinafară ale construcției, cât și prin frumusețea și podoabele interne.

O catedrală într-un oraș este podoaba localității din toate punctele de vedere. Ea trebuie să oglindească nu numai ființa orașului, nu numai concepțiunea de credință religioasă și moralitate a cetățenilor orașului de cultură creștină, ci trebuie să arate, prin măreția ei, trecutul unei vieți creștine de înflorire și dezvoltare crescândă, de unde să se inspire generațiile actuale și viitoare pentru o viață superioară, creștină, în duh de evlavie și credință statornică, în mijlocul valurilor care tulbură viața creștină — mai ales astăzi, când atâtea curente s-au ivit și năzuiesc la distrugerea Bisericii.

Catedrala trebuie să fie un palat măreț, fără asemănare în localitate; un muzeu strălucit de antichități apostolice, prin pictura, arhitectura și ornamentele ei. Un teatru sfânt, de unde să radieze cele mai înalte învățături religioase și morale, și în fața căruia să se topească toate viciile și patimile omenești.

Catedrala se cuvine să fie un far luminos, de care întunericul să nu se poată apropia. Ea trebuie, deci, să unească în ea, pe lângă frumusețea monumentală de palat divin, și cea mai înaltă catedră de cultură morală și religioasă.

Trebuie să fie făclia din care să se aprindă și alte vetre de cultură, pentru că numai în ea se află Cartea Sfântă — Evanghelia — din care au izvorât atâtea cugetări și scrieri superioare, care au prefăcut lumea cea veche într-o lume nouă, mai bună. [...]

Biserica este Scara cerească pe care s-a pogorât Dumnezeu la noi și pe care ne suim noi la Dumnezeu.

Azi am pus temelia acestei Scări cerești pe care ne străduim a o înălța și, mai mult, să ne străduim și să ne ridicăm pe Ea. Dumnezeu-Omul, pogorându-se la noi, ne-a lăsat-o liberă, ca pe Ea să ne ridicăm la Dumnezeu"[65].

Manifestarea a continuat cu citirea actului comemorativ, care a fost așezat la temelia sfântului lăcaș:

„În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită! Amin. Întemeiatu-s-a biserica aceasta, Catedrală a orașului Tecuci, cu hramul «Sf. Apostol Petru», iar în vechime «Sf. Marele Mucenic Gheorghe», purtătorul de biruință, în zilele Majestății Sale Regelui Carol al II-lea al tuturor românilor, prim-ministru al țării fiind Sanctitatea Sa Patriarhul României, doctor Miron, iar episcop al Eparhiei Romanului D. D. Lucian, cu cheltuiala primului ctitor Alecu Anastasiu și a soției sale, Ecaterina, proprietari din Tecuci, ajutați de către Constantin și Elena Sachelarie, farmaciști-proprietari, de Prefectura județului, Primăria orașului și de toate instituțiile și populația târgului Tecuci, fiecare după a sa putere; și s-a făcut Sfânta Slujbă a Întemeierii de către Preasfinția Sa Arhiereul Ilarion Băcăoanul, Vicarul Sfintei Episcopii a Romanului, asistat de către clerul episcopal și cel din localitate, astăzi, duminică, 31 iulie, anul mântuirii una mie nouă sute treizeci și opt, fiind de față comitetul, autoritățile județene și comunale, împreună cu tot poporul dreptcredincios. Drept care s-a semnat acest document spre a se așeza la temelia sfântului locaș"[66].

Proiectul pentru construcția Catedralei a fost încredințat arhitectului Ioan D. Traianescu în anul 1937. Semnătura acestuia poate fi identificată pe planurile cu numerele 31 și 32/1938 ale „Bisericii Sf. Apostol Petru – Catedrala – Orașul Tecuci – Mausoleul și criptele din subsol", documente aflate la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Galați[67]. Mai târziu, într-un plan și o secțiune datate ianuarie 1958, alături de semnătura lui Ioan D. Traianescu, figurează și cele ale arhitecților Magda Iacobescu–Traianescu și I. G. Mayer[68].

Pentru a aduna fondurile necesare ridicării catedralei, Ministerul Sănătății a autorizat, prin ordinul 108990/1938, emiterea „timbrului-cărămidă", cu scopul de a colecta suma de 500.000 de lei[69]. Într-un apel al prefectului Gheorghe Pața au fost evidențiate eforturile depuse de Comitetul de Inițiativă pentru Construirea Catedralei din Tecuci, aflat sub conducerea președintelui Alecu Anastasiu și a secretarului Nicolae Conduratu, menționându-se că „s-a hotărât vânzarea unui album cu 30 de fotografii, reprezentând vederi din județul Tecuci, executat în bune condițiuni, la prețul de 200 lei bucata, din care se realizează un beneficiu de 50 de lei pentru mărirea fondului catedralei". Astfel, la 4 februarie 1939, s-a solicitat întocmirea unui tabel cu numele funcționarilor „ce binevoiesc a contribui la ridicarea acestui monument orășenesc, de care orașul Tecuci este lipsit în prezent"[70]. Totodată, pentru creșterea fondului de construire a catedralei, Parohia „Sfântul Gheorghe" a organizat la Teatrul Comunal, în perioada februarie-aprilie 1939, „un ciclu de conferințe publice instructive, folositoare și înălțătoare, în special pentru intelectuali". Printre conferențiari s-au numărat dr. Constantin Tomescu, Ioan Savin, Gala Galaction, Val. Iordăchescu, arhimandritul Scriban, T. G. Bulat[71].

Cu toate acestea, lucrările avansau cu dificultate, motiv pentru care, în aprilie 1939, părintele Nicolae Conduratu a publicat în ziarul Curierul Tecuciului articolul „Hora Unirii – 1939. Apel către boierii târgului: Hai să dăm mână cu mână", prin care îi chema pe tecucenii înstăriți să sprijine ridicarea catedralei, evocând totodată memoria înaintașilor din 1859.

„Boierii târgului, și erau câțiva, au înțeles momentul, au dat mâna și, adunându-se, mergeau în sfat la «butucul lui Săndulescu» de mai târziu; își sporeau credințele și puterile de la o zi la alta, iar când au văzut că «Unirea» nu se face cu vorbe goale, și nici legătura dintre ei nu se poate păstra «în bătaia vântului», se duceau în pădure la Drăgănești și acolo, cu toții — Săndulescu, Ciucă, Radovici, Balș, Giurgea, Razu, Catargiu, Coroiu, Crăescu, Vidrașcu, Iamandi, Ghilț, Corban, Ghicu, Negruț, Caracaș, Motaș, Bontaș, Anastasiu, Vidră, Aslan ș.a. — avându-l și pe protopopul Gheorghe Dimitriu cu ei, întrețineau lucrul cel mare, viu și întreg, pregătind astfel începutul Mântuirii naționale, «Unirea»"[72].

Dacă aceasta fusese desăvârșită, în 1939 mai rămăsese, după cum spunea părintele, „reunirea cu sufletul strămoșilor și părinților noștri", realizabilă prin zidirea catedralei orașului, un „imn de slavă către ceruri" la care se lucra de patru decenii. În același articol se preciza:

„Am pornit la fapte. Am întins mâna către toți cetățenii târgului. Ne-au promis-o toți și, cu deosebire, «boierii». Ca și la 1859, după optzeci de ani, nu-i de ajuns să făgăduim. Trebuie «să dăm mână cu mână», să încingem hora frățească, oricât de mari jertfe ni s-ar cere. Cu boierii în frunte, ca și atunci, mic și mare, să lucrăm zi și noapte, căci unul, unul nu-i putere, «unde-s doi puterea crește».

La 1859, ideea stăpânea toate sufletele. O mână de boieri trebuie să ia frâiele lucrului și să-l conducă. La 1938, o mână de boieri — Alecu Anastasiu, Iancu Demetriade, Teodor Cincu, Virgil Mironescu, Dimitrie Balaban, C. Sachelarie, Gheorghe Dimitriu, Ion Marian, Gheorghe Popovici, Gheorghe Bosie, Anton Cincu, Gheorghe Casan, Vasile Beldie, M. Drăgușanu, C. Turtureanu ș.a. — stăpâniți de gândul sfânt al mărturisirii tuturor prin biserică, s-au prins să înceapă și să ducă la capăt construirea catedralei orașului"[73].

Deși încă de la început au apărut obstacole, iar unele persoane  și-au pierdut entuziasmul sau au întârziat sprijinul promis, părintele paroh a rămas încrezător,  afirmându-și „nădejdea neclintită în boieri" și, printr-un apel adresat cu prilejul Sfintelor Paști, le cerea să fie alături de Biserică. El scria: „Sub puterea vrajei Învierii Domnului să rămână boieri și în ceea ce privește biserica. Știm cât au făcut boierii pentru cauza neamului nostru în trecut. Ne dăm seama cât pot face și acum. Așteptăm de la ei pilda cea mare și vor binemerita și în viitor, așa cum au strălucit în trecut. Să începem cu tot curajul lucrul după Paște; să se scuture pungile și să se aducă darul tuturor: trebuie jertfă de la toți; e o lucrare care trebuie făcută; se cheltuiesc bani mulți pe toate"[74]. Apelul viza și femeile de seamă ale parohiei: „Soțiile de boieri, intelectualele (profesoare, doctorițe etc.) să vină alături și să reînvie timpurile când ele înflăcărau și îndemnau; ele, mai ales, însuflețeau aceste măriri din viața soților lor. A sta nepăsător și a privi dezinteresat la truda și zbuciumul a două-trei, ori a impune cuiva obligații care nu-i revin, este o vină mare, de care, fie să nu avem a da seamă nimănui"[75]. Textul se încheia cu o chemare la unitate: „Hai, iubiților, să dăm mână cu mână; să ridicăm din temelie Catedrala cea măreață, ca să trecem, mic și mare, de la moarte la viață, căci Hristos ne-a încredințat că din morți a înviat"[76].

Până la 20 decembrie 1939, când construcția bisericii atinsese nivelul boltelor și turlelor, având o înălțime de 14 metri, colonelul Coman Ionescu reușise să strângă suma de 1.620.000 de lei din totalul de 2.620.000 de lei cheltuiți până atunci pentru ridicarea lăcașului de cult[77]. Trebuie menționat că o parte dintre fonduri au fost oferite de comunele din componența județului Tecuci. Astfel, Administrația Financiară Tecuci a înaintat Prefecturii județului Tecuci, în ianuarie 1939, „un număr de 35 de recipise de depunere în valoare totală de 68.000 de lei", sume alocate în bugetele locale pentru construirea Catedralei din Tecuci[78].

La 1 mai 1939, protoiereul Nicolae Conduratu îl informa pe prefect că lucrările planificate pentru anul 1939, „constând în ridicarea pereților și acoperirea", aveau un cost estimat la 200.000 de lei. Începerea acestora a fost amânată cu aproximativ o lună, deoarece Fabrica de cărămidă Girot nu începuse producția[79]. Ulterior, Direcția Tehnică de Lucrări Publice și Comunicații, din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, a emis, la 24 august 1939, dispoziția de plată nr. 2555, în valoare de 50.000 de lei, sumă destinată subvenției pentru construcția bisericii catedrale „Sf. Apostol Petru". În adresa transmisă primarului orașului, ministrul solicita autorităților locale „să procedați de urgență la executarea lucrărilor"[80].

Presa relata că, în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, catedrala, aflată în plină construcție, a fost afectată. Întregul plafon s-a prăbușit, iar una dintre cele două turle a fost distrusă[81]. Din lipsa fondurilor, Comitetul de Construcție al Catedralei „Sfântul Apostol Petru" din Tecuci a fost nevoit să suspende lucrările de construcție. În vederea reluării acestora, părintele Nicolae Conduratu a adresat, în primăvara anului 1941, un apel către generalul Ion Antonescu,  solicitându-i sprijin financiar pentru înălțarea lăcașului de cult. În răspunsul primit de la Președinția Consiliului de Miniștri, redactat și semnat de maiorul adjutant Alex. Marin, se menționa: „Domnul general Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a donat pentru construcția Catedralei «Sfântul Apostol Petru» din orașul Tecuci suma de 3.000.000 de lei, cu care lucrarea urmează să fie terminată. Suma se va ridica în trei rate lunare consecutive, a câte un milion de lei, începând cu luna mai, de la Președinția Consiliului de Miniștri, prin împuterniciții acelei parohii". După încasarea primei rate de un milion de lei, părintele Nicolae Conduratu a transmis o telegramă generalului Ion Antonescu, în care se spunea: „Populația orașului Tecuci, împreună cu comitetul de construcție al Catedralei, noi, trăind clipe de adânci prefaceri și mari nădejdi, vedem în darul dumneavoastră de 3.000.000 de lei, pentru noua catedrală, reînvierea sfintelor vremuri voevodale ale Basarabilor și Mușatinilor și ne închinăm cu venerație Marelui Român, bunului Creștin, Conducătorul Statului Român, general Ion Antonescu, căruia îi vom păstra nepieritoare recunoștință. Prin donația făcută, domnul general I. Antonescu se așează, prin mărinimia sufletului său creștinesc, în galeria marilor donatori voevodali. Donația domnului general Ion Antonescu a impresionat profund populația orașului"[82].

În primăvara anului 1943, când „soarele își revarsă aurul în pletele tineretului școlar și semăna bujor în obrajii plini de viață ai școlărimii tecucene", orașul a primit vizita ministrului Ion Petrovici. Acesta a inspectat catedrala aflată în construcție și, de asemenea, a trecut pe la casa părintească, loc în care, conform presei, se prevedea să fie amenajat în viitor Căminul Cultural Calistrat Hogaș[83].

Într-un reportaj realizat de Ștefan A. Cosma, în februarie 1944, la Tecuci, și publicat în paginile ziarului Timpul din București, se menționa și Catedrala orașului, cu hramul „Sfântul Apostol Petru", aflată în construcție. Aceasta era considerată una dintre cele „mai mărețe locașuri moderne de închinăciune, care se înalță pe trupul pravoslavnic al Moldovei". La acel moment, biserica avea acoperișul și cupolele gata, cu crucile așezate și ferestrele turlelor montate. Erau, însă, încă de executat mai multe lucrări: acoperirea corpului propriu-zis al bisericii și a altarului, instalarea iluminatului electric, realizarea tencuielilor și ornamentațiilor exterioare, catapeteasma și întreg mobilierul, precum și zugrăvirea icoanelor de pe pereți. Pentru finalizarea acestor lucrări erau necesare fonduri suplimentare, în afara celor strânse prin colectă publică și a donațiilor făcute de mareșalul Ion Antonescu[84].

O donație importantă, în valoare totală de 7.100.000 de lei, în două tranșe, a fost făcută de Ion Petrovici prin Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor. La rândul său, ministrul Nicolae Bușilă a contribuit cu 1.522.414 lei, prin intermediul Ministerului Lucrărilor Publice. Printre marii contributori s-au numărat și soții Alexandru și Ecaterina P. Anastasiu, care au donat aproape 2.000.000 de lei. Alți donatori importanți din Tecuci au fost farmacistul Constantin Sachelarie, colonelul Nicolae Ionașcu, magistratul I. Hozoc, profesorul I. Dorin, proprietarul I. Demetriade și farmacistul Gheorghe Bosie. De asemenea, prefectul Nicolae Teodorescu s-a angajat să doneze, în numele Prefecturii județului Tecuci, suma de 1.000.000 de lei, în tranșe lunare de câte 10.000 de lei[85].

Cu toate acestea, în februarie 1938, Comitetul pentru construirea Catedralei din orașul Tecuci a solicitat explicații pentru faptul că, în una dintre ședințele Comisiei Interimare a județului Tecuci, al cărei președinte era preotul Grigore Tudose, „s-a anulat ajutorul prevăzut în bugetul județului pe anul în curs, care reprezenta suma de 750.000 de lei, din care fostul prefect N. Teodorescu plătise 200.000 de lei". În această situație, Comitetul cerea conducerii Partidului Național Creștin explicații pentru lămurirea credincioșilor[86]. În cele din urmă, au fost achitați 400.000 de lei, cu o întârziere de 5 ani[87].

Trebuie menționat că, în anii războiului, România era afectată de o inflație greu de controlat[88], iar situația s-a agravat după 23 august 1944. Dintr-un apel făcut de părintele Nicolae Conduratu aflăm că, din momentul începerii lucrărilor în 1938 și până la 1 aprilie 1946, s-au cheltuit peste 30.000.000 de lei pentru construirea catedralei, care era „terminată la roșu, cu lucrările de fațadă și cele de tencuieli interioare în curs de executare". Pentru efectuarea celorlalte lucrări (pictură, mobilier, obiecte de cult, clopote, lumină etc.), se estima că mai sunt necesari circa 200.000.000 de lei[89].

Una dintre personalitățile care au răspuns apelului a fost generalul Dumitru Dămăceanu, care a donat 20.000.000 de lei pentru construirea catedralei[90]. În acțiunea de procurare de fonduri a fost implicată și Prefectura județului Tecuci. Aceasta a solicitat, la data de 6 martie 1948, Inspectoratului General Administrativ al Regiunii Galați, prin Inspectoratul VII de Drumuri Galați din cadrul Direcțiunii Generale a Drumurilor, suma de 8.900.000 de lei pentru finanțarea lucrărilor de terminare a Catedralei orașului Tecuci. Adresa înaintată Ministerului Lucrărilor Publice a primit un răspuns negativ, precizându-se că „în bugetul ordinar al departamentului nostru pe exercițiul 1948/1949 nu s-au putut obține fonduri din care să se execute lucrări de natura celor solicitate de dumneavoastră". Totuși, lucrările se puteau realiza dacă autoritățile locale obțineau un credit extraordinar[91].

Pe baza unor adrese din noiembrie 1945, prin care reprezentanții parohiei acceptaseră „ca subsolul Catedralei Tecuci, partea construită, să fie folosită drept criptă a osemintelor ctitorilor catedralei, și să fie cedată spre folosință perpetuă pentru nevoile religioase ale ostașilor garnizoanei", locotenent-colonelul I. Petică, comandantul Cercului Teritorial Tecuci, solicita, în aprilie 1948, un răspuns definitiv privind amenajarea subsolului catedralei „pentru a servi drept capelă militară". La rândul său, preotul paroh al Catedralei „Sfântul Gheorghe" comunica Cercului Teritorial Tecuci că „biserica de jos din Catedrala noastră nouă... face parte integrantă din corpul Catedralei orașului, așa cum a fost aceasta concepută dintru început". Se sublinia, totodată, că parohia va „proceda la amenajarea, completarea și înzestrarea bisericii de jos prin Comitetul nostru de construcție și, imediat ce se va inaugura, potrivit canoanelor bisericești, Serviciul religios al Garnizoanei va avea oricând acces și va putea oficia orice serviciu divin acolo, în scopul îmbisericirii trupei"[92].

În ciuda acestor dificultăți, la 21 noiembrie 1948, subsolul bisericii a fost sfințit de preotul Vichentie Mocanu, delegatul Episcopiei Romanului. Pentru o perioadă, părintele Nicolae Conduratu a oficiat acolo Sfânta Liturghie la lumina lumânărilor[93]. În actul de sfințire se menționează:

„S-a sfințit această biserică (criptă) cu hramul «Sf. Mare Mucenic Gheorghe», purtătorul de biruință, care înlocuiește vechea biserică «Sf. Gheorghe» Catedrala orașului Tecuci, existentă între 1813-1919, care, fiind deteriorată, a fost demolată. Actul de Sfințire s-a oficiat de către delegatul Prea Sfântului Episcop Lt. Ilarion al Romanului, Iconomul I. Mocanu – Consilier Referent Eparhial, înconjurat de un numeros cler și în prezența mulțimii nenumărate de credincioși din oraș și împrejurimi.

Noua biserică face parte din Măreața Catedrală a orașului, începută în 1938 după planul arhitectului I. Traianescu din București, lucrările fiind conduse de un Comitet de construcție de sub președinția parohului, respectiv protoiereu onorific Nicolae Conduratu, cu contribuția principală a răposatului Alecu Anastasiu, a credincioșilor din oraș și din afară, cu ajutorul însemnat al Ministerelor Finanțelor, Cultelor, Internelor, Lucrărilor Publice etc., și mai deosebit a d-lui general Dumitru Dămăceanu, pe care, aibă-l Domnul Dumnezeu sub a Sa pază Sfântă". Documentul a fost semnat, printre alții, de preotul Mocanu, stareța Veronica Monahia, diaconii Silviu Iovan și Gheorghe Capmare[94].

În arhiva Catedralei „Sf. Gheorghe" din Tecuci s-a păstrat discursul-predică pe care părintele Nicolae Conduratu ar fi dorit să-l rostească în ziua de 21 noiembrie 1948, cu prilejul sfințirii subsolului bisericii. Din acest document reproducem următorul fragment:

„Dumnezeu a fost cu noi și Lui sunt nevoit să mă rog în această clipă pentru sufletul răposaților Maria Ciucă și Lucreția Galeț, care vor fi tresăltând acum de bucurie, văzând de acolo de sus cum măreața noastră Catedrală stă și e gata să înfrumusețeze fața orașului, chiar pe locul care a fost curtea și casa lor și a părinților lor, devenit apoi Grădină Publică.

Lângă ei stau cu titlul de ctitori și întâi îndemnători: Vasile și Ioana Stegaru, Constantin și Teodora Juvara, Gheorghe Carp, Gheorghe Casan, Costache și Profira Burghele, Traian Corodeanu, Coman Ionescu, mulțime de buni creștini, vii și morți, cărora le invoc Harul și Binecuvântarea Domnului și a Sfinților lui, pentru ei și casa lor. [...] Mulțumesc colaboratorilor mei din Comitetul de construcție, și în special d-lui D. Patron, farmacist Sachelarie, care împreună cu N. Ungureanu și alții, și cu vrednicul custode Gheorghe Pășcăloae n-au încetat o clipă de a munci pentru reușita de până aici"[95].

Ajungând la acest punct al expunerii, este momentul potrivit să evidențiem câteva aspecte legate de destinul membrilor comitetului restrâns de construcție al Catedralei. După evenimentele din 23 august 1944, preotul Nicolae Conduratu a fost permanent persecutat de autoritățile comuniste. Din casa parohială pe care o construise și în care locuia, i s-a lăsat doar o cameră, restul locuinței fiind ocupat de un alt preot al orașului. Nu i s-a mai permis să-și spovedească pe foștii săi enoriași și a fost amenințat cu suspendarea lucrărilor la biserică dacă nu  și-ar da demisia din funcția de paroh. În același timp, i-a fost interzisă participarea la sfințirea paraclisului de la subsolul catedralei. De altfel, pentru a se asigura că nu va lua parte la ceremonie, a fost închis timp de 2 zile înainte de aceasta, sub pretextul că ar fi sustras o icoană[96].

Despre Alecu și Ecaterina Anastasiu se menționează un destin tragic. După ocuparea Tecuciului de către trupele sovietice, o refugiată din Basarabia, angajată paznic la catedrală, i-a denunțat ca fiind cei mai înstăriți oameni ai orașului. Ca urmare, au fost molestați și jefuiți. Alungați din propria locuință, au fost adăpostiți de familia evreiască C. Petroiu, pe strada Catedralei nr. 14[97]. Începând cu 25 august 1944, locuința lor de pe strada I. G. Duca nr. 2 a fost ocupată de trupele sovietice. Bunurile sustrase din gospodărie au fost evaluate la 73.286.400 de lei. Lista inventariată cu obiectele ridicate din imobilele situate pe străzile I. G. Duca nr. 2 și Carol I nr. 75 se întindea pe mai multe pagini și includea: un automobil Delage cu 6 cilindri (80–100 CP), un atelier complet de reparații auto, o motocicletă, două biciclete, arme de vânătoare, un pian Bluthner, opt tablouri, acțiuni bancare, titluri de rentă, trei ceasuri din aur și două din argint, mobilier, haine, blănuri, bijuterii, cantități mari de băuturi fine ș.a.[98].

Alecu Anastasiu s-a stins din viață pe 6 februarie 1945. Parohul bisericii „Sfântul Gheorghe" din Tecuci anunța decesul său în următorii termeni: „Donatorul, mare proprietar, Alecu P. Anastasiu, a încetat din viață astăzi, la ora 12 din zi, joi 8 c., va avea loc înmormântarea. Corpul defunctului va fi depus în biserica Sf. Nicolae. Vă rog să binevoiți a propune să se bată clopotele bisericilor zilnic, la orele 9, 12 și 15, până joi, la ora prohodului, și a fi pregătit cu personalul parohial spre a lua parte la înmormântare"[99]. La aproximativ o lună și jumătate de la deces, prin Decizia ministerială nr. 14.684 din 19 martie 1945, Ministerul Cultelor a autorizat Parohia „Sfântul Gheorghe" din Tecuci să accepte legatul lăsat de Alecu P. Anastasiu, în valoare de 4.000.000 de lei, dispus prin testamentul olograf întocmit la 2 noiembrie 1944 și acceptat în condițiile prevăzute expres în document[100]. De altfel, potrivit pisaniei amplasate în interiorul bisericii, deasupra ușii de intrare în pridvor, acesta a fost înmormântat în paraclisul amenajat în subsolul catedralei, pe care a sprijinit-o cu generozitate. Mormântul său a rămas, multă vreme, acoperit doar cu pietriș[101].

Locotenent-colonelul Coman Ionescu a murit în urma unui atac de cord în anul 1943[102]. Avocatul Nicolae Teodorescu a fost victima prigoanei autorităților comuniste și a Securității, fiind arestat și internat în coloniile de muncă de la Valea Neagră și Poarta Albă[103]. Gheorghe Ghițulescu s-a spânzurat în anul 1946. Avocatul Traian Corodeanu s-a stins din viață în condiții dintre cele mai mizere, iar după moartea sa, osemintele i-au fost depuse într-una dintre criptele osuarului amenajat la subsolul catedralei[104].

Catedrala din Tecuci se poate număra printre primele lăcașuri sfinte salvate de patriarhul Iustinian Marina, atât prin capacitățile sale spirituale și materiale, cât și prin influența ginerului său, dr. Ioan Petru Solomon. Datorită intervenției patriarhului, în anul 1951, Ministerul Cultelor a dispus reluarea lucrărilor, cu fonduri de la Patriarhie și de la Sfânta Episcopie a Buzăului, precum și cu sprijinul enoriașilor parohiei[105]. Sub supravegherea preoților Ioan Doniga și Gheorghe Capmare, lucrările au fost finalizate la 31 iulie 1962, iar sfințirea a avut loc șapte ani mai târziu. În această perioadă au fost săvârșite lucrările interioare, în special frescele care împodobesc pronaosul, altarul și pridvorul.

Biserica a fost sfințită la 12 octombrie 1969 de către episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos.

În interiorul bisericii, deasupra ușii de intrare în pridvor, a fost amplasată următoarea pisanie:

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh, Amin. Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu ocrotirea Sfântului Duh, în Anul Mântuirii 1938 s-a temeluit construcția catedralei orașului Tecuci, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Apostol Petru. Proiectul a fost întocmit de arhitectul I. D. Trăienescu și fiica sa Magda. Lucrările de construcție au fost executate de echipa domnului Iosif Polano sub conducerea unui comitet prezidat de Alecu Anastasiu, care, cu soția sa Ecaterina, au contribuit cu sume mari, devenind ctitori, fiind înmormântați la subsolul catedralei. Preot paroh a fost P. C. Pr. Protopop Nicolae Conduratu.

În anul 1948 a fost sfințit subsolul catedralei de către delegatul Episcopiei Romanului, preotul Vichentie Mocanu. Lucrările au fost reluate în anul 1951, iar între anii 1966-1967 s-a executat pictura în frescă de către pictorii Iosif Vass (sfântul altar, pronaosul și tinda) și Răducanu Gheorghe (turla și absidele). Pentru buna desfășurare a acestor lucrări s-au preocupat preoții Doniga Ioan și Capmare Gheorghe, ajutați de membrii Consiliului și Comitetului Parohial și de Episcopia Buzăului, prin P. S. Dr. Antim Angelescu.

S-a sfințit această sfântă catedrală în data de 12 octombrie 1969 de către P. S. Sa Episcop Chesarie Păunescu. În timp, fumul de la lumânări a contribuit la degradarea picturii, fiind necesare lucrări de restaurare, ce s-au executat între anii 2002-2005 de către restauratorul Valeriu Șușnea și Doru Istrate, tehnician-restaurator. Lucrările de restaurare au fost supravegheate de I. P. S. Sa Dr. Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos, de P. C. Pr. Protoiereu Joghiu Gheorghe și de sfințiții slujitori ai Catedralei Sf. Gheorghe, P. C. Pr. Paroh Ramfu Vasile, P. C. Pr. Voinea Florin, Roșu Mihai și membrii Consiliului Parohial. S-a resfințit acest sfânt locaș în data de 24-10-2010 de către I. P. S. Sa Dr. Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, înconjurat de un sobor de preoți"[106].

Facem precizarea că mențiunea despre parohul de atunci, preotul Nicolae Conduratu, este prea laconică și chiar nedreaptă, având în vedere că cea mai mare parte a lucrărilor a fost efectuată sub directa sa supraveghere și că a contribuit la strângerea fondurilor necesare.

În concluzie, primii  osârduitori și ctitorii ai Catedralei „Sfântul Gheorghe" din Tecuci au fost protopopul Nicolae Conduratu și comitetul de lucru restrâns, din care au făcut parte proprietarul Alexandru (Alecu) Anastasiu, locotenent-colonelul Coman Ionescu, precum și avocații Nicolae Teodorescu, Traian Corodeanu și Gheorghe Ghițulescu. Activitatea acestora, desfășurată în condițiile unor greutăți deosebite, a fost esențială pentru ducerea la bun sfârșit a lucrărilor de construire a sfântului lăcaș. De asemenea, se cuvine să fie menționată contribuția autorităților de stat, a societăților comerciale, a cooperativelor populare, a întreprinderilor, a atelierelor muncitorești, a societăților de binefacere, precum și a numeroșilor credincioși și cetățeni din oraș, din județ și din întreaga țară.

Așa cum am arătat anterior, sprijinul autorităților de stat s-a datorat, în mare măsură, faptului că în fruntea acestora se aflau fii ai Tecuciului sau persoane care puteau influența deciziile conducerilor respective, cum a fost cazul miniștrilor Ion Petrovici și Nicolae Bușilă, al prefectului Nicolae Teodorescu și al doctorului Ioan P. Solomon, ginerele patriarhului Iustinian Marina[107].

 

Note:

BISERICILE DIN TECUCI

 

[1] Ion T. Sion, Istoricul bisericii „Sfinții Voievozi Vechi” din Tecuci, manuscris, f. 1.

[2] V. A. Urechia, „Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii lui Bandini de la 1646”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, seria a II-a, tomul XVI, 1894, p. XLV; N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. 1, ediția a II-a adăugită, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 321, 340.

[3] Călători străini despre Țările Române, vol. VI, Partea I: Paul de Alep, îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru; Partea a II-a, îngrijit de Mustafa Ali Mehmet, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 26-27.

[4] Doru Parascan, *Documente tecucene. Recensămintele ținutului din anii 1772/1773 și 1774*, vol. 1, Editura Grapho Press, Tecuci, 2013, p. 71.

[5] Ibidem, p. 58-60.

[6] Ibidem, p. 65-67.

[7] Ibidem, p. 70.

[8] Ibidem, p. 69.

[9] Doru Parascan, Documente tecucene, p. 57, 60; Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și publicații, p. 100-103, doc. nr. 80.

[10] Ibidem, p. 64; Ibidem, p. 106.

[11] Ion T. Sion, Istoricul bisericii „Sfinții Voievozi Vechi” din Tecuci, manuscris, f. 3-4.

*

BISERICA „SFÂNTUL GHEORGHE

[1] Const. N. Tomescu, „Știri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809”, în Arhivele Basarabiei, anul 3, nr. 2, 1931, p. 188.

[2] Sachelar Stratulat Decuseară, Notiții istorice a Bisericii catedrale cu patronul Sf. martir Gheorghe din urba Tecuciu, Tipografia Gheorghe Balaș, Tecuci, 1893, p. 4.

[3] Anuarul Eparhiei Romanului, Institutul de Arte Grafice, București, 1936, p. 282.

[4] Sachelar Stratulat Decuseară, op. cit., p. 6. „Acei martori au mai afirmat că, în anul 1821, cu ocazia invaziei turcilor și ienicerilor în Moldova, însășiită de felurite prădăciuni și jafuri, aceștia au băgat caii chiar în biserică, punând în ea mai multe echipamente și proviziuni pentru cai, orz etc. Pe unele dintre icoanele ce erau de o pictură bizantină aleasă, le-au tăiat și le-au pus pe foc, pe altele numai le-au scrijelit cu iataganele; ca probă, se văd și astăzi scrijeliturile de pe dânsele. Bineînțeles că, în locul celor de tot tăiate, în urmă s-au așezat altele, de un stil curat grecesc.”

[5] Sachelar Stratulat Decuseară, op. cit., p. 4. „Însă, din lipsa banilor, după pregătirea ei pe dinăuntru și după ce s-a sfințit de către acel protopop Trandafir, a mai stat încă un timp de aproape 10 ani netencuită pe dinafară. Mai în urmă, înțelegându-se epitropii de atunci cu unii dintre poporani, au crezut mai bine să vândă niște vii din podgoria Nicoreștilor, ce erau dăruite de locuitorul Trifu din fostul sat Mălureni (Odaia), și, cu acei bani, au tencuit în totul biserica și pe dinafară” (Ibidem).

[6] Sachelar Stratulat Decuseară, op. cit., p. 5-6.

[7] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar nr. 16/1865, f. 980.

[8] Sachelar Stratulat Decuseară, op. cit., p. 7.

[9] Ibidem, p. 4. Autorul menționează, de asemenea, la p. 12, că „Economul Gheorghe Dimitriu protopop, hirotonit preot pe Biserica Sf. Nicolai Tecuci”.

[10] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr. 50/1856, f. 57.

[11] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar nr. 8/1866, f. 838.

[12] Ștefan Andronache, Tecuci. Ghid, p. 27; Sachelar Stratulat Decuseară, op. cit., p. 7.

[13] În anul 1855, sachelarul Gheorghe Lambrino a stăruit și a contribuit la efectuarea reparațiilor și la înzestrarea bisericii cu odoare, alături de ceilalți slujitori ai sfântului lăcaș: iconomii Andrei Boghiu și Alexandru Chiriac, precum și diaconul Mihail Dimoftache (Sachelar Stratulat Decuseară, op. cit., p. 7).

[14] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar nr. 6/1866.

Potrivit recensământului realizat de Rumeanțev în anul 1774, la „Străinii de la Târgul Tecuciului”, în cadrul „rufeturilor”, erau înregistrați „14 armeni cu darea lor la Ocnă” (Doru Parascan, *Documente tecucene. Recensămintele ținutului din anii 1772/1773 și 1774*, vol. 1, p. 60). În anul 1808, Minas Bajaskian a întreprins o călătorie în Țările Române, în urma căreia a consemnat numeroase informații despre armenii anioți – urmași ai vechilor locuitori ai orașului Ani. Referitor la Tecuci, acesta menționa: „Este un oraș în Moldova, lângă râul Bârlad, la o depărtare de 16 ore de Iași. Sunt 1.500 de case de moldoveni care au patru biserici. Pe vremuri, aici erau mulți armeni, acum însă nu sunt decât 200 de persoane, care au biserica lor. Înainte, aici erau armeni suceveni, iar podul este construit de cavalerul Capri (membru al familiei armene instalate de austrieci)” (Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I (1801–1821), îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Șerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia – secretar de volum, Paul Cernovodeanu – redactor responsabil, Editura Academiei Române, București, 2004, p. 466). De asemenea, printre membrii „Societății Armene din Iași” (în armeană Azgasiraț ănkerutiun Haioț Iașu), înființată la 23 noiembrie 1867 cu scopul de a promova educația și de a păstra identitatea națională armenească, se aflau și armeni care locuiau în Tecuci (Arsen Arzumanyan, „Contribuții asupra rolului jucat de Gheorghe Asachi și Cristea Caracaș în crearea și dezvoltarea școlilor armenești din Iași”, în Archiva Moldaviae, vol. XV, 2023, p. 35-36).

[15] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar anul 1872, f. 522. Cererea presviterei Safta Lambrino, din 4 iulie 1872, văduvă, care solicită primirea pensiei cuvenite, inclusiv „salariul soțului meu (ce) mi s-a luat de la 10 iunie când a încetat din viață”.

[16] Anuarul Eparhiei Romanului, Institutul de Arte Grafice, București, 1936, p. 282.

[17] Ciubuc – termen folosit pentru a descrie un brâu utilizat ca element arhitectural în relief, executat pentru ornamentarea exterioară a fațadelor. Acesta este realizat din piatră, cărămidă sau mortar și înconjoară, de obicei, pereții exteriori ai unei construcții.

[18] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 4/1873, f. 29.

[19] Sachelar Stratulat Decuseară, op. cit., p. 8.

[20] Ibidem, p. 9-10.

[21] Ibidem, p. 11-12.

[22] Conform unui act din 26 iulie 1853, emis de biserica „Sf. Gheorghe” din Tecuci privind căsătoria lui N. Albu din Tecucel, semnat de „sachelarul Gh. Cernat”, se folosește sigiliul în fum al bisericii, reprezentând scena „Sf. Gheorghe omorând balaurul” (Dan Râpă-Buicliu, „Note sigilografice (II). Un catalog al sigiliilor sătești și bisericești din fostele ținuturi și județe Covurlui și Tecuci (1834–1865)”, p. 280).

[23] Potrivit unui document din 3 octombrie 1853, privind oficializarea căsătoriei lui George Nădejde din Deleni, semnat de „preotul Athanasie”, se regăsește același sigiliu în fum al bisericii, cu imaginea „Sf. Gheorghe omorând balaurul” (Ibidem). Menționăm că ambele documente se păstrează la Muzeul Județean de Istorie Galați.

[24] „Adevărul”, anul 11, nr. 5071, 11 septembrie 1903, p. 4. Într-o întrunire publică desfășurată la 25 februarie 1923, la sediul Primăriei Tecuci, preotul Ioan Vasilescu, luând cuvântul, a prezentat cauzele pentru care „biserica Sf. Gheorghe s-a închis și apoi, în urmă, s-a dărâmat”: „Nesiguranța zidurilor și a bolții, care erau prea vechi, ajunsese să amenințe, și atunci s-a decis închiderea; iar, pentru ca materialul să nu se strice, s-a procedat la dărâmare” (SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 36/1923, f. 6).

[25] Înainte de suspendarea slujbelor, se pare că ultima ceremonie religioasă desfășurată în biserica „Sfântul Gheorghe” din Tecuci a avut loc duminică, 12 iulie 1898, la ora 18, când s-a oficiat cununia domnișoarei Eufrosina Divitari, descrisă de presă drept „mult gentila și drăgălașa”, cu căpitanul Petru Ciocazan din Galați („Evenimentul”, Iași, anul VI, nr. 1573, 10 iulie 1898, p. 3). Momentul a fost menționat și într-o relatare ulterioară, în următorii termeni: „Ieri la orele 6 p.m. s-a celebrat la catedrala Sf. Gheorghe din Tecuci căsătoria d-rei Eufrosina Divitari cu dl. căpitan Ciocazan din Galați. Toate urările noastre de noroc” („Evenimentul”, Iași, anul VI, nr. 1576, 14 iulie 1898, p. 2).

[26] „Universul”, anul 16, nr. 256, 27 septembrie/9 octombrie 1898, p. 9.

[27] Memoriu privind pisania catedralei Sf. Gheorghe, f. 2.

[28] Ibidem, f. 2.

[29] „Adevărul”, anul 11, nr. 5071, 11 septembrie 1903, p. 4.

[30] Expunerea primarului Iacob Albu cu privire la administrația comunală pe anul 1907 (SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr. 9/1875, f. 115-116). Acest dosar are înglobate documente referitoare la istoria Tecuciului, de la 1749 (are atașate foi cu transcrierea acestora) până la 1910. În anul 1910, la Parohia „Sfântul Gheorghe” slujeau preotul stavrofor Ioan Andreescu, iconomul stavrofor Ioan Vasilescu, iconomul Stratulat Decuseară și diaconul Dimitrie Budescu („Biserica Ortodoxă Română”, nr. 34, anul 1910, supliment, „Lista preoților și diaconilor din întreaga țară care constituie Colegiul Electoral pentru alegerea reprezentanților clerului mirean în Consistoriul Superior Bisericesc”, p. 28-29).

[31] Administrațiunea Casei Bisericii: Anuar 1909, Tipografia Cărților Bisericești, 1909, p. 376.

[32] Viorel Burlacu, Catedrala Sfântul Gheorghe – Tecuci. Note, schițe, documente, Editura Performantica, Iași, 2015, p. 7.

[33] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 41/1919, f. 23, 27.

[34] Ibidem, dosar nr. 36/1923, f. 6-6v.

[35] Ibidem, f. 6v.

[36] Ibidem, f. 7v.

[37] Ibidem, f. 8.

[38] „Bisericile din Tecuciu”, în Ateneul Cultural, Bacău, anul III, nr. 4 (24), 1 aprilie 1927, p. 4.

[39] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 20/1929, f. 44-44v.

[40] Memoriu referitor la pisania din biserica Sf. Gheorghe din Tecuci, f. 3-4.

[41] „Curierul Tecuciului”, an II, nr. 26, 12 februarie 1936, p. 1. Totuși, consilierii au hotărât că acest teren „nu se predă decât când Consiliul se va convinge că Comitetul are un capital suficient pentru această lucrare” (Ibidem, p. 2).

[42] George I. Carp, „Edilitate – Grădina Publică”, în Curierul Tecuciului, an II, nr. 42, 23 iulie 1936, p. 1.

[43] „Dimineața”, anul 32, nr. 10756, 1 decembrie 1936, p. 14.

[44] Viorel Burlacu, op. cit., p. 77-78. Din comitet făceau parte: Alecu P. Anastasiu – președinte, Nicolae Conduratu – secretar, maior I. Rombeanu – casier, N. Berha, N. Teodorescu, C. Condrache, Gh. Cazan, P. Damianescu, colonelul Coman Ionescu, Traian Corodeanu și Gheorghe Ghițulescu. La această ședință au mai fost cooptați ca membri: C. Sachelarie, Anton Cincu, Iancu Demetriade, D. Balaban, Gh. Bosie, Gh. Popovici, C. Vascan, V. Beldie, Gh. Dimitriu, C. Turtureanu, M. Drăgușanu, M. Dimitrescu, D. Patron, Catinca Anastasiu, Virgil Mironescu, Vasile Radu și Teodor Cincu (Ibidem, p. 78). Comitetul Permanent de acțiune era format din: Alecu P. Anastasiu – președinte, V. Dancovici – contabil, Nicolae Conduratu, C. Sachelarie, Gh. Cazan, maior I. Rombeanu, Traian Corodeanu – membri (Ibidem, p. 78).

[45] Memoriu referitor la pisania din biserica Sf. Gheorghe din Tecuci, f. 3-4.

[46] Ibidem, f. 6.

[47] „Universul”, anul 54, nr. 145, 29 mai 1937, p. 11. În articolul „Noua catedrală a orașului Tecuci”, publicat un an mai târziu în ziarul „Curentul”, se preciza că „devizul se ridică la suma de 8.000.000 lei”, iar din donații „s-au subscris sume diferite și s-au achitat până acum 500.000 lei de către d. Alecu Anastasiu, 200.000 lei de către Prefectură, precum și alte sume de către diverși donatori” („Curentul”, anul 11, nr. 3743, 5 iulie 1938, p. 2).

[48] „Universul”, anul 54, nr. 145, 29 mai 1937, p. 11.

[49] Viorel Burlacu, op. cit., p. 90-96.

[50] „Universul”, anul 54, nr. 145, 29 mai 1937, p. 11.

[51] Dimitrie Sbârnea (1882-1951), jurist de profesie, animator cultural și om politic important în Tecuci în prima jumătate a secolului XX. Cofondator în 1911 al revistei literare Freamătul, a fondat în 1914 publicația Avântul Țărei și a aderat în același an la Partidul Naționalist-Democrat condus de Nicolae Iorga. În perioada interbelică a colaborat la ziarul Curierul Tecuciului. A candidat în decembrie 1933 pe listele Partidului Țărănesc-Radical (Gr. Iunian), ca avocat și fost deputat. După 1944, a fost prefect și primar al orașului Tecuci, afiliat Partidului Comunist, susținând noile orientări politice postbelice (vezi Daniel Bradea, Tecuciul de altădată, Editura StudIS, Iași, 2025, p. 77-79).

[52] D. Sbârnea, „Un glas în pustiu”, în Curierul Tecuciului, anul 3, 12 octombrie 1937, p. 1.

[53] Curierul Tecuciului, anul 3, 2 noiembrie 1937, p. 1.

[54] Ibidem, 19 noiembrie 1937, p. 1.

[55] Viorel Burlacu, op. cit., p. 82-86.

[56] Apelul a fost semnat de un grup de personalități locale, printre care Alexandru Anastasiu, protopopul onorific Nicolae Conduratu, Iancu Demetriade, avocații Traian Corodeanu, Gheorghe Casan și Gheorghe Dimitriu, farmacistul C. Sachelarie, coloneii Coman Ionescu și Jak Iliescu, maiorul I. Rombeanu.

[57] „Curentul”, anul 11, nr. 3703, 26 mai 1938, p. 2.

[58] Ibidem.

[59] După unele surse, la Tecuci au murit 425 de cercetași din Muntenia („Universul”, anul XLVII, nr. 168, 25 iulie 1929, p. 7).

[60] „Curentul”, anul 11, nr. 3703, 26 mai 1938, p. 2. La chestiunea „Mausoleului Cercetășesc” s-a făcut referire și într-un alt articol publicat în ziarul „Curentul”. Autorul menționa intenția comitetului de a strânge osemintele celor aproximativ 3.000 de tineri, majoritatea din Oltenia și Muntenia, care, refugiați în timpul Marelui Război, plecați din satele lor alături de unitățile militare în retragere, au pierit în toamna rece și ploioasă a anului 1916 pe pământurile județului Tecuci. Dintre aceștia, 1.874 au fost îngropați într-o groapă comună, iar restul în cimitirul orașului. Se prevedea ca aceste oseminte să fie depuse într-o criptă ce urma să fie construită în subsolul noii catedrale. În acest scop, s-a solicitat ajutorul „Asociației Cercetașilor de Război”, prin domnul Măncescu, președintele societății, și „Străjii Țării” („Curentul”, anul 11, nr. 3743, 5 iulie 1938, p. 6).

[61] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr. 19/1939, f. 137-138.

[62] Ibidem, f. 135.

[63] Curierul Tecuciului, anul X, nr. 5-7, 20 august 1944, p. 2. Prin urmare, nu sunt adevărate afirmațiile celor care susțin că „autoritățile comuniste ar fi dorit transformarea construcției în sală de teatru, dar, din fericire, existența unor oseminte ale cercetașilor îngropate în subsol, corelată cu o asiduă campanie de cinstire a eroilor, a făcut ca politrucii proaspăt instalați la putere să nu pună în practică o asemenea idee” (Viorel Burlacu, op. cit., p. 11). Așa cum s-a menționat anterior, în subsolul catedralei nu a fost amenajat „Mausoleul cercetășesc”. În schimb, în nișele construite acolo au fost depuse osemintele ctitorilor și ale unor locuitori ai orașului.

[64] „Curentul”, anul 11, nr. 3743, 5 iulie 1938, p. 6. Sfințirea terenului a avut loc la 18 iunie 1938 (Memoriu, f. 5).

[65] † Ilarion, „Cuvântare la punerea Pietrei Fundamentale a Catedralei din orașul Tecuci (iulie 1938)”, în Cronica Romanului, anul XVI, nr. 2, februarie 1939, p. 57-59.

[66] Viorel Burlacu, op. cit., p. 129.

[67] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr. 19/1939, f. 138.

[68] Viorel Burlacu, op. cit., p. 133-134.

[69] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr. 45/1939, f. 44.

[70] Ibidem, f. 10.

[71] Ibidem, f. 49.

[72] Curierul Tecuciului, anul 4, nr. 9, 12 aprilie 1939, p. 1.

[73] Ibidem, p. 1.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Memoriu privind pisania catedralei „Sf. Gheorghe” din Tecuci, f. 6.

[78] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr. 45/1939, f. 2.

[79] Ibidem, f. 80.

[80] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 49/1939, f. 3.

[81] „Universul”, anul 57, nr. 316, 16 noiembrie 1940, p. 8.

[82] „Viața”, anul 1, nr. 67, 6 iunie 1941, p. 4.

[83] „Viața”, anul 3, nr. 729, 29 aprilie 1943, p. 4.

[84] Ștefan A. Cosma, „Bucurii și necazuri provinciale. Tecuci, orașul de la răscrucea drumurilor din trecut și de azi”, în Timpul, București, anul 8, nr. 2428, 13 februarie 1944, p. 1 și 9.

[85] Memoriu privind pisania catedralei „Sf. Gheorghe”, f. 4-6.

[86] „O explicație care se cere”, în Curierul Tecuciului, 22 februarie 1938, p. 2.

[87] Memoriu privind pisania catedralei „Sf. Gheorghe”, f. 6.

[88] Neculai I. Staicu-Buciumeni, Din rezervorul de fii demni și devotați ai țării, manuscris, 1989, f. 13.

[89] Viorel Burlacu, op. cit., p. 98.

[90] Ștefan Andronache, Tecuciul și împrejurimile sale. Ghid turistic, Editura Grapho Press, Tecuci, 2018, p. 115.

[91] SJAN Galați, fond Inspectoratul General Administrativ Galați, dosar nr. 238/1948, f. 62-63.

[92] Viorel Burlacu, op. cit., p. 107.

[93] Neculai I. Staicu-Buciumeni, Din rezervorul de fii demni și devotați ai țării, f. 14.

[94] Viorel Burlacu, op. cit., p. 104-105.

[95] Ibidem, p. 102-103.

[96] Daniel Bradea, Contribuții la istoria orașului Tecuci, Editura StudIS, Iași, 2021, p. 328-329, 348.

[97] Ing. Ionescu Coman și Ec. Nicolau Florica, Memoriu privind pisania catedralei „Sf. Gheorghe” din Tecuci adresat părintelui protopop Vasile Ramfu, probabil octombrie/noiembrie 1995, f. 7-8.

[98] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 26/1944, f. 58.

[99] Arhiva Parohiei „Sfântul Gheorghe” Tecuci, anunțul parohului din 5 februarie 1945, apud Ștefan Andronache, „Tecuceanul Alecu Anastasiu în corespondență cu Ioan Bianu, membru al Academiei Române”, în Tecuciul literar-artistic, nr. 75/2025, p. 93.

[100] „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 71, 27 martie 1945, p. 2308.

[101] Vezi și Memoriu privind pisania catedralei „Sf. Gheorghe”, f. 7-8.

[102] Reproducem un fragment din necrologul publicat de părintele Nicolae Conduratu în ziarul local: „Vineri, 3 decembrie 1943, la 3 ceasuri după amiază, s-a stins din viață colonelul Coman Ionescu din Tecuci. A fost un ostaș în adevăratul înțeles al cuvântului. Sabia a purtat-o cu bărbăția care se cere unui ostaș, iar crucea a slujit-o cu mucenicească vitejie, atât de rară astăzi... L-am avut aproape, în lucrarea pe care m-am socotit obligat să o săvârșesc în această viață pământească și în misiunea pe care Cel de sus m-a învrednicit să o am ca om. Știu și cunosc toată taina sufletului bun și credincios. Am croit împreună drumuri și am străbătut greutăți mari. De niciuna nu s-a înfricoșat vreodată colonelul Coman Ionescu. Aflu că a adormit asemenea omului asigurat că n-a rămas nimic uitat și nicio datorie neîmplinită. N-a spus nimănui ceva în această privință. Moare relativ tânăr, dar destul de bătrân în lucrul pe care l-a săvârșit. Țara întreagă îl cunoaște și de pretutindeni va picura o lacrimă curată spre pomenirea lui” (Curierul Tecuciului, 22 decembrie 1943, p. 5).

[103] Nicolae Teodorescu, născut la 5 decembrie 1899 în Liești, județul Tecuci (astăzi județul Galați), fiul lui Gheorghe și al Amaliei, avocat de profesie, a ocupat, în perioada interbelică, funcțiile de prefect al județului și șef al poliției din oraș. În urma alegerilor pentru Marea Adunare Națională din 28 martie 1948, a fost ales deputat în circumscripția Tecuci, din partea Partidului Național Liberal–Bejan („Scânteia”, seria III, anul XVII, nr. 1092, 8 aprilie 1948, p. 1). La scurt timp după scrutin, autoritățile comuniste au început să-l atace, acuzându-l că reacțiunea din oraș gravita în jurul său. Deputatul liberal deținea o moară, o fabrică de ulei și o bancă de credit (SJAN Galați, fond Comitetul Județean P.M.R. Tecuci, dosar nr. 16/1948, f. 6 și 67). D.G.S.S. Tecuci, prin Procesul–Verbal nr. 9/52, a dispus internarea sa pentru 60 de luni (15 august 1952 – 16 august 1957), pe motiv de apartenență la P.N.L. În momentul arestării era fără ocupație și bolnav de TBC. Inițial a fost internat la colonia Valea Neagră, iar din 14 ianuarie 1953 a fost transferat la Poarta Albă, unde a rămas până la 26 septembrie 1953. În fișele matricole se consemnează că ordinul de eliberare a fost emis la 13 noiembrie 1953, iar ieșirea definitivă a avut loc la 21 noiembrie 1953, conform documentelor oficiale (vezi fișele matricole penale P1920169 și P1920170, fotocopiate din arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor – A.N.P. – și postate pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc – I.I.C.C.M.E.R.).

[104] Memoriu privind pisania catedralei „Sf. Gheorghe”, f. 8.

[105] Ibidem, f. 7.

[106] Viorel Burlacu, op. cit., p. 110.

[107] Memoriu privind pisania catedralei „Sf. Gheorghe”, f. 9-10. Doctorul Ioan Petru Solomon s-a născut în orașul Tecuci în anul 1924, în familia profesorului Constantin Solomon. A fost căsătorit cu Silvia (Sibica) Marina, fiica Preafericitului Părinte Patriarh Justinian, cu care a avut două fiice, Manuela și Oana. A urmat cursurile Facultății de Medicină, afirmându-se ulterior ca un specialist apreciat în domeniul cercetării științifice și al activității de laborator. Timp de mai mulți ani a activat ca medic al Institutului Teologic de grad universitar din București, unde, cu competență și dăruire, s-a îngrijit de sănătatea studenților teologi. Viața sa s-a curmat subit la 31 ianuarie 1971, la vârsta de numai 47 de ani. A fost înmormântat la 2 februarie 1971, în cavoul din biserica Mănăstirii Cașin din București (Visarion, Episcop-vicar, „O moarte prematură”, în Telegraful Român, anul 119, nr. 5-6, 1 februarie 1971, p. 4).

Daniel Bradea, fragment din lucrarea în curs de apariție, File din istoria bisericii tecucene. Vezi și Povestea edificării  Catedralei ,,SfântulGheorghe” din Tecuci, în Tecuci, târgul fără legendă, Editura Studis,Iași, 2024, p. 106-148.