Grădina publică din Tecuci. Scurtă istorie*
Tecuciul era considerat, în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, „o grădină mai mare sau chiar o pădure”, în care locuitorii se împăcau foarte bine cu aerul curat, verdeața și liniștea. Aceste elemente naturale predominau în viața orașului, iar imaginea patriarhală a urbei era întregită de livezi, grădini de zarzavat și flori, proprietăți boierești cu grădini întinse — amenajate sau lăsate în stare sălbatică — precum și de plantațiile viticole de la Nicorești, aflate la o jumătate de ceas de Tecuci[1].
În oraș era celebră casa lui Alexandru Papadopol‑Calimah, „în formă de vilă modernă”, care avea pe zid „agățate zorele și glicinile, vilă străjuită de rândul de plopi drepți și înalți”[2]. De asemenea, aleea cu aluni din grădina protopopului Gheorghe Dimitriu[3] era un loc cunoscut, la umbra căruia notabilitățile orașului luau adesea masa.
Din scrierile lui Calistrat Hogaș aflăm cum această alee de aluni a dispărut, victimă a procesului de urbanizare, lăsând loc „drumului mare”, adică Bulevardului Gării. Acesta era „un drum larg și drept, ce plecă de la foișorul înfipt în inima târgului și taie de‑a curmezișul spre gară”[4]. Nicolae Iorga avea să‑l vadă „bine luminat și închis între șiruri de arbori care fac impresie, într‑un oraș în care oamenilor le place a trăi curat și liniștit”[5].
Bulevardul devenise, astfel, principalul loc de promenadă al tecucenilor. În anii 1871–1872, Nicolae Petrașcu îl surprindea aici pe poetul Theodor Șerbănescu „la braț cu Ollănescu, plimbându‑se seara pe sub castanii sălbatici”[6].
Într‑un târgușor cu viață tihnită și molcomă, odată cu procesul de citadinizare a locuitorilor, s‑a resimțit necesitatea înființării unei Grădini Publice. Pentru amenajarea acesteia, Isprăvnicia a ales, în anul 1844, un teren cu o suprafață generoasă, situat pe locul unde se află astăzi Parcul Carol I și Cimitirul ,,Eternitatea”. Din documentul intitulat „Sama d. neguțătoriului Toadir Nica di banii ci s‑au cheltuit la Grădina Publică”[7] rezultă că, încă din acel an, au fost alocate sume importante pentru amenajarea grădinii.
În anii următori, lucrările au avansat lent. Isprăvnicia ținutului Tecuci informa, la 17 martie 1852, Departamentul Lucrărilor Publice că „șanțul cu care este încongiurat locul pomăzuit pintru Grădina Publică, unde acum nu să găsăști nici un pom, fiind cu totul dărămat și reastupat”. Pentru a aduce grădina „în stare bună” au fost folosiți la muncă deținuții închisorii locale, cu speranța ca până „la toamna viitoare să se sădească copăcei cătră o mai bună înfrumusețare”.
Prin adresa Departamentului Lucrărilor Publice, Secția a 3‑a, din 19 martie 1852, se „încuviința dispoziția primită în interesul înființării grădinii publice” și se solicita Isprăvniciei „să deschidă o școală de copaci” și, către apropierea toamnei, „a regularisi săparea bortelor pentru plantarea copăceilor după înadins planu ce se va face de către arhitectul poliții Focșani, urmând ca copacii să fie procurați de la boerii particulari”[8].
Adevărata amenajare a grădinii a fost realizată în timpul mandatului primarului Anton Cincu, când au fost plantați arborii[9]. La 25 de ani de la „însemnarea locului” destinat Grădinii Publice au apărut însă nemulțumiri legate de amplasarea acesteia în partea de nord‑vest a orașului, dorindu‑se „a fi mai în centrul orașului”. Această stare de fapt reiese și din testamentul din 1 ianuarie 1868 al lui Theodor Săndulescu, unul dintre marii donatori ai urbei, care a lăsat municipalității 1000 de galbeni pentru amenajarea Grădinii Publice[10].
Anton Cincu a solicitat, într-o ședință a Consiliului Comunal din anul 1874, „o grădină mai aleasă” pentru comună[11]. Un an mai târziu, doctorul J. Kopețki, în calitate de șef al Serviciului Sanitar al Districtului, îi comunica primarului decizia din 6 aprilie 1875 a Consiliului Hygienei Publice și Salubrității privind înființarea „unei grădini publice câtu se poate în centrul urbei”. La propunerea consilierului Cuza, aprobată de consiliu, lucrările „începute la grădina publică de mai înainte”, pentru care Primăria dispunea de fonduri prevăzute „în bugetul anului curentu”, au fost sistate. În consecință, doctorul J. Kopețki i-a cerut primarului „a se conforma și a lua dispozițiunile necesare pentru a vă înțelege cu Consiliul Permanentu a județului care, în jurul Palatului Administrativ situat în centrul orașului, posedă asemenea grădină care singură poate corespunde scopului doritu”[12]. Terenul respectiv, situat la apus de Piața Observatorului, fusese cumpărat de „Județ” de la Petrache Ciucă în anul 1873[13].
Pe de altă parte, în anul 1876, Grădina Publică amplasată la marginea orașului a fost deposedată de o întinsă suprafață de teren. În urma unei ședințe extraordinare a Consiliului Comunal al urbei Tecuci s-a hotărât înființarea cimitirului orașului „pe dial din Gădina Publică”. Consilierii au stabilit ca „locul pentru cimitir să fie pe locul liber din dial începându din muchia dialului înspre apus cât va fi necesar, pentru cuvântul că pe vale, în Grădină, apa esti pria aproape”, urmând ca această hotărâre să fie supusă aprobării Comitetului Permanent al județului[14].
Lăsată în părăsire de autorități, grădina situată la periferia orașului a devenit un spațiu de unde locuitorii cartierului Poșta „își procurau paie și fân de la ariile din funtu Grădinii Publice a acestei urbe”. Uneori, aceste furaje erau luate și de soldații ruși, fapt consemnat într-o plângere adresată primarului la 8 mai 1877[15].
Cei 3500 de galbeni lăsați de Theodor Săndulescu „pentru facerea unei școli, unei Grădini Publice și unei capelle la Cimitirul orașului” fuseseră deja cheltuiți. Într-un raport întocmit de George Lahovary, referitor la administrația județului și a orașului Tecuci, se arăta că „sunt peste zece ani trecuți, și niciuna din aceste dispozițiuni ale donatorului nu s-au îndeplinit. Concluzia fiind aceea că în genere comuna Tecuci este rău administrată”[16].
În acest context, atenția autorităților s-a îndreptat către „grădina din jurul Palatului Administrativ situat în centrul orașului”, care ocupa o suprafață redusă și nu necesita cheltuieli considerabile pentru amenajare. Din dispoziția primarului Gheorghe Cuza, s-a refăcut șanțul de împrejmuire, s-a construit un pavilion și s-au plantat arbori și arbuști[17]. În anul 1879, în interiorul acestei Grădini Publice a fost amenajat un bufet, iar muzica Regimentului 24 de Dorobanți susținea concerte de două ori pe săptămână, joia și duminica[18].
Patru ani mai târziu, antreprenorul chioșcului a reclamat primarului faptul că, deși primea o sumă consistentă atât din bugetul comunei, cât și din cel al județului, „muzica” nu își respecta programul și „nu cântă în grădină”, iar atunci când o făcea, „cântă câte 1–2 ceasuri și apoi pliacă, ceia ce, în alți ani, era regulat a cânta de la 6–11 ciasuri noapte”. Răspunsul comandantului Regimentului 24 Dorobanți, datat 25 mai 1883, la doar șase zile după reclamație, evidenția nemulțumirea provocată de sumele insuficiente alocate în bugetul anului 1883/1884 „pentru a se putea subține gagiștii și șeful lor”. Cu toate acestea, la solicitarea primarului, „muzica” a continuat să concerteze joia și duminica, între orele 6 și 9 seara, deși „modesta plată de 17 fr. ce i se cuvine pentru uo seară este chiaru pe nimicu o muzică militară să cânte 3 ore”, după cum se arată în adresa comandantului[19].
În același an, în Grădina Publică au fost plantați, de către grădinarul Primăriei, Ionu Gândacu, copacii oferiți de Anton Cincu din pădurea pe care acesta o deținea la Buciumeni, autoritățile suportând doar cheltuielile de transport[20].
În anul 1887, Primăria a efectuat reparații la bufet, a montat 40 de bănci și a plantat arbori. Grădina Publică a fost dotată cu 57 de lămpi de iluminat, aprinse de două ori pe săptămână. Muzica Regimentului de Dorobanți era subvenționată de Primărie, „cu obligațiunea de a cânta de trei ori pe săptămână în grădină, pentru amusamentul publicului”. Îngrijirea grădinii era asigurată de un grădinar, care, timp de șapte luni pe an, beneficia de un ajutor[21].
În anul 1896, Costache Căsăndrescu a realizat împrejmuirea Grădinii Publice. După numai un an, aceasta a fost supusă unor transformări de amploare. Pentru lucrările de reamenajare, Primăria a apelat la serviciile grădinarului austriac Ritter Otto, care „a întocmit schița de plantațiuni”[22].
Informații privind grădinile publice din Tecuci se regăsesc și în manualul învățătorului Nicolai I. Crivăț, intitulat „Geografia Județului Tecuci”, tipărit în anul 1886. Autorul a consemnat și amplasamentul celor două grădini: „una lângă tîrgul vitelor și alta în centrul orașului, lângă Prefectură”[23].
În „Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Tecuci”, publicat în anul 1897, Theodor N. Ciuntu menționa, la rândul său, existența celor două grădini publice, cu precizarea amplasării acestora: „una în centrul orașului pe strada Carol I și alta la marginea de miază-noapte, tot pe strada Carol I; la marginea de apus a acestei grădini se află cimitirul”[24].
O descriere sugestivă a Grădinii Publice tecucene din această perioadă îi aparține scriitorului Alexandru Lascarov-Moldovanu: „Nelipsita grădină publică provincială, care, la Tecuci, era un soi de manej în mijlocul orașului, un O mare, în mijloc având flori, iar pe trupul lui prundiș”[25].
În acele vremuri, tecucenii se mulțumeau să se plimbe în jurul manejului, „în formă de peluză de flori”, apoi să se răcorească cu o înghețată sau o bere la „bufetul destul de cochet și plăcut”. Accesul în grădină era permis doar elitei orașului; cei mai modești rămâneau „pe la dosuri, ascultând muzica, pe câte o laviță de lemn”, iar cei mai mulți „nici nu îndrăzneau să intre în grădină, ci stăteau pe lângă garduri sau la porți”[26].
Scriitorul și memorialistul Nicolae Petrașcu o numea „grădina neamțului, cea cu gherghinele și dăliile cât pălăria”, care, privită de la distanță, te îmbăta cu mireasma florilor. Totodată, era locul în care, în copilărie, se plimba împreună cu prietena sa Marița[27].
La începutul secolului al XX-lea, Grădina Publică a devenit atât un spațiu de promenadă, cât și unul destinat petrecerilor mondene. Despre desfășurarea acestora relatează Ion Dongorozi: „Dumineca seara – vara la Grădina Publică, iarna la casinou – se știa regula; o masă lungă, cu fața de olandă, în cap colonelul (comandantul Regimentului de Roșiori) având la dreapta pe nevastă-sa, iar în stânga pe signor Berthelotty; drept în față, la celălalt cap de masă, pe maiorul ajutor, iar pe de lături înșirați după grad și vechime, 20–25 de ofițeri – dar numai din regimentul de roșiori și numai dintre cei neînsurați. Vara, cafe glace cu biscuiți de Hamburg, apoi șampanie cu pișcoturi comandate înadins de la Capșa. Iarna, pate de foie gras, icre tescuite, stafide de Madeira cu fistic, și de la început până la sfârșit tisană, ca să se poată bea mai mult. Snoavele și glumele țineau atunci ceasuri și ceasuri”[28].
De Sfântul Petru se organiza în oraș tradiționalul iarmaroc. Din relatările aceluiași Ion Dongorozi aflăm că acesta „era prilej pentru liceeni de făcut curte demoazelelor, iar pentru slujnice, ordonanțe și pompieri, prilej de dragoste în toată voia prin tufișurile din Grădina Publică. În serile când nu cânta muzica, până se spărgea iarmarocul – adică până după Sân Petru – în grădină era întuneric beznă, iar amândouă porțile de grilaj, ferecate cu lanț și lacăt”[29].
Grădina Publică a fost, nu o dată, scena unor scandaluri. Despre unul dintre acestea a relatat presa bucureșteană a anului 1897. În seara zilei de 22 iulie, colonelul Văleanu[30] a intrat în grădină însoțit de un câine. Grădinarul Ritter Otto i-a atras atenția „că introducerea câinilor este oprită”. Drept răspuns, colonelul l-a agresat, „lovindu-l peste față pe bietul grădinar cu o cravașă ce avea în mână. Grădinarul țipa, se aduna lume prin jurul lor, iar colonelul, după ce-l bate bine – conform relatării autorului articolului – își chema câinele și începu să se preumble ca și cum n-ar fi făcut nimic. Grădinarul a raportat cazul d-lui Primar, care a trimis pe polițai să cerceteze”.
Articolul menționa, de asemenea, că „lumea a rămas foarte indignată de purtarea acestui colonel și cea mai mare parte a plecat din grădină”, iar grădinarul, supus austriac, a reclamat incidentul la ambasadă și la divizia din Galați[31].
Întrucât Grădina Publică era „locul de distracție ca și pretutindenea, neregulile ce ating hygiena și salubritatea publică și nesiguranța circulațiunii este proibită”, în vara anului 1898, pentru reglementarea acestor probleme, primarul a emis o ordonanță prin care se interziceau faptele ce aduceau „atingere moralei publice”, introducerea animalelor („câini de lux sau cu sgardă”) și se impunea păstrarea „celei mai perfecte curățenii în cuprinsul grădinii”[32].
Grădina Publică, distrusă în urma bombardamentelor germane din timpul războiului, a beneficiat de ample lucrări de reabilitare în toamna anului 1921. Cu acest prilej, în centrul parcului a fost amenajat un cazinou[33].
Degradarea Grădinii Publice s-a accentuat în perioada interbelică. Chioșcul ajunsese o ruină, „cu o estetică îndoielnică – practic a luat forma unui coteț de găini –, cu dindosurile lui murdare, chiar în mijlocul grădinii”, iar produsele oferite erau de slabă calitate și scumpe. Aerul respirat „era de o calitate îndoielnică”, din cauza closetului „primitiv” construit între Grădina Publică și Piață, care începuse să „duhnească” din lipsa canalizării. Fără subvenția Primăriei, „muzica” militară nu mai cânta, dar nici „nu avea cine să o mai asculte”, întrucât localnicii începuseră să evite parcul[34].
În anul 1929, după distrugerea teatrului în urma unui incendiu, s-a propus ca noua clădire a acestuia să fie ridicată în Grădina Publică, vizavi de Banca Prevederea, ținându-se seama de Planul de sistematizare al orașului. Proiectul prevedea, de asemenea, construirea palatului administrativ în locul fostului teatru, extinderea clădirii Tribunalului, desființarea străzii care separa Grădina Publică de Piața Observatorului și făcea legătura între str. Sf. Gheorghe și str. I. C. Brătianu, desființarea halelor și compartimentelor din jurul Foișorului, precum și demolarea acestuia; din locul Foișorului spre Grădina Publică se propunea ridicarea catedralei[35]. Cu toate acestea, în anii următori situația a rămas neschimbată. În 1936, George Carp propunea, în „Curierul Tecuciului”, dărâmarea bufetului, astfel încât suprafața grădinii să se dubleze, iar pe terenul eliberat să se construiască noua catedrală a orașului[36].
De-a lungul timpului, în Grădina Publică au fost edificate mai multe clădiri: Teatrul – distrus de un incendiu la 24 ianuarie 1929[37]; Tribunalul – în localul căruia a fost instalat, la 30 iulie 1917, Comandamentul Armatei I române, condus la acea dată de generalul Eremia Grigorescu[38]; Catedrala „Sfântul Gheorghe” (piatra de temelie a fost pusă la 31 iulie 1938 de Preasfințitul Arhiereu-vicar Ilarion Băcăoanul, de la Episcopia Romanului)[39].
După război, în anul 1949, a fost amenajat bazinul fântânii arteziene în spațiul preluat de la fosta Piață a Observatorului. Schițele tehnice ale bazinului și ale amforelor au fost realizate de Eduard Mobilio, același specialist care a contribuit și la edificarea Catedralei „Sfântul Gheorghe”[40]. Deși lucrările de reamenajare, prin care Grădina Publică și-a dublat suprafața ca urmare a mutării vechii piețe, s-au încheiat în primăvara anului 1951[41], inaugurarea a avut loc la 7 noiembrie 1949, când parcul a primit denumirea „7 Noiembrie”[42]. Autorii proiectului de amenajare în stil geometric-peisagistic au fost inginerul agronom Costache Hogaș și arhitectul Ionel Flavian[43].
În Grădina Publică au fost amplasate, de-a lungul timpului, mai multe monumente și busturi: o cruce de stejar pe locul unde, într-o fântână, au fost găsiți în 1917 patru cercetași morți (noiembrie 1925)[44]; bustul folcloristului Tudor Pamfile, amplasat în zona centrală a grădinii (17 iunie 1928)[45]; busturile scriitorilor Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Aleksandr S. Pușkin și Maxim Gorki (aprilie 1960)[46], precum și „Aleea personalităților”, inaugurată la 7 septembrie 2000[47]. Busturile personalităților au fost realizate de sculptorul tecucean Dan Mateescu și îi reprezintă pe Costache Conachi, Ion Petrovici, Ștefan Petică, Mihail Manoilescu, Alexandru Papadopol-Calimah, Hortensia Papadat-Bengescu, Iorgu Iordan, Mihai Berza, Constantin Narly și Ilie Matei.
Grădina Publică din Tecuci a constituit, de-a lungul anilor, cadrul unor manifestări de larg interes pentru locuitorii orașului: spectacole, festivaluri, expoziții, defilări, concerte de fanfară, serbări școlare etc. Astfel, la 23 mai 1916, cu prilejul vizitei sale la Tecuci, Regina Maria a fost primită la pavilionul din Grădina Publică, întrucât acesta „era singurul loc unde putea să fie primită M. S. Regina și unde putea să împartă ajutoare”[48].
În anul 1965, pe aleile din fața Tribunalului au fost amplasate panourile cu fotografii din cadrul expoziției „Tecuci – realități contemporane”, realizată de profesorul Ștefan Andronache[49]. În anul 2007, acesta a fost inițiatorul proiectului și, alături de Mihail-Cristian Rachieru, autorul fotografiilor din albumul „Colț de rai tecucean: Grădina Publică Tecuci”, concesionată de Vasile Dănăilă Pazvante.
Grădina Publică a cunoscut o perioadă de veritabilă înflorire începând cu anul 1994, când a fost concesionată lui Vasile Dănăilă Pazvante. A fost amenajată o zonă de acces prin Poarta Întrebărilor, în cadrul căreia se regăseau Aleea Concilierii, Golgota, Sfatul bătrânilor și Masa înțelepciunii. Până în decembrie 2012, vizitatorii au putut admira o colecție de aproximativ 15.000 de eșantioane de minerale și flori de mină. De asemenea, atrăgeau atenția cascadele, fântânile arteziene, păsările exotice și aranjamentele florale, cu numeroase specii de trandafiri, lalele, magnolii, clematite, glicine, azalee, petunii, hortensii, crizanteme, arbuști și arbori ornamentali. Impresionată de această adevărată simfonie cromatică, Profira Vidrașcu, director al Grădinii Botanice din Iași, își exprima admirația față de parc: „Speciile de flori și arbuști introduse de Vasile Dănăilă în România constituie un loc de referință pentru toate amenajările din țară, inclusiv pentru grădinile botanice”[50]. O descriere sugestivă a Grădinii Publice din Tecuci a realizat și Ștefan Andronache: „Colțul de rai tecucean sau Parcul lui Pazvante este o autentică oază de verdeață, predestinată recreerii și bucuriei de a trăi, un loc parcă încredințat de Dumnezeu unui om vrednic și foarte pasionat. Aici își dau întâlnire, ca nicăieri în altă parte, florile multicolore și încărcate de parfumuri, ciripitul păsărilor exotice, susurul necontenit al apelor cascadelor și muzica ambientală reconfortantă. În plus, cei care se opresc în grădina tecuceană descoperă și o prețioasă colecție de flori de mină, devenită prima expoziție de acest gen în aer liber din România. Această veritabilă grădină a splendorilor, la care trudește cu pricepere și multă sensibilitate Vasile Dănăilă Pazvante, s-a conturat, de mai multă vreme, ca singurul brand viabil și fără de rival al municipiului Tecuci”[51].
Grădina Publică ocupă o suprafață de aproximativ 2,5 ha, din care 1,5 ha reprezintă zonă verde. În ultimii ani, parcul a fost supus unui amplu proces de modernizare, care a vizat asfaltarea parțială a aleilor, montarea de borduri, modernizarea iluminatului public, a instalației de alimentare cu apă, mutarea bustului lui Alexandru Ioan Cuza etc.
În ședința Consiliului Local din 29 ianuarie 2015 s-a hotărât ca Parcul Central să poarte denumirea de Parcul „Alexandru Ioan Cuza”[52]. La 12 august 2017, cu prilejul manifestărilor dedicate Centenarului marilor victorii de la Mărășești, Mărăști și Oituz, lângă clădirea în care a funcționat, în timpul războiului, Comandamentul Armatei I române, condus de generalul Eremia Grigorescu, a fost dezvelită o placă omagială[53].
Așadar, istoria Grădinii Publice din Tecuci este marcată de numeroase evenimente, unele vesele, altele tragice, o istorie care continuă să se scrie și în prezent. Astfel, la 5 octombrie 2018, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri, pe una dintre aleile grădinii a fost dezvelit bustul Ecaterinei Conachi-Vogoride (Cocuța). Opera sculptorului Dan Mateescu surprinde chipul luminos și hotărât al eroinei Micii Uniri, personalitate care nu a fost încă așezată pe deplin pe soclul recunoștinței meritate[54].
Elena Mariana Mihăilescu, Celuța Coteanu și Maria Panaite, la promenadă în iarna anului 1942, pe aleile Grădinii Publice din Tecuci.
*Text publicat într-o formă ușor modificată în revista „STUDIUM”, vol. 11, 2018, p. 111–120.
[1] El Solfeo, „O bandă de hoți”, în „Telegraful”, anul XV, nr. 3720, 18 octombrie 1884, p. 2.
[2] Nicolae Petrașcu, Dimitrie C. Ollănescu, în „Icoane de lumină I”, Editura Tip. Coop. „Litera”, București, 1935, p. 152-153.
[3] Tatăl scriitorului Calistrat Hogaș.
[4] Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte II - răzlețe și diverse, cu o prefață de Vladimir Streinu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1947, p. 111.
[5] Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. 2, Editura Minerva, București, 1972, p. 213.
[6] Nicolae Petrașcu, op. cit., p. 123. Din „Expunerea administrațiunii Comunei urbei Tecuci pe anul 1872” aflăm: „Bulevardul care este aproape terminat pe o întindere de 442 metri și în lățime de 20 metri, împreună cu un pod pe apa Tecucelului, plantându-se copaci pe ambele părți, din care cea mai mare parte castani transportați de la Iași, astfel citata stradă este pusă în circulație regulată încă din luna noemvrie” (Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și publicații, Editura Grapho Press Tecuci, 2015, doc. 374, p. 390).
[7] La poziția nr. 53 în „Opis di documenturile primite di la casa răpos<atului> spăt<ar> Constandin Vidră privitoare proprietății moșei Opștii târgului, numită Tecuciu și Focșa” (Ștefan Andronache, Documente istorice tecucene, vol. 3, Biblioteca Municipală Tecuci, 2002, doc. 145, p. 185-190).
[8] Ibidem, doc. 161, p. 208-209, „Isprăvnicia ținutului Tecuci înștiințează Departamentul Lucrărilor Publice din capitala Moldovei asupra măsurilor ce a luat pentru crearea Grădinei Publice în localitatea de reședință”.
[9] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 14/1931, f. 9 v. În document sunt menționați 14.000 de copaci, dar, evident, este o exagerare, întrucât suprafața ocupată de Grădina Publică nu permitea plantarea unui număr atât de mare de pomi.
[10] Teodor Săndulescu a donat 1.000 de galbeni „pentru a se face aicea în poliția Tecuci o Grădină Publică, adică: oriunde se află acum însemnată, sau să se cumpere o casă cu grădină unde s-ar putea și ar fi mai în centrul orașului, a cărei executare și înfrumusețare îi va fi de către Primăria acestei comune, prin chibzuința și economia domnilor consilieri ce vor fi, spre a nu se cheltui bani zadarnic cum s-au urmat și în trecut, pe locul unde este însemnat acum, căreia grădini i se va da numele Teodor Săndulescu, spre pomenire” (Dimitrie Balaban, Cartea donatorilor orașului Tecuci, Tipografia „Gutenberg”, București, 1907, p. 50).
[11] Monografia orașului Tecuciului, coord. Ștefan Andronache, Ed. Geneze, Galați, 1999, p. 200.
[12] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 1/1874, f. 2.
[13] A fost agă și președinte al judecătoriei Tecuci (Constandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri și note contemporane, ediție îngrijită de Gh. Ghibănescu, Iași, 1892, p. 416).
[14] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 2/1876, f. 52.
[15] Ibidem, f. 7.
[16] Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și publicații, p. 406.
[17] Monografia..., p. 200.
[18] Ștefan Andronache, Tecuci: Evenimente, instituții, personalități, publicații: ghid, Tecuci, Ed. revăzută și adăugită, Biblioteca Municipală „Șt. Petică”, 2001, p. 30.
[19] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1883, f. 8.
[20] Ibidem, f. 4.
[21] Expunerea situațiunei comunei Tecuciu, pe perioada 1 octombrie 1886 – 1 ianuarie 1888, în „Monitorul Oficial”, nr. 24, 1 (13) mai 1888, p. 549.
[22] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 8/1874, f. 6; „Epoca”, seria 2, anul 3, nr. 520, 27 iulie 1897, p. 2.
[23] Nicolai I. Crivetz, Geografia județului Tecuciu, pentru clasa a II-a primară, ediția a doua, Tecuciu, Ed. Librăriei Ioan Slăvescu, 1886, p. 17.
[24] Theodor N. Ciuntu, Dictionarul geografic, statistic si istoric al judetului Tecuciu, Stabilimentul grafic I.V. Socecu, București, 1897, p. 208.
[25] Amintiri dintr-un oraș moldovenesc, selecție, cuvânt înainte și note biografice de Ștefan Andronache, Editura Geneze, Galați, 2001, p. 97.
[26] George I. Carp, „Edilitate - Grădina Publică”, în „Curierul Tecuciului”, an II, nr. 42, 23 iulie 1936, p. 1.
[27] Nicolae Petrașcu, Marița lui Iacomi – Amintire, în „Icoane de lumină II”, Editura Bucovina, București, 1939, pp. 253-254; și „Un om fericit”, în „Icoane de lumină IV”, Editura Casei Școalelor, București, 1941, p. 267.
[28] Ion Dongorozi, Signor Berthelotty, Biblioteca „Semănătorul”, nr. 130-131, Ed. Librăriei Diecezane, Arad, 1926, p. 8-13.
[29] Ibidem, p. 14-15.
[30] Colonelul Văleanu Dimitrie, comandant al Regimentului 1 Roșiori Tecuci.
[31] „Epoca”, seria 2, anul 3, nr. 470, 27 iulie 1897, p. 2; nr. 520, 5 iunie 1897, p. 3.
[32] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 6/1898, f. 1.
[33] Tecuci – ghid, p. 47.
[34] George I. Carp, Edilitate - Grădina Publică, art. cit., p. 1.
[35] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 20/1929, ff. 44-44v.
[36] George I. Carp, Edilitate - Grădina Publică, art. cit., p. 1.
[37] Tecuci – ghid, p. 51.
[38] Ibidem, p. 45.
[39] Viorel Burlacu, Catedrala Sfântul Gheorghe - Tecuci, Editura Performantica, 2015, p. 10.
[40] Tecuci – ghid, p. 64; Viorel Burlacu, op. cit., p. 9-10.
[41] Tecuci – ghid, p. 65.
[42] Cristian Stănilă, Tecuci – Studiu de geografie urbană, Ed. Grapho Press, Tecuci, 2013, p. 102.
[43] Ștefan Andronache, Tecuciul și împrejurimile sale. Ghid turistic, Editura Grapho Press, Tecuci, 2016, p. 145.
[44] Ion Tic, „Fântâna Cercetașilor”, în „Ilustrațiunea Română”, nr. 13, an 16, 21 martie 1934, p. 6.
[45] Desvelirea bustului scriitorului Tudor Pamfile, în „Adevărul”, an 41, nr. 13648, 19 iunie 1928, p. 2.
[46] Tecuci – ghid, p. 69.
[47] Ibidem, p. 91.
[48] Daniel Bradea, Tecuciul în anii Primului Război Mondial, Adi Center, Iași, 2017, p. 33.
[49] Ștefan Andronache, profesor, bibliotecar, director al Bibliotecii Municipale „Ștefan Petică” din Tecuci.
[50] Colț de rai tecucean: Grădina Publică Tecuci concesionată de Vasile Danailă Pazvante, Fundația Culturală „Dr. Constantin Teodorescu”, Bârlad, jud. Vaslui, 2007.
[51] Ibidem, p. 3.
[52] Ședința Consiliului local Tecuci, 29 ianuarie 2015.
[53] Placa omagială dedicată Centenarului marilor victorii 1917-2017.
[54] Bustul Ecaterinei Conachi – Vogoride, acoperit în noiembrie 2018 și îndepărtat în primăvara 2019 din cauza lipsei avizului legal.
.png)
