File din istoria Cenaclului Literar ,,Calistrat Hogaș”
al Casei de Cultură Tecuci (III)
Deși săpăturile arheologice confirmă că Tecuciul își are originile în vremuri îndepărtate, dovezile scrise privind existența sa sunt mai târzii, orașul fiind menționat pentru prima dată într-o Scrisoare Domnească din 1 septembrie 1435. Din păcate, multe episoade din istoria sa s-au pierdut, rămânând ascunse în colbul uitării. Dacă aceste mărturii ar fi fost păstrate, am fi avut astăzi o imagine mai completă și fidelă a evoluției orașului. Dincolo de vicisitudinile istoriei, pierderea acestor documente se datorează și neglijenței ori lipsei de interes față de conservarea patrimoniului arhivistic – fapt ce a afectat inclusiv memoria instituțiilor de cultură și a îngreunat cercetarea prezentă.
Adesea, urmele scrise ale activității culturale locale s-au pierdut sau au fost distruse, limitând posibilitatea unei reconstituiri riguroase. În aceste condiții, așa cum am subliniat și în partea a doua a articolului, presa rămâne deseori singura sursă accesibilă pentru documentarea trecutului cultural tecucean.
Totuși, nici această sursă nu este completă: Biblioteca Municipală „Ștefan Petică” păstrează doar colecții parțiale din „Avântul”, „Glasul Tecuciului” și „Observator T”, în timp ce alte publicații locale, precum „Brazda Tecuciului”, „Tecuciul”, „Zona”, „Semnal”, „Telegraf-Expres”, „Observator – Pro Tecuci” și altele necunoscute, nu au fost disponibile pentru cercetare.
În ciuda acestor dificultăți, am încercat să reconstitui esența activității cenaclului literar „Calistrat Hogaș”, un spațiu de afirmare a talentelor locale și de colaborare cu publicații precum „Brazda Tecuciului”, „Avântul”, „Viața nouă”, „Dunărea” și „Pagini dunărene”.
La 15 ani de la înființare, cenaclul reunea, alături de membrii consacrați – Gabriel Drăgan, Ovid Caledoniu și Emil Băicoianu – o nouă generație de autori, printre care Dionisie Duma, Ion Panait, Aurel Brumă și Sandu Ficîlă, prezenți atât în presa locală, cât și în reviste literare naționale.
În același timp, tineri profesori precum Ștefan Andronache, Mirel Blumer, Dionisie Duma și Doru Scărlătescu au contribuit activ la cercetarea și promovarea tradițiilor culturale tecucene[1].
Dispute și controverse. Cu toate acestea, efervescența literară care a caracterizat activitatea cenaclului nu a fost lipsită de tensiuni interne. În cadrul acestuia s-au manifestat divergențe de opinie și controverse, reflectând complexitatea relațiilor interpersonale și susceptibilitățile specifice mediului cultural local.
Sre exemplu, disputa din noiembrie 1973 dintre poetul Dionisie Duma și profesorul Doru Scărlătescu, generată de publicarea unor documente inedite privitoare la poetul Ștefan Petică.
Poetul Dionisie Duma a trimis redacției revistei Cronica o scrisoare adresată redactorului-șef, în care se declara „surprins și contrariat” de apariția, într-unul dintre numerele publicației, a unor materiale semnate de Doru Scărlătescu, conținând documente inedite referitoare la Ștefan Petică. Printre acestea se număra și o scrisoare primită de fratele poetului, Tache Petică, din Bucești – Tecuci, de la poetul N. Davidescu. Conform afirmațiilor lui Duma, documentul respectiv i-ar fi aparținut, fiind donat, alături de alte materiale (fotografii, corespondență), la solicitarea autorităților locale din Tecuci, Muzeului Literaturii, înființat cu un an în urmă în acest municipiu.
În scrisoarea sa, Duma preciza că se află „în faza de finalizare a unei monografii” dedicate lui Ștefan Petică și considera gestul profesorului Scărlătescu de a prezenta scrisoarea respectivă drept inedită ca fiind „nejustificat”, întrucât aceasta provenea din fondul documentar oferit de el instituției muzeale. Mai mult, îl acuza pe Scărlătescu că „a copiat pur și simplu conținutul scrisorii amintite, fără a specifica sursa de proveniență”, ceea ce denota „incorectitudinea unui amator care dorește să fie citat”. Duma încheia subliniind că o astfel de practică ar putea compromite „originalitatea unei lucrări al cărei efort se dorește respectat”. Redacția Cronicii a considerat necesară includerea unei note explicative, precizând că „din moment ce scrisoarea a fost donată de posesorul ei unei instituții muzeale, aceasta a intrat în patrimoniul public”[2].
În articolul Scrisori către Ștefan Petică. Inedit, publicat de Doru Scărlătescu în Cronica din 11 noiembrie 1973, se menționa explicit: „Reproducem tot aici o scrisoare a poetului N. Davidescu către Tache Petică. Comemorarea lui Ștefan Petică, proiectată, presupunem, în 1934 (scrisoarea nu este datată), nu a avut loc. Totuși, ediția «de încercare», cum precizează îngrijitorul ei în prefață, a fost realizată ceva mai târziu: Șt. Petică, Opere, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1938”[3].
Este posibil ca aceste animozități și polemici să fi contribuit la diminuarea frecvenței întâlnirilor cenaclului în acea perioadă.
Muzeul Literaturii din Tecuci. Astăzi, doar un număr restrâns de tecuceni mai păstrează amintirea existenței unei astfel de instituții culturale în orașul lor. Cu toate acestea, este util să rememorăm câteva aspecte relevante despre Muzeul Literaturii din Tecuci, așa cum au fost consemnate în presa vremii.
La sfârșitul lunii aprilie 1972, Muzeul Literaturii și-a deschis porțile într-o clădire elegantă situată pe bulevardul orașului. În cele cinci încăperi special amenajate, cu ajutorul a două hărți luminoase și numeroase vitrine, vizitatorii erau invitați să exploreze istoria literară a ținutului tecucean, având ca repere figuri proeminente precum Costache Conachi, Calistrat Hogaș, Nicolae Petrașcu, Ștefan Petică, Tudor Pamfile, Hortensia Papadat-Bengescu, Eugen Boureanul, Ion Dongorozi, Ion Petrovici, Gabriel Drăgan și Ovid Caledoniu[4].
La data de 4 iulie 1972, Ștefan Andronache a solicitat actualizarea prospectelor turistice și a ghidurilor pentru a include cele două noi instituții muzeale recent create: Muzeul de Științe Naturale și, în special, Muzeul Literaturii, ,,care constituie o veritabilă antologie de istorie literară” și subliniază ,,contribuția tecucenilor la dezvoltarea literaturii române”[5].
În pofida acestui lucru, la mai puțin de doi ani de la inaugurare, în ziarul „Viața Nouă”, Radu Macovei semnala starea deplorabilă în care se aflau aceste instituții culturale, întrebându-se dacă nu cumva cele două muzee au devenit ,,piese de muzeu”. În urma discuțiilor cu autoritățile locale, inclusiv cu Ștefan Andronache, care în decembrie 1973 o înlocuise pe Nadejda Decuseară în funcția de președinte al Comitetului, s-a ajuns la concluzia că demobilizarea în rândul instituțiilor culturale era evidentă, cel puțin în ceea ce privește muzeele menționate. Cu toate acestea, în cazul societății culturale „Calistrat Hogaș”, un alt proiect cultural tecucean abandonat, „există încă speranță și se întrezăresc posibilități de reactivare în viitorul apropiat”[6].
Membrii cenaclului în paginile publicațiilor literare. Seriozitatea și spiritul de exigență pe care majoritatea membrilor cenaclului literar „Calistrat Hogaș” al Casei de Cultură Tecuci le-au însușit ca fundament al actului de creație au conferit lucrărilor lor o valoare distinctă, facilitând publicarea acestora în revistele literare din țară[7]. De pildă, la începutul lunii septembrie 1975, în revista ,,Cronica”, a fost publicat un grupaj de poezii semnate de unii dintre membrii cenaclului, printre aceștia numărându-se Dionisie Duma (,,Fără oprire”), Valeriu Salcie (,,Ca sub o stea albastră”), Vasile Sevastre Ghican (,,Moștenire”), Ioan Purdelea (,,Sfială”), Lucia Cotae-Cosițeanu (,,La poarta satului”), Dan Pavel (,,Evocare”)[8].
De asemenea, Dionisie Duma a apărut frecvent în paginile revistei ,,Cronica” cu poezii, interviuri și recenzii. De pildă, în numărul din 15 august 1975 i-a fost publicată poezia ,,Drum”, care conține următoarele versuri: ,,Pe talpa Țării — pasul nostru demn/ Și trupul drept în calda ei lumină/ Noi — hotărâți în anii ce-or să vină/ Pe timpul nostru vom lăsa un semn// Al bucuriei de-a privi în larguri/ Mânați de-un vis și învingând genuni/ Cu steaguri noi aprinse la catarguri/ Cu Țara-n minunatele-i cununi”[9]. Tot în același an, în numărul 32 al revistei a apărut și interviul său, intitulat Cu prof. dr. doc. Radu Vulpe despre știința istoriei în contextul epocii contemporane[10].
Cinci ani mai târziu, în aceeași revistă, Dionisie Duma a publicat un nou interviu cu prof. dr. docent Radu Vulpe, membru al Academiei de Științe Sociale și Politice a R.S. România, intitulat 2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat și independent.
Pe prima pagină, deasupra interviului, este reprodusă poezia Izvorul, semnată de poetul tecucean, pe care o redăm în cele ce urmează: ,,La Burebista și la Deceneu/ Îmi e izvorul lin în legănare/ La Decebal ce flutură mereu/ Sub cerul nostru sprijinit de soare// Îmi lasă glia mere și gutui/ Și-o calc prin lan de grâu către amiază/ Sub brazde-adânci mai dăinuiesc statui/ Și vechii daci prin gând mă săgetează// Îmi crește lanul, pruncii cresc și ei/ Lumină-i împrejur, lumină pură/ Izvoru-n palme-l strângi, din el să bei/ Cuvintele ce ne-nfloresc pe gură”[11].
În paginile revistei „Cronica” apărea frecvent și numele profesorului Doru Scărlătescu, secretarul cenaclului, care publica articole de istorie literară, comentarii și documente inedite, precum „Ștefan Petică: Scrieri vol. I” (august 1970)[12], ,,Conachi inedit” (noiembrie 1971)[13], sau ,,Dimitrie Anghel în scrisori” (în iulie 1972)[14].
În publicația gălățeană „Viața Nouă”, la 12 octombrie 1969, a publicat poezia „Vârstele fluviului”: „Dis-de-dimineață/ Fluviul bătrân/ Și-a urnit greoi/ Vârstele multicolore/ Urcându-le către o mare/ Presimțită și fără hotare./ Ea este undeva la capăt/ Cu certitudine./ Căci specii neliniștite de pești/ Își fulgeră uneori/ Solzii ciudați/ În jos, spre izvoare”[15].
Primul membru al cenaclului care și-a văzut poeziile publicate într-o carte a fost Ioan Purdelea. În anul 1972, la Editura Litera, a apărut volumul Vama Hățișului.
Debutul literar al lui Dionisie Duma. În anul 1975, la vârsta maturității, Dionisie Duma și-a publicat prima carte la Editura Litera, un volum de poezie intitulat Ardere. În recenzia publicată în revista „Cronica” și semnată de Nicolae Turtureanu, se evidențiază că această carte este rezultatul, probabil, al unei îndelungate pregătiri, în care autorul se dezvăluie ca fiind „bolnav de poezie” și așteaptă să sosească „vârsta posibilă / De-a ne răstigni în poeme”, resimțind greutatea obositoare a destinului liric.
Se remarcă o anumită dezabuzare, efect al presiunii vârstei, al sentimentului că s-a născut prea devreme (,,Obosim, doamna mea, obosim de Timp / De semințele clipelor aruncate prea devreme”). Dionisie Duma este un cântăreț al crepuscularului în maniera lui Demostene Botez, deși referințele sale literare sunt mult mai ambițioase.
Laitmotivul predominant al multor poezii este arderea, însă fenomenul rămâne adeseori simplu decor: Arde fântâna cu stele la gură; „Foc viu, foc viu de vreascuri / în care nici pădurea nu-și mai cunoaște urma / Și nici măcar un semn”; „Câmpia arde în lumina verde”; „Mă ard în trup nervurile de stea”).
Nicolae Turtureanu consideră că ambiția poetului ,,de a uni într-o singură sintagmă spații pe care logica poetică le refuză” afectează, uneori, calitatea creației sale. În acest sens, oferă drept exemplu poezia Își ard merii, în care, ,,cu o singură excepție (Sunetele pun atâtea întrebări vorbelor nerostite), asocierile de termeni sunt hazardate”. Pe de altă parte, este apreciată capacitatea lui Dionisie Duma de a ,,fotografia momente” în poemele-blitz, reușind să transmită esențialul în cuvinte puține, precum în Nu voi învăța să plângi: ,,Nu învăța să plângi / aceste două silabe / ale numelui tău / așezate-ntr-o ordine simetrică. / Ninge peste întuneric. / Prinde-mi aripile / în umerii tăi / pentru somn. / Urmele noastre în aer / au rămas curcubeu / în decembrie”).
Criticului Nicolae Turtureanu mai formulează o serie de observații asupra versurilor sale, evidențiind interferența realului cu aparența, care găsește o expresie adecvată într-o contemplativă Marină:: «Croindu-mi cu valul îmi rupeai lumina // Și îmi certai auzul cu vocale / Eu dintr-un ochi plângeam cum se cuvine / Din celălalt vărsam pe timp petale»”.
Jocul contrastelor, trecerea anotimpurilor, nostalgia rodului sunt teme fertile în poezia lui Dionisie Duma, iar creații precum Fruct de oră, Invocație, Joc de iarbă, Gâtul lebedei negre, Portret de câine, demonstrează virtuți lirice care nu sunt suficient valorificate în acest volum de debut.
La final, autorul recenziei afirmă că, în cazul lui Dionisie Duma, „spiritele tutelare sunt invocate mai mult din nevoia unei autorități livrești care să dea un gir simbolic demersului poetic, fără a-l subjuga”[16].
(Vezi Daniel Bradea, Tecuciul de altădată, Editura StudIS, Iași, 2025)
[1] S. Milcoveni, Tradiții literare în orașul de pe malul Bârladului, în ,,Dunărea”, supliment al ziarului ,,Viața Nouă” Galați, august 1969, p. 8 și 9; distribuit împreună cu ,,Viața Nouă”, anul 25, nr. 7688, 31 august 1969.
[2]„Cronica“, anul 8, nr. 47, 23 noiembrie 1973, p. 15
[3] „Cronica“, anul 8, nr. 45, 11 noiembrie 1973, p. 14.
[4] N. Irimescu, Un muzeu literar la Tecuci, în „Cronica”, anul 7, nr. 26, 30 iunie 1972, p. 15.
[5] „Viața Nouă”, anul 28, nr. 8569, 4 iulie 1972, p. 3.
[6] Radu Macovei, Au devenit muzeele tecucene... ,,piese de muzeu”?, în „Viața Nouă”, anul 30, nr. 9087, 7 martie 1974, p. 3.
[7] Manea Ion, Tradiție și perspectivă în cenaclul literar ,,Calistrat Hogaș”, în ,,Viața Nouă”, an 41, nr. 11.690, 10 iunie 1984, p. 2; Ionel Necula, Cenaclul ,,Calistrat Hogaș” între tradiție și modernitate, în ,,Ateneu”, Serie nouă, anul 28, nr. 9 (202), septembrie 1986, p. 9.
[8] „Cronica”, anul 10 , nr. 36, 5 septembrie 1975, p. 6.
[9] „Cronica”, anul 10, nr. 33, 15 august 1975, p. 3.
[10] Redăm un fragment din acest interviu în care se face referire la marele istoric Vasile Pârvan:
„Ați fost elevul marelui istoric Vasile Pârvan, originar din ținutul Tecuciului. Acum sunteți discipolul său. Ce ne puteți relata despre această mare personalitate a culturii noastre?
— Din răspunsurile de mai sus se poate deduce cât de mult îi datorăm maestrului nostru Vasile Pârvan și cât de legitimă este neclintita recunoștință pe care o purtăm memoriei sale. Considerăm o mare cinste să-i fi fost discipoli și colaboratori, pe cât de îndurerați ne-am simțit de prea timpuria lui moarte. Este o glorie pentru municipiul Tecuci de a fi fost capitala județului omonim în care această mare personalitate s-a născut. Poate, într-o zi, într-o piață a acestui înfloritor oraș, se va înălța, așa cum s-ar cuveni, o statuie a sa. Cu prilejul primei noastre campanii de săpături la Poiana, în 1927, ne-am dus în cătunul Perchiu din comuna Huruiești, de pe valea Polocinului, și am vizitat casa în care Vasile Pârvan a văzut lumina zilei la 28 septembrie 1882. Era fiul unui tânăr învățător, care își obținuse primul post acolo, și al soției acestuia, verișoară a celebrului filosof materialist Vasile Conta. Locuința era de o modestie deconcertantă, parcă destinată să accentueze, printr-un contrast diametral, largul și strălucitul spirit superior pe care avea să-l dovedească mai târziu pruncul născut în acest strâmt și sărăcăcios spațiu. În apropierea acestei căsuțe țărănești am descoperit o cetățuie neolitică, unde am realizat săpături, scoțând la lumină resturi ale civilizației cucuteniene” („Cronica“, anul 10, nr. 32, 8 august 1975, pp. 1 și 4).
[11] „Cronica“, anul 15, nr. 27, 4 iulie 1980, pp. 1 și 3.
[15] ,,Viața Nouă”, anul 26, nr. 7724, 12 oct. 1969, p. 3.
[16] „Cronica”, anul 10, nr. 32, 8 august 1975, p. 2.
