Elena Ruță
Elena
Ruță, pe numele de domnișoară Pelin, s-a născut la Tecuci pe data de 6
decembrie 1898, fiind al treilea copil al lui Nicolae și Zoe Pelin. Frații săi
erau Maria, sora mai mare, căsătorită cu maiorul Emanoil Savopol, și Nicolae, care
avea să aibă o strălucită carieră în magistratură[1].
Nicolae
L. Pelin, tatăl Elenei, era un proprietar înstărit din Tecuci și desfășura o
activitate politică liberală, fiind ales de mai multe ori deputat, consilier
local și județean[2].
Soția sa, Zoe Pelin, s-a remarcat ca membră activă a Comitetului de Inițiativă
al doamnelor din Tecuci, compus din 45 de membre și condus de Elena T. Anastasiu.
Într-o ședință desfășurată la data de 22 octombrie 1898, acest comitet a decis înființarea
Școlii Profesionale de Fete. Cu acest prilej, Zoe a fost aleasă în ,,comitetul
diriginte”, ocupând funcția de secretară. Inaugurarea școlii, care avea 30
de eleve, a avut loc pe 12 noiembrie 1898[3].
Elena
a urmat cursurile școlii primare pentru fete din Tecuci și pe cele liceale la
,,Școala Centrală de Fete” din București. În timpul Războiului de Întregire Națională,
Elena și-a dedicat timpul ca soră de caritate, oferindu-și sprijinul pentru îngrijirea
răniților din spitalele organizate în Tecuci.
După
încheierea conflictului, a decis să urmeze Facultatea de Litere, secția
româno-franceză, la Universitatea din București. Cariera didactică și-a început-o
la Liceul de Fete din Râmnicu Sărat, unde a predat limba română, în perioada 1922-1923.
În anul 1923, destinul Elenei s-a unit cu cel al locotenentului (mai târziu căpitanului) aviator Ioan Ruță care, din nefericire, a decedat în 1938. Această uniune a adus pe lume doi copii[4].
O
nouă etapă din viața sa s-a deschis odată cu înființarea Liceului de Fete ,,Tache
și Elena Anastasiu”, unde a preluat catedra de limba română și a rămas dedicată
acestei instituții școlare până la momentul pensionării sale în anul 1965[5].
Prin Decretul Regal nr. 358 din 9
februarie 1932, Elena Ruță a fost numită definitiv în învățământul secundar la
Liceul de Fete ,,Tache și Elena Anastasiu” din Tecuci, având specializarea
principală în limba română și specializările secundare în drept și economie politică[6].
Pe data de 27 decembrie 1932, la Galați,
survine decesul tatălui, Nicolae L. Pelin, la vârsta de 75 de ani[7], de pe urma căruia rămâne
o avere consistentă: numeroase imobile și terenuri cu construcții în orașul Tecuci,
precum și 201 de acțiuni la Banca Tecuciului, unde Nicolae Pelin fusese membru
fondator. În urma partajului, Elena Ruță a devenit proprietara imobilului
situat în Tecuci, pe strada Dr. Boteanu, nr. 2. A locuit acolo, probabil, până
în 1982, când imobilul a fost vândut Casei de Ajutor Reciproc al Pensionarilor
din Tecuci[8].
Prin Decizia Ministerială nr. 214.193 din 12
noiembrie 1938, Elena Ruță, profesoară definitivă la Liceul de Fete din Tecuci
(transformat în gimnaziu), a fost încadrată la catedra de limba română a
acestui gimnaziu[9].
Fostele
sale eleve o descriau pe Elena Ruță ca fiind o ,,doamnă micuță de statură, cu o eleganță
ireproșabilă”. Vorbea ,,grav, răspicat despre ordine, disciplină, ținută
și curățenie”. Era considerată ,,directoare prin excelență”, fiind
percepută drept ,,creierul și sufletul liceului”. Emitea sunete cu o ,,voce
vibrantă, emoționantă, caldă și fermecătoare”. Se remarca și ca o interpretă
talentată la pian, abordând cu pasiune ,,atât clasicii, cât și operele
literare românești”. Astfel, transforma fiecare ,,oră de literatură
într-un concert divin”[12].
Pasionată
de muzică și literatură, Elena Ruță a reprezentat o sursă de inspirație pentru
elevi, stimulând activitatea artistică și organizând serate literare și serbări
artistice la Teatrul Comunal din Tecuci[13].
Pe lângă activitatea sa
didactică, Elena Ruță s-a implicat activ în viața socială și culturală a orașului.
Astfel, în anul 1931, a fost membră a comitetului
responsabil cu înființarea bibliotecii comunale din Tecuci[14]. Trei
ani mai târziu, prin
Decizia Ministerului de Interne nr. 14.198 din 10 iulie 1934, a fost desemnată
membru de drept cu vot deliberativ în Consiliul Comunal al orașului Tecuci,
reprezentând învățământul secundar[15].
De asemenea, a făcut parte din comitetul de conducere al Societății ,,Principele
Mircea” filiala Tecuci, contribuind activ la organizarea de evenimente caritabile.
Un exemplu în acest sens este acțiunea din ianuarie 1941, când au fost distribuite
daruri la 100 de copii[16].
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
Elena Ruță a făcut parte din comitetul de conducere al Societății
,,Crucea Roșie” filala Tecuci. În această calitate, s-a implicat activ în
campaniile de strângere a fondurilor necesare pentru ajutorarea familiilor
luptătorilor de pe front, precum și a ,,familiilor din Basarabia pustiite în
avutul și viața lor de către hoardele bolșevice”[17].
Alături de
doamnele din
societatea Tecuciului, corpul profesoral și elevele liceului, a contribuit la asigurarea
hranei reci și calde atât pentru soldații români, cât și pentru cei germani
aflați în tranzit, în cantina amplasată în gara Tecuci[18], unde doamnele și domnișoarele
membre ale societății au fost prezente în mod constant, atât ziua, cât și
noaptea[19]. Elena Ruță a participat,
de asemenea, la îngrijirea răniților în spitalul ,,Crucii
Roșii”, deschis cu sprijinul colonelului Petru Zamfirescu, comandantul Garnizoanei Tecuci, în clădirea Liceului de Băieți ,,D. A. Sturdza”[20]. Pentru
aceste fapte, a primit Crucea „Meritul
Sanitar“ clasa I-a[21].
După
ocuparea orașului de către trupele Armatei Roșii, numeroase clădiri au fost
rechiziționate pentru a găzdui comandamentele diferitelor unități militare
staționate în Tecuci sau ofițeri ruși. Printre acestea, s-a numărat și casa
doamnei profesoare Elena Ruță de pe strada Boteanu nr. 2[22].
În
perioada secetei din 1946-1947, Elena Ruță s-a implicat activ în acțiunile de ajutorare
a populației înfometate. Documentele atestă participarea sa în cadrul acțiunii
de distribuire a ,,ajutorului american”, în calitate de delegată a
Crucii Roșii filiala Tecuci. La data de 11 aprilie 1947, a supervizat predarea
în Gara Tecuci a unei cantități de 215 tone de făină de porumb, furnizată de
Crucea Roșie Americană[23].
A
încetat din viață la data de 24 mai 1986, în București, și a fost înmormântată
în ziua de 27 mai în cimitirul din Tecuci[24].
(Daniel Bradea, Tecuci, târgul fără legendă, Editura StudIS, Iași, 2024; varianta online publicată la 15 februarie 2024 pe site-ul Ziarul Tecucean. Menționăm că, pe această platformă, cu amabilitatea doamnei Alina Popa, autorul a publicat, începând din anul 2022, peste 100 de articole pe teme de istorie locală, o parte dintre acestea fiind reunite acum pe acest blog, în versiuni revizuite și adaptate).
[1] Nicolae N. Pelin a fost numit
judecător stagiar în luna mai a anului 1919 la Judecătoria Ocolului Podu Turcului
din județul Tecuci (conform publicației „Opinia”, anul 15, nr. 3624, 18 mai
1919, p. 2). Mai târziu, a avansat în funcție, devenind procuror cu titlu provizoriu
la Tribunalul Botoșani, iar în februarie 1924 a fost desemnat judecător de
ședință cu titlu provizoriu la același tribunal („Viitorul”, anul 17, nr. 4791,
28 februarie 1924, p. 4).
Presa
a relatat în mai 1924 că, în timp ce își îndeplinea atribuțiile de judecător de
instrucție la Botoșani, a respins o ofertă de mită în valoare de un milion de
lei, conform unei surse („Opinia”, anul 20, nr. 5095, 28 mai 1924, p. 4), sau de
1.500.000 de lei, conform altor informații („Dimineața”, anul 21, nr. 6275, 27
aprilie 1924, p. 12). A fost elogiat pentru integritatea sa, fapt ce a
consolidat reputația sa de profesionist dedicat și corect.
În
iunie 1924, Nicolae N. Pelin a fost confirmat în mod definitiv în funcția de judecător
de ședință la Tribunalul Botoșani („Universul”, anul 42, nr. 142, 27 iunie 1924,
p. 4). Mai apoi, în iulie 1930, a fost avansat în funcția de președinte al Tribunalului
Storojineț, preluând atribuțiile de la Traian N. Botezatu („Dimineața”, anul 26,
nr. 8468, 20 iulie 1930, p. 2).
Pe perioada
activității sale la Botoșani, a colaborat cu „Ateneul Român”, secția Botoșani.
De exemplu, la data de 16 martie 1929, a susținut o conferință despre „Legislație”
în aula Liceului „Laurian” („Universul”, anul 47, nr. 52, 5 martie 1929, p. 5).
La momentul despărțirii de Botoșani, judecătorului Nicolae N. Pelin i-a fost organizat
un banchet din partea baroului avocaților din oraș, în semn de apreciere pentru
activitatea depusă („Lumea”, ziar independent, Iași, anul 13, nr. 3636, 9 august
1930, p. 3).
Prin Decretul Regal nr. 3325 din 22
noiembrie 1932, a fost numit președinte al secției a III-a a Tribunalului
Cernăuți („Monitorul Oficial”, partea I, 28 noiembrie 1932, p. (2) 7090), funcție
pe care a deținut-o până la 15 iunie 1937. De la acea dată, prin decretul regal
nr. 2.529, a fost promovat în funcția de consilier la Curtea de Apel Târgu
Mureș („Monitorul Oficial”, partea I, anul 105, nr. 135, 16 iunie 1937, p. (3)
5487). Ulterior, în august 1938, a fost transferat la Curtea de Apel Brașov
(„România”, anul 1, nr. 72, 12 august 1938, p. 13).
Începând cu data de 1 mai 1941, Nicolae N.
Pelin a fost încadrat la Secția a II-a a aceleiași Curți („Universul”, anul 58,
nr. 115, 2 mai 1941, p. 9). În februarie 1945, a fost avansat din consilier în procuror
general pe lângă Curtea de Apel Brașov („Monitorul Oficial”, partea I, anul 113,
nr. 39, 17 februarie 1945, p. (19) 1139). În această calitate, a participat la
ședința de constituire a sindicatului magistraților în aprilie 1945, fiind ales
în comisia de cenzori („Universul”, anul 62, nr. 88, 19 aprilie 1945, p. 4).
Curând după aceea, a fost desemnat președinte
al Secției a II-a a Curții de Apel Brașov. În această calitate, a participat în
luna iulie a anului 1946 la alegerea noului consiliu al Baroului Brașov („Universul”,
ediție provincială, anul 63, nr. 163, 21 iulie 1946, p. 4). În primele zile ale
lunii august, a luat parte la ceremonia de sfințire a Templului Israelit de rit
occidental, situat pe strada Mureșenilor din Brașov („Universul”, ediție de provincie,
anul 63, nr. 173, 2 august 1946, p. 4).
În septembrie 1948, Nicolae N. Pelin, judecător
cu gradul de președinte de Curte pentru cauze civile și comerciale la Tribunalul
Brașov, a fost numit judecător cu același grad la Judecătoria Populară Rurală Întorsura
Buzăului din același județ („România Liberă”, anul 6, nr. 1255, 23 septembrie 1948,
p. 5).
[2] ,,Universul”, anul 50, nr. 358,
30 decembrie 1932, p. 9.
[3] ,,Voința Națională”, anul
15, nr. 4155, ediția a 3-a, 26.11./ 8.12.1898, p. 2
[4] Fiica, Liliana Ruță, s-a căsătorit cu arhitectul Romeo Belea. Împreună, au făcut parte din colectivul de arhitecți care au proiectat clădirea Teatrului Național și Sala Palatului din București. Fiica lor, Oana Belea Jackson, este arhitect în Marea Britanie (conf. Viorel Burlacu, Casa cu povești adevărate, postat la 7 iulie 2022 pe pagina https:// www. facebook. com /viorel. burlacu.37/posts/pfbid02WiS2X6kaEdEkRv5qQJCUNaoq9bBXpJyU6LRSNrUiZfGoqcYqneESsp54MypABKBul).
[5] Iordache Diaconiță, Rodica Cristovici, coord., Monografia Liceului Teoretic, ,,Spiru Haret”
Tecuci, 1898-1998, 1998, p. 200.
[6] ,,Monitorul Oficial”, nr. 14,
22 februarie 1932, p. (2) 1066.
[7] ,,Universul”, anul 50, nr. 358,
30 decembrie 1932, p. 9.
[8] Marius Mitrof, Un monument
istoric din Tecuci: ,,Casa” de pe str. Galați nr. 2, în ,,Danubius”
, XXXI, Galaţi, 2013, p. 79-85.
[9] ,,Monitorul Oficial”, nr. 272,
22 noiembrie 1938, p. (3) 5585.
[10] ,,Curentul”, anul 11, nr.
3796, 27 august 1938, p. 5.
[11] Monografia Liceului Teoretic,
,,Spiru Haret” Tecuci..., p. 198.
[12] Monografia Liceului Teoretic,
,,Spiru Haret” Tecuci...,
p. 201.
[13] Ibidem, p. 200.
[14] Monografia
orașului Tecuci..., p. 332.
[15] ,,Monitorul
Oficial”, (Partea I), nr. 159, 13 iulie 1934, p. (3) 4571. Prin aceeași decizie,
au mai fost numiți membri de drept cu vot deliberativ în Consiliul Comunal al orașului
Tecuci următorii: Neculai Țuchel, ca reprezentant al învățământului primar; C.
Ciocârlan, ca reprezentant al învățământului profesional; Preotul Toma Dimoftache,
ca reprezentant al Bisericii Naționale Ortodoxe; Grigore Găină, ca reprezentant
al Camerei de Comerț; Mișu Mihăilescu, ca reprezentant al Camerei de Agricultură;
Alecu Crăciun, ca reprezentant al Camerei de Muncă”.
[16] ,,Universul”, ediția de provincie,
anul 58, nr. 2, 3 ianuarie 1941, p. 8.
[17] Ibidem, nr. 247, 12 septembrie 1941, p. 10.
[18] Ibidem, nr.
203, 30 iulie 1941, p. 7.
[20] ,,Universul”,
Ed. de provincie, anul 58, 18 septembrie
1941, nr. 253, p. 7; Monografia
Liceului Teoretic, ,,Spiru Haret” Tecuci..., p. 201.
[21] Din județul Tecuci, au mai primit Crucea „Meritul Sanitar“ clasa I-a: Maria Vartic, Eugenia Dumitrescu, Steliana Tănăsescu, Eufrosina Stoiche, Matilda Donga, Elena Mironescu, Natalia Lăzărescu, Maria Motaș Brânzei, Caliopla Vlad, dr. Silvia Dorin Popescu, dr. Savel Cârlan, dr. Nicolae Popescu, dr. loan Capotă, dr. Marin Coliță, dr. Carol Hotental, dr. Dumitriu Istrăteanu, dr. Gheorghe Vasilache, dr. rez. Ion Puțanu; Crucea „Meritul Sanitar“ clasa a II-a - Marioara Nicoară, Elena Mavride, Ecaterina Dongoroz, Elena Voinescu, Maria dr. Cârlan, Casandra Carp, Aurelia Popovici, Elena Bușilă, Lucreția Drăgoescu, Penelopia Meran; Crucea ,,Meritul Sanitar“ clasa a III-a: Maria Bondoc, Mariana Georgescu, Brenda Balan, Aurelia Miliuță, Victoria Ortenberg, Marcela Ene, Aurelia Olari, Ecaterina Vascan, Maria Diaconescu, Elena Angheuță. Victoria cpt. Sturzoiu (conform ,,Monitorul Oficial”, (Partea I), nr. 192, 19 August 1942, p.(16) 6944).
[22] Despre acest fapt, aflăm dintr-o
notă inserată de Ion T. Sion pe ultima pagină a unui exemplar al cărții ,,Notiţe
zilnice din război (1916-1918)”, scrisă de Alexandru Averescu (Editura Cultura
Națională, București, 1935). Această notă dezvăluie modul în care domnul profesor
a intrat în posesia cărții la începutul lunii decembrie a anului 1944. Conform
relatării, în Umbrărești, unde Ion T. Sion locuia la acea vreme, exista un ,,bordei”
în marginea satului, pe câmp, unde se afla un sergent rus și trei rusoaice în
uniformă militară. Într-o zi, primăria locală l-a obligat să meargă cu căruța
la Tecuci, însoțit de una dintre rusoaice, pentru aprovizionarea lor cu
alimente. Pentru avizarea documentelor, a însoțit-o pe rusoaică în casa Elenei Ruță,
unde era instalat un comandament. Într-una
dintre camere, un grup de militari ruși făcea foc în soba de teracotă cu cărți
din biblioteca doamnei profesoare. Domnul Sion a cerut permisiunea soldaților
să ia un volum și a ales cartea respectivă, intrând astfel în posesia ei (Daniel
Bradea, Contribuții la istoria orașului Tecuci, vol. 2, tip. ed. Pim Iași,
2023, p. 527-528).
[23] SJAN Galați, fond Prefectura
județului Tecuci, dosar nr. 30/ 1947,
f. 155.
[24] ,,România Liberă”, anul 44, nr.
12924, 26 mai 1986, p. 4; Monografia Liceului
Teoretic, ,,Spiru Haret” Tecuci..., p. 201.
