Istoria Tecuciului

 

EMINESCU ÎN ANII SUFERINȚEI:

 MĂRTURII DIN PRESA VREMII

 

 Ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu, marcați de suferință fizică și izolare socială, reprezintă un subiect de interes atât pentru cercetători, cât și pentru pasionații de literatură. Astăzi, datorită numeroaselor studii și analize eminescologice, avem o perspectivă mai amplă decât contemporanii poetului asupra evenimentelor din acea perioadă[1]. Aceste lucrări oferă interpretări diverse și nuanțate, dar au stârnit și dezbateri aprinse cu privire la diagnosticele stabilite, tratamentele aplicate și contextul socio-cultural în care Eminescu și-a petrecut ultimii ani din viață.

Prin acest demers, nu ne propunem să realizăm o sinteză exhaustivă a cercetărilor dedicate poetului, ci să oferim o cronologie a acestor ani de suferință, bazată pe mărturiile consemnate de presa vremii.

Invităm cititorii să facă un salt în timp, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, și să-și imagineze că fac parte din cei aproximativ 15% dintre românii alfabetizați ai epocii, cei care aveau acces la ziarele și revistele ce aduceau, printre altele, știri despre personalitățile culturale.

Haideți să descoperim împreună cum a fost reflectată în presă boala și, ulterior, sfârșitul tragic al marelui poet.

     Îmbolnăvirea lui Eminescu. Primele relatări despre starea precară a poetului au fost publicate în ediția din 1 iulie 1883 a ziarului „Românul”, unde redactorii își exprimau profunda îngrijorare: „Aflăm cu sinceră părere de rău că Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare și că în curând vom putea anunța deplina sa însănătoșire”[2]^.

Pe 3 iulie, în „Timpul” a apărut următoarea notă: „Unul dintre colaboratorii acestei foi, Mihai Eminescu, a încetat a mai lua parte la redacțiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decât de scurtă durată, și că ne va fi dată fericirea de a anunța revenirea sa sănătoasă la funcțiile de până acum”[3].

În aceeași lună, Alexandru Macedonski a publicat în revista „Literatorul” o epigramă pe care, mai târziu, a numit-o „nenorocită”, dedicată „Poetului X”: „Un X… pretins poet-acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun”[4]. Deși numele lui Eminescu nu este menționat explicit, Grigore Ventura a identificat în articolul Une infamie („O infamie”), publicat pe 4/16 august 1883 în  ziarul  „L'Indépendence  Roumaine”,  că  ținta epigramei ar fi fost marele poet[5].

Această interpretare a generat un scandal de proporții. Prietenii și admiratorii lui Eminescu au reacționat vehement, publicând articole critice în care au condamnat epigrama lui Macedonski, pe care au numit-o „o infamie”. În scurt timp, împotriva revistei „Literatorul” s-a stârnit un val de proteste.

 Macedonski a încercat să se disculpe, susținând inițial că epigrama nu îi aparținea, apoi că fusese scrisă cu doi ani înainte și publicată de colegii lui fără consimțământul său. După ce a primit sprijin public de Carol Scrob, a publicat poezia „Epoca”, în care ironiza reacțiile publicului: „Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit,/ Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit./ Trebuiește-n totdeauna spre a fi-n moralitate/ Să te faci apărătorul caselor de sănătate;/ La nebun să zici cuminte, pe neghiob să adorezi/ Și de s-află în Mărcuța geniu să-l decretezi”[6].

În iulie 1883, presa relata că Eminescu „zace bolnav” la București, cu speranțe pentru o vindecare rapidă[7]. În august, însă, natura afecțiunii sale era descrisă drept „cea mai înfricoșătoare boală, alienația mentală”[8]. Revista ,,Familia” sublinia că ,,orice rămășiță literară a nefericitului poet capătă o valoare și mai mare”, publicând în numărul de la sfârșitul lunii august, poezia inedită Pe lângă plopii fără soț[9].

În septembrie același an, Titu Maiorescu a inițiat o campanie pentru strângerea de fonduri necesare întreținerii poetului într-un sanatoriu[10].

Demersul a fost urmat de alte acțiuni caritabile, precum o conferință literară susținută de Vasile Alecsandri la Ateneul Român, organizată pentru a sprijini tratamentul lui Eminescu[11].

În plus, Societatea Cooperativă din România a oferit o donație de 100 de lei[12], iar în Galați s-a anunțat organizarea unui bal, jumătate din fonduri fiind destinate susținerii poetului[13].

*

Internarea lui Eminescu la institutul doctorului Leidesdorf de la Ober-Döbling

      La sfârșitul lunii octombrie 1883, presa anunța transferul poetului la o clinică din Austria:  ,,Se știe că poetul Eminescu a fost lovit de o boală cruntă. Aflăm că medicii au decis să-l trimită la Viena pentru a fi internat într-o casă de sănătate”[14]. Cu toate acestea, problemele sale de sănătate continuau. În luna noiembrie, aflându-se la institutul doctorului Leidesdorf de la Ober-Döbling, lângă Viena, Eminescu a suferit un atac de apoplexie. Deși fără consecințe grave, acesta a fost considerat ,,un semn rău pentru sănătatea nenorocitului poet”[15]. Spre sfârșitul anului, apar relatări care indicau o ușoară ameliorare: răspundea bine la întrebări, obosea ușor, iar sănătatea sa fizică era descrisă ca fiind bună: ,,Comunică ziarul L’Indépendance Roumaine că sănătatea poetului Eminescu pare să se fi îmbunătățit. Nu a mai avut niciun atac și se speră că nu va mai avea. Poetul răspunde foarte bine întrebărilor care i se pun, dar aceasta îl cam ostenește. Se arată foarte afabil. Starea sa fizică este bună. Amicii poetului au adunat scrierile sale, și librăria Socec le va publica într-un frumos volum, care va fi precedat de o prefață semnată de Titu Maiorescu”[16].

În paralel cu informațiile despre Eminescu, presa relata și despre familia sa. La 14 ianuarie 1884, s-a anunțat că ,,părintele nenorocitului poet Eminescu a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani”[17].

Două luni mai târziu,  publicațiile din capitală preluau din  ,,Vocea Botoșanilor” vestea că ,,Nicolae Eminovici, fratele poetului, s-a sinucis la moșia Ipotești, plasa Târgului (Botoșani), miercuri, 7 martie, la ora 8 și jumătate dimineața, trăgându-și două focuri de revolver în gură[18]”.

*

„Poetul Eminescu s-a însănătoșit!”

      În ianuarie 1884, ziarele anunțau cu entuziasm ,,că simpaticul nostru confrate, Eminescu, se află pe deplin însănătoșit”, anticipând totodată revenirea sa iminentă în țară[19]. În februarie, apropiații săi confirmau că starea de sănătate a poetului s-a îmbunătățit, spunând că  ,,se află cu desăvârșire bine”, iar  unul   dintre  ei  plănuia  să plece la Viena pentru a-l însoți în drumul spre casă[20]. Se relata, de asemenea, că ,,amicul său, Alexandru Chibici-Revneanu, a primit o scrisoare din partea lui Eminescu, scrisă într-un stil limpede și cu mult bun-simț”[21]. Până în martie, starea poetului s-a ameliorat considerabil, devenind „satisfăcătoare”, ceea ce i-a permis să părăsească clinica și să facă o călătorie în Italia. Perioada petrecută la Florența, alături de amicul  Alexandru  Chibici  Revneanu,  părea  să contribuie la refacerea sa[22].

Întoarcerea sa în țară, la sfârșitul lunii martie[23], a fost primită cu entuziasm la București de prietenii apropiați, printre care  se număra și Titu Maiorescu[24]. De Paști, Eminescu se afla deja la Iași[25]. La 8 octombrie, ,,Familia” anunța că „poetul M. Eminescu va fi numit director al Bibliotecii Centrale din Iași”[26]. În aceeași lună, a fost numit subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași[27] : ,,M. Eminescu, fost revizor școlar, a fost numit în funcția de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, în locul domnului A. Filipide, care a demisionat” și, după o scurtă perioadă, suplinitor de geografie și statistică la Școala Comercială din oraș[28].

La sfârșitul anului 1884, o întâmplare nefericită a avut loc la Iași: coborând dintr-o trăsură, poetul și-a fracturat un picior. A fost internat la Spitalul „Sfântul Spiridon” pentru tratament, iar recuperarea completă a fost estimată la câteva săptămâni[29]. Până  în  ianuarie  1885,  starea  sa  era considerată  foarte  bună,  iar  perspectivele  unei vindecări depline păreau optimiste[30].

*

Susținere din partea comunității literare. Pe parcursul acestei perioade dificile, personalități precum Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri i-au oferit poetului sprijin constant. Presa relata despre suferințele lui Eminescu, dar sublinia și eforturile celor care l-au ajutat. Revistele „Familia” și „Convorbiri Literare” au continuat să promoveze opera sa.  În 1884, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, a fost publicat primul volum de poezii, cuprinzând 307 de pagini. Lucrarea a fost bine primită de public și de critică, deși prefața menționa că textele nu fuseseră revizuite de autor din cauza problemelor sale de sănătate: „Poeziile, așa cum se prezintă, nu sunt  revăzute  de  Eminescu  și  sunt,  prin  urmare, lipsite  de  îndreptările  pe  care  avea  de gând  să le facă, cel puțin la cele vechi”[31].

Iosif Vulcan, unul dintre susținătorii constanți ai lui Mihai Eminescu, îl considera „un nume nepieritor” al literaturii române. Într-o remarcă elogioasă, afirma: „Meșteșugitor al limbii noastre, ne-a prezentat frumuseți necunoscute ale ei, ne-a descoperit nuanțe și forme noi, a dat graiului poetic românesc o putere mai înaltă”.

Vulcan sublinia, de asemenea, profunzimea ideilor și originalitatea tehnicii poetice, aspecte care au influențat profund creația lirică din spațiul românesc: ,,Talent important, dânsul a cutreierat adâncimile cele mai profunde și s-a urcat în sferele cele mai înalte, aducând de pretutindeni comori neprețuite și dând astfel poeziei române un avânt nou. Deie cerul ca această activitate să fie numai preludiul creațiunilor sale poetice!”[32]

Ajunși în acest punct al discuției,  trebuie să menționăm că, în februarie 1866, la vârsta de doar 16 ani, Mihai Eminescu a trimis primele sale creații poetice, redacției revistei ,,Familia”.

 Impresionat de „farmecul gingaș al poeziilor” tânărului autor, Iosif Vulcan a publicat în numărul 6 din același an poezia De-aș avea, urmată de alte șase creații, considerate „adevărate mărgăritare ale lirei române”[33]. Totodată, redactorul a propus schimbarea numelui autorului din „Eminovici” în „Eminescu”, considerând terminația slavă nepotrivită. Această modificare a fost acceptată de poet, care, începând de atunci, și-a semnat toate lucrările cu noul nume, consacrat ulterior în patrimoniul literar românesc[34]. Astfel, revista „Familia” a devenit „cuibul” din care a pornit cariera literară a lui Mihai Eminescu.

Mai târziu, în contextul suferinței sale fizice și psihice, revista i-a adus  un  omagiu,  publicând  portretul  poetului  pe prima pagină a ediției din 13 ianuarie 1885[35].

De asemenea, Iosif Vulcan, conducătorul revistei, a fost singurul care l-a plătit pentru poeziile publicate în paginile acesteia: ,,Eminescu, atât de adorat astăzi, ca să-și câștige traiul, a fost silit să-și gârbovească spiritul în serviciul unui ziar politic. Și-a publicat poeziile gratuit, căci în toată România nu s-a găsit niciun editor, niciun redactor care să-i fi dat vreun remunerament. Și aici, oricât de mult mă oprește modestia să vorbesc, nu pot să nu constat cu satisfacție că autorul acestor rânduri, care am avut norocul rar de a-l introduce în literatura noastră pe acest mare talent, dându-i chiar și numele Eminescu din Eminovici, cu care mi se prezentase, am și titlul de mândrie că tot eu i-am trimis, din modestul buget al foii mele, și primul onorariu literar pentru câteva poezii lirice, citite de autor într-o serată literară din 1883, la domnul Maiorescu, și publicate întâi în Familia, de unde s-au reprodus și în colecția publicată mai târziu, fără a se menționa acolo adevăratul izvor”[36].

*

Situația lui Eminescu în 1885. Ziarele au continuat să ofere informații despre poet și pe parcursul anului 1885. Din aceste relatări reiese atât aprecierea activității sale literare, cât și dificultățile materiale și starea precară de sănătate cu care se confrunta. Sub îngrijirea lui Titu Maiorescu și I. L. Caragiale, s-a inițiat tipărirea celei de-a doua ediții a poeziilor eminesciene[37]. Cu toate acestea, publicația „Drepturile Omului” din București a semnalat faptul că premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române, în valoare de 12.000 de lei, nu i-a fost acordat poetului, întrucât acesta nu își prezentase oficial creațiile[38].

La  1  septembrie  1885,  jurnalele    anunțau  că Eminescu se afla la Balta Liman, aproape de Odessa, pentru tratament, cu speranța că avea să revină la Iași „complet sănătos”[39].

Presa nu l-a uitat nici pe Alexandru Macedonski, asupra căruia Gheorghe Frunză formulează un rechizitoriu sever în articolul Un act de legitimă persecuțiune literară, publicat în Tribuna la 22 august 1885. Autorul subliniază consecințele ireversibile ale „actului său incorect față de Eminescu”, gest ce „l-a aruncat în fundul negru al disprețului”.

Frunză subliniază că, deși Macedonski nu era lipsit de talent poetic, ambiția nemăsurată și lipsa discernământului critic l-au condus la o supraevaluare a propriei sale importanțe literare. ,,De la a fi un poet bunișor până la a fi un geniu, și încă unul considerat cap de școală, este o diferență considerabilă. Această diferență nu a văzut-o dânsul”.  Înconjurat de tineri admiratori, pe care îi numea poeți fără a le evalua obiectiv talentul, și-a pierdut simțul măsurii, iar revista sa, ,,Literatorul”, a devenit un vehicul pentru producții literare lipsite de valoare, publicate fără un filtru  critic riguros.

Declinul său definitiv a fost determinat de publicarea unei epigrame ofensatoare la adresa lui Mihai Eminescu. ,,Un poet de geniu, Eminescu – adversar literar al lui Macedonski – a fost lovit de o boală cumplită, care i-a afectat mintea, ducându-l la nebunie. Presa română a primit această veste cu profundă durere. Numai Literatorul, sub semnătura lui Alexandru Macedonski, a publicat o așa-zisă epigramă infamă. La această lovitură a măgarului din fabulă, presa – care de obicei este atât de molatică – s-a ridicat ca un singur om pentru a protesta și a-și exprima indignarea. Opinia publică a urmat presa și – lucru rar în România – tot ce era literar în țară a protestat”. În fața acestui val de reprobare, autorul epigramei s-a autoexilat, justificându-și plecarea printr-o pretinsă persecuție din partea unui public nerecunoscător.

Gheorghe Frunză demontează această victimizare, comparând situația poetului cu exilul lui Byron, dar subliniind lipsa unei autentice recunoașteri literare în cazul său. De asemenea, tentativa de a reveni  în  atenția publicului printr-o nouă publicație este privită cu scepticism de Frunză, care afirmă tranșant: ,,Pentru mine, însă, Macedonski este mort. Lovitura pe care și-a dat-o singur a fost mortală și, orice ar face, nu se va mai putea ridica”. Deși fizic era în viață, din punct de vedere literar, destinul său era pecetluit, iar încercările de reintegrare erau sortite eșecului, deoarece publicul nu putea uita afrontul adus lui Eminescu[40]. 

La  începutul  anului  1886,  poetul  a  petrecut câteva  zile  la  Cernăuți,  la  sora  sa,  Aglae  Drogli, unde „a fost salutat de toți românii cernăuțeni”[41].

*

Despre poeziile lui Mihai Eminescu. Alexandru Vlahuță a susținut, la 28 februarie 1886, o conferință la Ateneul Român din București, în care a analizat opera poetică a lui Mihai Eminescu[42]. Evenimentul a stârnit dezbateri intense în cercurile literare, inclusiv  în revista „Familia”, care nu a împărtășit în totalitate punctul de vedere al conferențiarului: „Despre poeziile lui Eminescu, Alexandru Vlahuță a ținut la București, în Ateneul Român, o conferință care a stârnit multe discuții în lumea literară română, de altfel destul de apatică. Cauza principală a fost faptul că vorbitorul a făcut anumite comparații între Alecsandri și Eminescu, în favoarea acestuia din urmă. Însuși Maiorescu a intervenit pentru a-l susține pe Alecsandri prin articolul său «Poeți și critici». Vlahuță a formulat numeroase aprecieri bine argumentate asupra lui Eminescu, însă nu a fost lipsit nici de exagerări. A avut însă mare dreptate atunci când a combătut indiferența publicului românesc”[43]. Conferința a evidențiat atât complexitatea  și  profunzimea  poeziei  eminesciene,  cât și lipsa unei receptări adecvate din partea publicului, opera sa nefiind întotdeauna apreciată la justa valoare. De pildă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, cunoscut pentru rigoarea sa analitică, a examinat creația lui Eminescu cu un spirit critic ce a generat numeroase controverse în rândul intelectualității vremii[44].

Revenim la articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri Literare, și menționăm că Titu Maiorescu analizează în mod critic încercările lui Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea  de a evidenția aspectele slabe ale operei literare a lui Vasile Alecsandri. Criticul susține că cei doi  ,,nu sunt chemați să judece pentru public lucrarea poetică a lui Alecsandri”, considerând că „această sarcină să ne-o lase nouă publicului, care, neavând în sine o individualitate poetică pronunțată, suntem mai lesne primitori pentru tot ce este lumină în felurimea manifestării ei”.

Maiorescu subliniază, de asemenea, că „junii noștri poeți sunt chemați a-și exprima, fiecare în propria sa formă, simțirile primite direct de la lumea reală”, dar avertizează că nu ar trebui să-și îndrepte privirile „spre o altă lume subiectivă”, întrucât  „puterea lor intelectuală trebuie întrupată în opere de artă și nu mistuită în elaborări de critică”.

Criticul constată că „dacă ar fi oameni de a treia mână, nu am pierde nici un cuvânt asupra criticei lor; dar fiindcă sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generaţii, credem că lucrul merită o discuţie publică”.  O idee centrală a argumentației sale este aceea că poeții sunt, în general, critici nepotriviți ai altor poeți, deoarece „de regulă poeţii înşiși sunt cei mai răi critici asupra poeziei altora”. Artiștii sunt profund subiectivi, iar evaluarea unei opere literare necesită o detașare care le lipsește. În contrast, criticul literar autentic trebuie să fie un spirit transparent, capabil să reflecte și să înțeleagă individualitățile artistice fără a le subordona propriei viziuni: „Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie”.

Pornind  de  la  aceste  premise,  Maiorescu argumentează că cei doi tineri  nu sunt cei mai potriviți să judece opera poetică a lui Vasile Alecsandri: „Nu este dar chemat Barbu Ştefănescu, nu este chemat Vlahuţă, a cărui prismă este poate înrudită cu a lui Eminescu (şi am dori să nu-i fie prea înrudită, ci să-şi păstreze individualitatea), nu sunt ei chemaţi să judece pentru public lucrarea poetică a domnului Alecsandri în genul ei propriu”.

Maiorescu observă că, în conferința lui Vlahuță, se face o „antiteză între poezia lui Eminescu și poezia lui Alecsandri”, ceea ce ridică implicit întrebarea: ,,cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri?” La această întrebare, criticul oferă un răspuns detaliat: „Dacă din cele 60 de poezii ale lui Eminescu, în adânca lor melancolie și în amărăciunea lor satirică, am lua pe cele mai bune și le-am pune alături cu cele mai bune din sutele de poezii lirice ale lui Alecsandri, în eleganța lor străvezie și în simplitatea lor gingașă, discuția ar fi cu putință. Dar o asemenea alăturare nu este dreaptă. Alecsandri are o altă semnificație. În  acesta vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de azi. Farmecul limbii române în poezia populară – el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi – el le-a întrupat; frumusețea proprie a pământului nostru natal și a aerului nostru – el a descris-o; „chauvinismul” gintei latine și ura față de evrei – el le reprezintă; când societatea mai cultă a putut să aibă un teatru în Iași și în București – el a răspuns la această dorință, scriindu-le comedii și drame; când a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă – el însuși a încălzit ostașii noștri cu rabia poeziei. A lui liră multicoardă a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocul lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunii sale literare”[45].                    

*

Agravarea stării de sănătate la sfârșitul anului 1886. La 27 noiembrie, conform unei relatări din ,,Românul”, ,,în urma avizului unui consiliu medical și prin îngrijirea administrației județului Iași, nenorocitul poet a fost transportat acum trei zile la mănăstirea Neamț” [46].

Publicațiile vremii reflectau nu doar problemele medicale, ci și reacțiile contemporanilor față de opera lui  Eminescu.  În  general,  geniul  poetului  a fost recunoscut după declanșarea bolii sau postum.

Într-un articol publicat pe 15 ianuarie 1887 în ziarul „Lupta”, Constantin Mille a descris drama personală a lui Mihai Eminescu, subliniind că acesta  a fost „recunoscut, apreciat, proclamat și consacrat de public drept poet” abia după declinul său intelectual. Mille remarca cu  amărăciune: ,,A trebuit ca Eminescu să înnebunească, a trebuit ca Macedonski să-și comită infamia, pentru ca opinia publică să se întoarcă înspre el”. Această recunoaștere tardivă, deși a generat un succes comercial (,,ediția poeziilor sale s-a vândut în întregime; lumea, zăpăcită, nu știa de unde răsărise acest talent original”) a fost lipsită de valoare pentru creator.  Ziaristul observa că acesta ,,nu mai trăia cu mintea întreagă pentru a-și vedea fructul ostenelilor sale”, descriind starea sa ca o „simplă vegetare trupească,” marcată de „neantul îngrozitor al nebuniei”, oferind astfel o imagine dureroasă a suferințelor sale: ,,Desigur că această nebunie e o nebunie lucidă, o nebunie care te face să știi că ești nebun, care te face să-ți anihilezi și mai mult cugetarea, plimbându-te printre nebunii și călugării de la Mănăstirea Neamțului... Căci acolo a ajuns bietul Eminescu”.

 În același articol, se deplângea  contrastul între aprecierile venite după îmbolnăvire și indiferența față de suferințele personale ale poetului, menționându-se faptul că, ,,atunci când numele său este pe buzele tuturor, când nimeni nu-și mai ridică glasul pentru a-i nesocoti talentul, [...] fiecare dintre noi a uitat omul care se zbate în ghearele nebuniei, sub loviturile păzitorilor, sub privegherea călugărilor”. Mille arăta că ,,cititorii cărora Eminescu le-a oferit și le oferă clipe plăcute ar trebui să se gândească la nebunul din Mănăstirea Neamțului”[47].

Pe  17  ianuarie 1887,  același  ziar,  iar  ulterior și ,,Universul”, publică replica lui Mihai Eminescu, în care acesta contestă speculațiile despre starea sa de sănătate: „Iubite Panu, s-a răspândit prin ziare știrea că aș fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite, poate cu rea intenție, din Iași, încât și C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare și că (afară de suferința mea de picioare) nu am absolut nimic. Un mic dementi în organul d-tale de publicitate n-ar strica”[48].

O săptămână mai târziu, ,,Lupta” publică informații primite din Neamț, potrivit cărora Eminescu  ,,a început să se ocupe serios de creație și că deja a compus câteva poezii”[49], sugerând o posibilă revenire la activitatea literară.

La începutul lunii ianuarie 1887, Alexandru Vlahuță și-a exprimat indignarea față de indiferența generală a societății față de soarta celui care marcase profund literatura română. Observând cu amărăciune că nimeni nu pare interesat să afle „ce rost are, unde și cu ce trăiește”, compară situația poetului cu sprijinul financiar acordat altor personalități, precum Ioan Brătianu sau regele, care au primit sume și moșii fără dificultate. Spre deosebire de aceștia, Eminescu, „un artist... un om într-adevăr superior și cu adevărat sărac”, nu beneficiază de ajutor.  El arată că „simpatia și admirația, din ce în ce mai crescute, ale celor care îi citesc scrierile – gloria, așa platonică, nu prea țin de cald”, iar sărăcia acestuia este „o mare nenorocire, atât pentru el, cât și pentru noi”. Profund afectat de situația tragică a lui Eminescu, „sărac și fără niciun ajutor”, Vlahuță face apel la cititori și deschide o listă de subscripție pentru a-l sprijini: ,,Să ne ridicăm deci – să nu dăm cel mai trist exemplu de nepăsare și de ingratitudine!... El suferă, iar nouă să nu ne pese? Ce? Nu ne mai mișcă nimic? Nu tresare nimic în noi la gândul că cel mai frumos talent, splendoarea literaturii noastre, se mistuie sub greutățile și cumplita descurajare a sărăciei? Țara aceasta, atât de milostivă și darnică cu toți străinii, nu găsește un strop din legendara ei generozitate pentru cel mai ales și mai lipsit de sprijin copil al ei, pentru muncitorul nobil și dezinteresat, de la care moștenim cea mai frumoasă bogăție artistică pe care a putut-o agonisi un cap genial în sărăcia imperiului literaturii noastre?...

La noi, guvernul hărăzește moșii bogaților, risipește milioane pentru a întreține spioni și bătăuși, pentru a face iluminări și pentru a îngrășa miile de trântori care îi țin hangul și îi laudă isprăvile.

Noi avem un rege lacom de bani și cumplit de avar, care tremură de mila unui sărac ca de cuțitul unui conspirator; un palat ale cărui uși sunt veșnic zăvorâte când este vorba de milostenie și pe al cărui prag zadarnic ar îngenunchea și s-ar plânge un nenorocit! La voi, iubiți cititori, este toată nădejdea”.

 Totodată, Vlahuță le amintește cititorilor importanța istorică a lui Eminescu: ,,Numele lui va trece în istorie. Copiii din școală îi vor învăța biografia, iar peste câteva sute de ani va fi o chestiune foarte secundară și mai de nimeni cercetată cine a domnit și cine a fost prim-ministru în țara aceasta către apusul veacului al nouăsprezecelea.

Dar nu se va găsi om, cu puțină cultură, care să nu  știe  cine  a  fost  cel  mai  mare  poet, cine  a fost singurul poet de o  adevărată  valoare  în zilele noastre”[50].

*

Inițiative pentru sprijinirea poetului. Din solidaritate față de marele scriitor, diverse segmente ale societății au inițiat numeroase acțiuni filantropice. Studenții din Iași, conștienți de greutățile prin care trecea Eminescu, au organizat reprezentații teatrale, iar veniturile obținute au fost destinate în întregime ajutorării acestuia[51]. În aceeași perioadă, un comitet de elevi de la Școala de pictură din Iași, format din Elena Varlam, Louise Weitzecker, Maria Mihăilescu, Cornelia S. Emilian, Grigore Scorpan, Ion Ciucă și Ștefan Thoma, a distribuit 500 de liste de subscripție, făcând apel la public să contribuie cu o sumă de 10 bani[52]. Prin aceste liste, a fost strânsă suma de două sute de lei, care a fost trimisă pe adresa surorii sale, ce se ocupa de îngrijirea acestuia la Botoșani. Henrieta  a confirmat primirea donației și a oferit detalii despre starea fratelui, menționând că „de altmintrelea, se află bine și că a făcut trei poezii, dar suferă din cauza rănilor de la picioare. Medicul, însă a spus că-i garantează că se va îndrepta cu totul dacă se va duce la Lacul Sărat”[53].

Evoluția bolii în anul 1887. În februarie 1887, „Familia” anunța cu optimism o posibilă ameliorare a sănătății poetului: „Răspunde foarte bine la întrebările care i se pun, deși acest lucru îl cam obosește. Se arată foarte afabil. Starea sa fizică este bună”[54]. În aprilie, ziarele din capitală relatau, preluând o știre din „Curierul Român” din Botoșani, că starea de sănătate a lui Eminescu se îmbunătățise considerabil [55]. 

Însă această speranță s-a dovedit efemeră, deoarece, spre sfârșitul lunii mai 1887, starea poetului s-a agravat, circulând chiar zvonuri despre faptul că ,,Luceafărul s-a stins din viață”.

Aceste informații au fost infirmate de „Telegraphul” din București, care,  preluând date din „Curierul Român”,  consemna că poetul „se află grav bolnav la Botoșani, unde a căzut iarăși pradă crudei boli, ce-l ofilește și-l consumă de atâta timp”[56]. Situația dramatică a stării sale de sănătate reieșea și din faptul că: ,,De o săptămână întreagă nu vorbește, nu umblă și nu mănâncă. Toate speranțele noastre în reabilitarea zdruncinatei sale sănătăți par zdrobite de acest din urmă atac, mai puternic poate decât toate celelalte, ce l-au pălit”[57].

Aceste informații referitoare la starea de sănătate a poetului aveau să fie confirmate ulterior de relatările profesorului Alexandru C. Cuza. El povestește că, în primăvara anului 1887, pe când Eminescu se afla la Botoșani, îngrijit de sora sa, Henrieta, aceasta, aflată în corespondență cu Miron Pompiliu, i-a trimis, într-o zi, „o telegramă disperată”, în care se menționa: ,,«Mihai e în ultimele momente», cerându-ni-se numaidecât să vină unul din noi, Pompiliu sau eu, acolo. Știind că era suferind și crezând, într-adevăr, că ar fi survenit cine știe ce complicație, am plecat imediat amândoi.

Ajungând în Botoșani, la miezul nopții, ne-am dus de-a dreptul la locuința poetului, unde ne-a primit Henrieta, după o așteptare de o jumătate de oră, zdrobită de suferință. Biata femeie era paralitică și nu putea să se miște decât cu ajutorul unor bandaje de fier, pe care se trudise să și le puie. În timpul nopții, neavând servitoare, când Mihai striga, era silită să se târască pe brânci până la patul lui, ca să-l poată servi, cu un devotament admirabil.

A doua zi numai, l-am văzut și pe Eminescu. Se găsea, sărmanul, într-o stare de prostrație desăvârșită. S-a uitat la noi fără a ne cunoaște și fără a vorbi un cuvânt, privind numai cu ochii aiuriți, nu însă de slăbiciune, căci altfel arăta încă voinic, ci din cauza afectării creierului, dând speranțe de îndreptare, care știm că s-au și realizat, mai târziu. După ce ne povesti suferințele lor, arătându-ne starea de lipsă în care se aflau, la plecare, Henrieta îmi dădu și unele manuscrise mai recente ale poetului. Pe bucăți de hârtie proastă, mototolită, erau versuri scrise cu creionul, care de-abia se mai puteau citi, și printre acestea: Kamadeva”[58].

Totodată, ziarul „Lupta”, în ediția din 3 iunie 1887, confirmă gravitatea situației: „Eminescu iarăși a fost apucat de cruda boală care l-a lovit acum patru ani. Această lovitură este a treia. El se află la Botoșani și trebuie să o spunem, spre rușinea acestei țări, căci se află în cea mai desăvârșită lipsă”[59].

Menționăm că, în aceeași zi, în orașul din nordul Moldovei izbucnise un incendiu devastator, care a mistuit aproape un sfert din oraș. „Curierul Român” relata: „La Botoșani a izbucnit o teribilă catastrofă, care a aruncat, peste cea mai bogată și mai înfloritoare parte a orașului, doliu, jale și mizerie! Un incendiu nemaivăzut până la noi a distrus, în câteva ore, mai bine de o pătrime din oraș, transformând în ruine și cenușă casele și lăsând astfel, fără adăpost, pe drumuri, vreo 1.500 de familii, adică cel puțin 6.000 de suflete”[60]. Corespondentul ziarului ,,Lupta” susținea că incendiul a mistuit între 700 și 800 de case, dintre care doar 180 erau asigurate[61]. Printre clădirile afectate s-a numărat și casa închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, situată pe strada ,,Sfântul Nicolae”, unde locuia Mihai Eminescu începând cu 9 aprilie 1887. Poetul se afla sub îngrijirea surorii sale, Henrieta (Harieta), care, într-o scrisoare, descria momentele teribile prin care au trecut: ,,Focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra bietului Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală”[62]. 

În iunie, starea sa de sănătate s-a agravat, presa relatând cu îngrijorare că ,,nu mai există nicio speranță de însănătoșire”[63].

 Publicațiile din capitală au preluat această veste din „Constituționalul”, ziar botoșănean, care consemna: „Scumpul nostru concetățean, poetul Eminescu, se află în cea mai nenorocită stare, medicii au renunțat la orice speranță de a-l mai putea tămădui. Societatea noastră a luat inițiativa unei colecte pentru a-i oferi sprijin. Apelăm și la autoritățile județene pentru a asigura măcar cele mai strict necesare acestui distins om, cu  care  natura  a  fost  atât  de   darnică și pe care  soarta l-a lovit în mod atât de crud”[64].

Potrivit publicației ,,Curierul Român” din Botoșani, alături de el se aflau sora sa, câțiva medici ai orașului și doi  prieteni  din  Iași,  Miron  Pompiliu[65] și Alexandru C. Cuza, ,,aducând un ajutor bănesc și chibzuind împreună cu sora, medicii și amicii de aici ai nenorocitului poet ce ar fi de făcut în interesul său pentru viitor. Toate speranțele noastre însă în restabilirea zdruncinatei sale sănătăți par zdrobite de acest din urmă atac, mai puternic poate decât toate celelalte ce l-au pălit![66]”.

Același ziar botoșănean relata că „starea poetului nu a înregistrat încă nicio schimbare favorabilă”.

În articol se menționa: „De două săptămâni, nenorocitul bard este aproape lipsit de orice cunoștință. Nu vorbește nimic și consumă doar lapte și zeamă, acestea fiind introduse în gură mai mult cu forța.

 De cinci zile, poetul este internat în spitalul Eforiei Sf. Spiridon din Botoșani, unde beneficiază de o cameră complet separată și de o îngrijire dintre cele mai atente și omenoase. În afară de medicul spitalului, domnul doctor Iorgandopol, bolnavul este vizitat zilnic, de două-trei ori, de alți doi medici, domnii doctori Palauz și Calischer, care îi acordă o atenție nobilă și devotată. Cu toate acestea, până acum, aceste generoase îngrijiri nu au reușit să îmbunătățească în mod semnificativ starea fostului ilustru cugetător”[67].

Situația dramatică în care se afla poetul în vara anului 1887 l-a determinat pe Constantin Mille să revină cu un articol emoționant în ziarul „Lupta” din 22 iunie. Jurnalistul reflectează atât asupra scriitorului, cât și asupra omului din spatele operei, evidențiind contrastul sfâșietor dintre recunoașterea literară de care se bucura acesta și realitatea tragică a existenței sale: „Pe când Eminescu are atâta influență, pe când figura sa gigantică ocupă aproape tot locul în literatura română, pe când criticii îi disecă lucrarea și îl proclamă primul poet al României, nimeni nu se gândește la omul care a creat această operă și care, lovit de o boală crudă, zace în uitare și suferință, în cea mai desăvârșită lipsă”.

Deși  aclamat  ca  „primul  poet al României”, era abandonat și ignorat de societate, trăind în condiții mizere. Mille deplânge indiferența publicului, care „dau pentru baluri, dau pentru petreceri, nu dau pentru acela care ar avea dreptul la recunoștința țării lui”, exprimând atât tristețea, cât și indignarea față de lipsa de solidaritate.

Scrisoarea unui prieten, citată în articol, oferă o imagine  sfâșietoare  a  stării  poetului  în  perioada internării la Mănăstirea Neamțului:

„Eminescu fumează cel puțin cinci pachete de tutun pe zi, nu are nici cu ce să se îmbrace. Pentru aceasta i s-a dat un rând de haine de ale spitalului, dar s-a rugat să i le ia, căci îi fac rău, și atunci economul i-a dat o pereche de pantaloni vechi, iar doctorul un surtuc, și cu aceasta e îmbrăcat bietul Eminescu.

Pentru tutunul lui circulă în fiecare săptămână câte o listă de subscripție, iar pentru haine se străduiește acum Pompiliu pe lângă Nicu Gane ca să-i facă gratuit Epitropia”.

Jurnalistul încheie cu o notă de emoție profundă: „Oh! Această scrisoare m-a făcut să plâng! Aceste haine luate de pomană, aceste stăruințe pentru un rând de haine mi-au adus indignarea în suflet” [68]. Astfel, articolul lui Constantin Mille documentează o perioadă sumbră din viața poetului, dar condamnă și nepăsarea societății, evidențiind antiteza   dureroasă   dintre   gloria   literară   și degradarea umană.

*

La 27 mai 1887, un grup de 60 de personalități din Botoșani a înaintat Consiliului Județean Botoșani o petiție prin care solicita acordarea unui ajutor bănesc pentru Mihai Eminescu. Cererea a fost dezbătută în ședința din 14 iunie 1887, iar după îndelungi discuții, s-a aprobat un sprijin lunar de 120 de lei pentru perioada 1 iulie 1887 – 1 aprilie 1888[69].

Deși presa vremii își manifesta recunoștința față de autorități pentru sprijinul financiar acordat poetului, cercetările ulterioare efectuate în arhive au arătat că această sumă nu i-a fost niciodată remisă lui Eminescu[70].

 O  îmbunătățire  a  stării  de  sănătate  devine vizibilă în a doua jumătate a lunii iunie, când Eminescu începe să mănânce și să răspundă la unele întrebări, iar ,,fizionomia sa adormită și fără expresie a început să prindă viață, părând conștient de tot ceea ce îl înconjoară”[71].

Pentru a reflecta cu acuratețe evoluția stării poetului, mai multe publicații au difuzat buletine medicale detaliate. Acestea indică o recuperare treptată, marcată de ieșirea din starea de confuzie profundă în care se aflase anterior: răspundea la întrebări și își recăpăta treptat funcțiile motorii. După externarea din spital, „unde a beneficiat de cel mai conștiincios tratament”, a fost preluat de sora sa și a continuat să fie supravegheat medical de „distinsul și experimentatul doctor Isaac”[72].

Îngrijirile constante și intervențiile medicale susținute au avut efecte benefice, astfel că, la începutul lunii iulie, presa relata o ameliorare considerabilă a stării sale. La recomandarea medicilor, Eminescu urma să meargă, însoțit de sora sa, la băile de la Lacul Sărat, unde se spera că tratamentele balneare vor contribui la recuperarea sa[73].

Odată  cu  îmbunătățirea progresivă a sănătății, a reușit să se deplaseze și să participe activ la conversații. Presa anunța că nu mai prezenta tulburări evidente ale sistemului nervos, iar rănile de la picioare se vindecaseră. În același timp, avea un apetit crescut și interacționa firesc, răspunzând la întrebări și purtând conversații obișnuite. ,,Poetul Eminescu, precum raportează Curierul Român din Botoșani,  se află din ce în ce mai bine. Se poate zice că e aproape de convalescența bolii sale; încă slab din cauza suferințelor pe care le-a avut de îndurat, este nevoit să mai stea în pat câteva zile... Nu manifestă însă nicio dorință pentru nimic”[74].

În luna iulie 1887, Mihai Eminescu a plecat la Viena „pentru a-și căuta sănătatea”[75].

Despre această călătorie au apărut relatări în „Tribuna” din 25 iulie 1887, care a preluat un articol din ziarul ieșean „Liberalul”. Potrivit acestei surse, poetul a sosit la Iași pe 13 iulie, fiind însoțit de sora sa, Henrieta, și de doctorandul Grigore Focșa. Cei trei au venit cu trenul accelerat de la ora 13. În gară, Eminescu a fost întâmpinat de doi prieteni, care l-au condus la casa profesorului Ștefan Emilian, gazda sa. A doua zi, la ora 11, poetul a fost supus unui consult medical la care au participat mai mulți specialiști: domnul Filipescu, medic primar al orașului Iași; colonelul dr. Otremba, medic-șef al Corpului IV de armată; doctorii  Riegler, C. Botez și Negel, profesor la Facultatea de Medicină.

În urma examinării amănunțite, s-a stabilit că starea poetului nu era grav afectată, dar necesita un tratament radical pentru o afecțiune netratată corespunzător, care se manifesta la nivelul picioarelor. Consiliul medical a recomandat ca Eminescu să fie consultat de specialiști din Viena, precum doctorii Neumann, Nothnagel și Meinert, iar ulterior să urmeze un tratament la băile din Hall.

Pentru a facilita această deplasare, domnișoara Cornelia S. Emilian, casieră a comitetului format de elevii și elevele Școlii de Arte Frumoase, i-a convocat pe W. Humpel, profesorul Miron Pompiliu și inginerul Ant. S. Savul, toți trei vechi prieteni ai poetului, pentru a discuta despre fondurile colectate. În urma evaluării sumelor disponibile, s-a constatat că mai rămâneau 2367,35 lei, sumă considerată suficientă pentru a acoperi cheltuielile călătoriei la Viena. Domnișoara Emilian a efectuat demersurile necesare pentru schimbul valutar, iar în dimineața zilei de 15 iulie, Eminescu, însoțit de Grigore Focșa, a plecat spre Viena din Gara de Nord a capitalei, unde a fost întâmpinat de doctorii Ciurcu și Bughean[76].

Ziarul „Românul” consemna că, aflând despre prezența lui Eminescu la Viena, „domnul Isaac, bătrânul doctor din Botoșani, a plecat și dânsul imediat într-acolo, spre a oferi medicilor specialiști toate informațiile despre evoluția bolii marelui nostru poet”[77].

La 29 iulie, presa anunța că Eminescu, în urma consultului efectuat de doctorii din Viena, s-a deplasat la băile Hall din Austria[78]. În septembrie 1887, la întoarcerea sa în țară, s-a constatat că tratamentul urmat nu a avut efectul scontat, iar starea de sănătate s-a deteriorat rapid. Publicațiile vremii reflectau situația cu un ton pesimist. Astfel, la 8 august, ,,Tribuna” din Sibiu relata: „Poetul Eminescu s-a reîntors zilele trecute la Botoșani, venind de la Viena. Nenorocitul poet se află într-o stare slabă de tot şi, după cum anunţă «Curierul Român» din Botoşani, medicii şi-au pierdut toată speranţa de a-l mai scăpa de moarte[79].

Trei zile mai târziu, același ziar anunța o înrăutățire a sănătății sale: ,,Tot ce se mai poate aștepta este doar moartea. Ochii lui s-au împăienjenit cu totul, nu mai cunoaște pe nimeni și nu vorbește nimic. Chiar și cei mai intimi prieteni ai săi nu-l pot face să vorbească”[80].

Pe 13 septembrie, ,,Familia” prezenta o imagine la fel de sumbră:  „Este atât de slăbit, încât cei din jurul său așteaptă în orice moment ca el să părăsească această viață, în care marele cugetător nu a avut parte decât de suferințe... După cum aflăm din «Românul», toate îngrijirile oferite au fost zadarnice. Eminescu se află în agonie”[81].

În săptămânile următoare, starea poetului s-a agravat considerabil. Spre sfârșitul lunii septembrie, relatările din presă deveneau tot mai alarmante, indicând că „se află în continuare în agonia morții”[82]. În  ciuda  eforturilor  medicale, sănătatea sa rămânea extrem de precară.

     Se spunea că situația era deznădăjduită; poetul nu-și mai recunoștea nici măcar sora și nu mai era capabil să perceapă ori să înțeleagă ce se întâmpla cu el [83].

 Deși majoritatea publicațiilor prezentau situația poetului ca fiind lipsită de speranță, unele surse manifestau un optimism rezervat, sugerând că tratamentele administrate au avut, măcar parțial, un efect benefic: „Starea poetului Eminescu nu este atât de critică pe cât ne-o comunică „Curierul Român” [din Botoșani ad. n.]. „Liberalul” [din Iași ad. n.] ne informează că poetul continuă să folosească medicamentele prescrise de medici, în urma cărora suferințele i se reduc progresiv”[84].   Totodată, se menționa dorința sa de a se stabili la Iași, unde avea prieteni apropiați[85].

La  sfârșitul  lunii  septembrie,   presa   consemna retragerea Corneliei S. Emilian din comitetul de sprijin pentru Eminescu, întrucât urma să plece la studii în străinătate. În locul său, i-a desemnat pe N. Culian, W. Humpel, Miron Pompiliu, C. Arhiri, Ant. S. Savul și Ioan N. Roman să administreze fondurile colectate, iar L. A. Weitzseker a fost numită casieră. Domnișoara Emilian a fost apreciată pentru contribuția sa „la  sprijinirea  marelui  și nenorocitului nostru poet Eminescu”[86].

La începutul lunii octombrie 1887, „Curierul Român” din Botoșani, anunța o nouă agravare a stării poetului: „În privința inteligenței, pare să fi revenit la o stare mai senină, mai conștientă. În schimb, corpul său este un adevărat putregai. Rănile care îi acoperiseră aproape întreg corpul și care dispăruseră momentan sub influența curei suportate la Hall, s-au redeschis din nou, și încă cu mai multă gravitate decât înainte. Nenorocitul se află în cea mai disperată stare, neputând părăsi patul de săptămâni întregi”[87]. Această relatare surprinde drama profundă a lui Eminescu în ultimele luni ale anului 1887, o perioadă în care orice speranță de însănătoșire părea definitiv risipită.

 Publicațiile epocii nu doar că evidențiau degradarea tot mai accentuată a stării sale fizice și psihice, ci semnalau și dificultățile financiare cu care se confrunta. În același timp, se aduceau acuzații la adresa societății românești, considerată nepăsătoare față de soarta poetului. Spre exemplu, revista ,,Familia”, în ediția din 11 octombrie, titra: „Și niciun ajutor de nicăieri! Ce vremuri, ce societate, ce barbarie!”[88]

În același timp, era adusă în discuție lipsa de implicare a opiniei publice și a instituțiilor culturale:  „Județul său natal i-a venit în ajutor și i-a votat o sumă mică pentru întreținere. Dar publicul român? Dar toți cei care s-au inspirat din lirica lui Eminescu și sunt încântați de geniul său, de ce nu-și fac datoria?”[89].  În alte țări, artiștii aflați în situații similare beneficiau de ample campanii de solidaritate, realitate care sublinia și mai mult contrastul cu situația din România.

Printre țintele criticilor s-a numărat și Academia Română, instituție menită să susțină cultura națională, dar care nu-i acordase niciun premiu literar lui Eminescu. Motivul invocat a fost lipsa unei colecții oficiale de poezii depuse în concurs. Totuși, regulamentul Academiei permitea membrilor să propună opere de valoare, ceea ce făcea ca această justificare să fie greu de susținut[90].

La București, balurile și evenimentele caritabile erau organizate frecvent pentru cauze diverse, inclusiv pentru sprijinirea unor inițiative din afara țării, însă nu s-a consemnat nicio acțiune dedicată ajutorării poetului, ,,care a oferit iubitorilor de literatură atât de multe momente plăcute și care a ridicat poezia română la un nivel mai înalt”. Această realitate a fost dur criticată de Iosif Vulcan, care se întreba retoric: ,,Unde e boierimea română, unde sunt doamnele din înalta societate, unde este tot publicul românesc? Nimeni nu aude plângerile sărmanului poet? Sau doar nimeni nu le înțelege?”[91].

Barbu Ștefănescu-Delavrancea s-a alăturat celor care condamnau această indiferență, publicând în „Românul” un articol vehement, în care califica situația drept o rușine pentru acele vremuri. El sublinia că, în alte țări, precum Italia, Germania, Franța sau Anglia, un talent literar de o asemenea anvergură ar fi fost recunoscut și susținut, în timp ce, în România, Eminescu era abandonat în sărăcie: „Amintirea mizeriei lui Eminescu va străbate secolele ca o nestinsă rușine a epocii noastre”[92]. Despre „suferințele îndelungate și mizeria în care trăiește de mai multă vreme ilustrul nostru poet Eminescu” a scris și ziarul „Telegraful Român” din Sibiu, menționând că această situație „a deșteptat compătimire în rândul concetățenilor săi din Botoșani”. Ca urmare, un grup de tineri militari și civili a constituit un comitet care a organizat, în sala teatrului local, o serată literară și muzicală  menită să strângă fonduri  pentru sprijinirea poetului[93].

*

Optimism moderat privind sănătatea poetului la sfârșitul anului 1887. Un articol apărut în „Familia” sublinia îmbunătățirea stării lui Eminescu, menționând că prietenii apropiați, împreună cu ziarul „Liberalul”, i-au adresat public mulțumiri doctorului Isaac din Botoșani, recunoscând „nemărginita bunăvoință și concursul medical” oferite poetului. Relatările din presă sugerau că atât starea fizică, cât și echilibrul mental ale acestuia se aflau pe o traiectorie ascendentă, iar perspectiva unei recuperări complete devenea tot mai plauzibilă. Se anunța, de asemenea, iminenta publicare a unei noi opere literare în „Convorbiri Literare”[94], iar ministrul cultelor și instrucțiunii publice, Dimitrie Sturdza, a aprobase  acordarea  unei  pensii  viagere  de 100 de lei lunar[95]. În același timp, ,,ajutoare însemnate au venit și de la frații noștri bucovineni”[96].

Jurnalele vremii relatau că poetul „se află pe calea unei complete însănătoșiri”[97]. Potrivit ,,Curierului Român” din Botoșani, îngrijirile oferite de sora sa, Henrieta, și de medicul Isaac au contribuit la ,,starea sa de bine”. Se remarca o ameliorare vizibilă a stării sale: „Mănâncă și doarme regulat, face plimbări zilnice pe jos și cu  trăsura”, iar  „căutătura senină”  și   „fața   rumenă   și   curată”   întăreau speranța unei recuperări depline[98].

Vești îmbucurătoare au fost transmise și de ziarul „Vocea Botoșanilor”, care își asigura cititorii că „sănătatea marelui nostru poet Mihai Eminescu este cu desăvârșire restabilită”. Publicația relata: «Doarme și mănâncă bine, face de două ori pe zi mișcare, citește și scrie. Simte necesitatea de a fi ocupat, spiritul său fiind continuu în mișcare, însă îi lipsesc cărțile. Eminescu știe că poate încă produce și, să nu uităm, mari scriitori precum Auguste Comte au trecut prin crize asemănătoare, iar în urma acestora judecata lor s-a ridicat mai sus și cu mai multă tărie decât înainte, continuând să producă și să fie de folos omenirii»”[99].

Acțiuni pentru sprijinirea lui Mihai Eminescu. În a doua jumătate a anului 1887 și începutul lui 1888, presa reflecta o intensificare a inițiativelor de solidaritate menite să îmbunătățească condițiile de trai ale poetului, aflat în dificultate din cauza problemelor de sănătate și a lipsurilor materiale. Diverse personalități și instituții au organizat acțiuni caritabile în sprijinul său.

Poetul Alexandru C. Cuza s-a implicat activ în această cauză, donând 400 de lei din vânzarea propriului volum de poezii. Suma a fost gestionată de doamna Emilian, care s-a asigurat că aceasta ajunge la destinatar[100].  Tot în acest scop, trupa teatrală Tarding-Vlădicescu a susținut un spectacol la Botoșani, strângând 1.341 de lei[101]. La Iași, o petiție semnată de numeroși cetățeni a fost înaintată Camerei Deputaților, solicitând acordarea unei pensii viagere[102].

Cu toate acestea, au existat și voci critice care considerau că ajutorul acordat era insuficient. Pe 8 decembrie 1887, ,,Vocea Botoșanilor” publica un articol în care se afirma: ,,Eminescu e lipsit de orice mijloace. Ce face societatea Junimea, al cărei membru Eminescu a fost? Dacă Statul, care acordă sume fabuloase femeilor străine ce au servit de plăceri vreunui colectivist, nu voieşte să vină în ajutorul unui scriitor român, ar trebui ca amicii lui Eminescu, domnii Carp, Pogor, Maiorescu, Rosetti etc., să se gândească la el”[103].

În  presă  erau  promovate  numeroase inițiative  culturale dedicate sprijinirii poetului. La Galați, I. D. Ionescu a anunțat organizarea unei reprezentații teatrale extraordinare, iar la București, Dumitrescu a pregătit un cvartet muzical dedicat lui Eminescu. La Iași, în cadrul unui concert, programul a inclus interpretarea unui imn din 1837[104], iar un comitet local a inițiat o subscripție publică pentru strângerea de fonduri. Pianista Maria Harhas, alături de profesori și artiști locali, a susținut un concert, reușind să colecteze 400 de lei[105]. Camera deputaților a votat acordarea unei pensii viagere de 250  de  lei  lunar[106], iar în mai 1888,  societatea  „Concordia Română” din  București a donat veniturile  obținute din  organizarea  unei  serate muzical-literare  în beneficiul poetului[107].  

În august 1888, V. G. Morțun a tipărit, la Editura Socec din București, cea de-a treia ediție a poeziilor eminesciene, care includea, pe lângă versurile din ediția a doua, și trei creații noi: Kamadeva, La steaua, De ce nu-mi vii. Veniturile din vânzări au fost direcționate pentru sprijinirea poetului[108]. Două luni mai târziu, același V. G. Morțun publica la Iași, pentru prima dată într-un volum, Scrierile în proză ale lui Eminescu[109].

La începutul lunii noiembrie 1888, ,,Universul” anunța înființarea unui nou ziar literar și politic, ,,Fântâna Blanduziei”, care urma „să iasă cu sprijinul, sub controlul și cu colaborarea marelui nostru poet Mihai Eminescu”[110]. Primul număr al revistei, apărut pe 5 decembrie, includea „în fruntea lui, un foarte important articol, datorat penei poetului Mihai Eminescu”[111]. Acest număr curpindea următoarele materiale: Fântâna Blanduziei, de E.; Informațiuni (politice); Talmeș-Balmeș (glume); Maxime culese din vechii noștri cronicari; Politica (internă și externă); De peste munți, de Radu Popea; Din viața de toate zilele, de I. Nicolean; Amintiri teatrale, de Gr. Aristița Manolescu; Tribunale, de Ulpius; Medicina poporală, de Dr. Crăinicean; Bibliografie: Limba Valachilor din Olimp (Die Sprache der Olympo-Walachen), de F. Robin; Cronică științifică: Temperatura la poli, de S. Ținean; Muzică vocală, de C. Borcănescu; Concertul Popoviei, de A. Kneisel; Buletin financiar; Scrimă, de N. St. Velescu; Curierul modei, de Eugenia; Croitoria, de Paulina; Dicționar biografic: Vasile Alecsandri, Dostoievski, Eugène Sue; Ecouri străine; Gospodărie, de Joița; Curierul teatrelor; Varietăți; Despre dans, de G. Mocean; Balade sârbești despre crăișorul Marcu, de D. Miron; Notițe bibliografice; Colaboratorii noștri.

Foița Fântânei Blanduziei conținea: Krotkaia, poveste fantastică de Dostoievski; și Misterele Parisului, roman de Eugène Sue, tradus de I. Spartak. Secțiunea De urât includea o șaradă, un palindrom și un cuvânt rombic. Acesta era cuprinsul primului număr, care includea articole din domenii diverse: literatură, știință, artă, muzică, dans, gimnastică, modă, scrimă, sport, finanțe, gospodărie etc. De asemenea, cuprindea biografia unor renumiți scriitori străini și români, în cadrul rubricii Dicționar biografic.

La realizarea acestui număr au colaborat: pentru literatura originală –  Mihai Eminescu, Alexandru Hodoș, Marinescu, G. Nicolean, I. Popescu, N. Procopiu, I. S. Rădulescu, N. Țincu, Cesar Golescu-Vârtic; pentru literatura străină –  Dionisie Miron (slavă), Mihai Eminescu, Popescu, Popea, Robin (germană), Hodoș (maghiară), Țincu (italiană), Spartak (pentru foileton); pentru economie politică și finanțe, I. Popescu, Robin; pentru medicină populară –  Dr. Chabudian, Dr. Crăinicean; pentru teatru – Manolescu, Aristița Romanescu; pentru muzică –  Borcănescu, Kneisel. Existau, de asemenea, rubrici la care articolele erau nesemnate. În paginile publicației se regăsea și o secțiune umoristică,  menită  să  aducă  un  plus  de  savoare publicației[112].

În decembrie 1888, Ioan Slavici a publicat în ziarul „Tribuna” din Sibiu, la rubrica „Foița Tribunei”, articolul intitulat Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tânăr (VIII). Din acesta reproducem un fragment ce reînvie amintirile despre Eminescu din perioada în care acesta studia la Viena:

„Deodată cu mine, venise la Viena și Eminescu al nostru. Ne-am întâlnit, ne-am făcut prieteni și, vrând-nevrând, tot pe el îl găseam atunci când voiam să discut cu cineva. Deși era mai tânăr ca mine, era cu mult mai mare în știință, superior din punct de vedere intelectual și, mai presus de toate, om cu inima deschisă și totdeauna plină de căldura sfântă a celor aleși. Așa trebuia să fie Eminescu când scria Mortua est sau Venere  și Madonă.  Pe când eu eram plin de pandecte, canoane și instituții medievale, Eminescu era plin de  filosofii de tot felul. Dacă eu eram tare în materia mea, el era tare în argumentație și rămânea învingător chiar și atunci când discutam despre drept. Mă lăsa cu impresia că, deși nu cunoștea dreptul la fel ca mine, înțelegea mult mai bine și judeca mai sigur și mai bine decât mine. Asta pentru că era tare în filosofie. Așadar, am realizat că și eu trebuia să studiez filosofia, fiindcă acesta este un studiu auxiliar pentru jurisprudență, la fel cum este istoria. Iar Ihering, Puchta, Mommsen, Papinianus și ceilalți oameni ai bunului simț practic, pe care îi admiram, nu ar fi ajuns atât de sus fără o bază solidă în filosofie. Rezonând astfel, am ajuns să-l ascult cu mult interes pe amicul meu, când îmi vorbea despre Platon și Aristotel, despre Kant și Schopenhauer. Și tu vei înțelege cum vorbea Eminescu când voia să mă dumirească asupra ideilor lui Kant din Critica rațiunii pure, pe care a tradus-o în limba română. Era  un  farmec  nespus  în  toate  cele ce aflam de la amicul meu”[113].

*

În  toamna  anului  1888,  relatările  din  presă indicau o ameliorare vizibilă a stării de sănătate a poetului, după o lungă perioadă de suferințe fizice și lipsuri materiale. Reluarea activității literare a fost marcată de implicarea într-o serie de proiecte, printre care publicarea unor poezii inedite și pregătirea unei piese pentru scena Teatrului  Național[114].   Menționăm   că   este   vorba   despre piesa într-un act „Lais”, tradusă după „Le joueur de flûte” de Émile Augier. Ea a fost publicată în volumul „Mihai Eminescu – Opere complete”, apărut în 1914 la Editura „Librăria Românească” din Iași, cu o prefață și un studiu introductiv semnate de Alexandru C. Cuza.

În  Notițele  publicate de G. B. Duică în ,,Tribuna Sibiului”, referitoare la noile creații poetice, se menționează că „nu ne mai place subțierea homeopatică a ideilor și sentimentelor; cerem mai mult, cerem cât se poate de mult; suntem lacomi, pentru că firea noastră este, într-adevăr, lacomă după hrana minții și inimii. De ce ne place Eminescu? De ce-l avem veșnic la îndemână? El te încleștează și te cuprinde ca un titan cu bogăția talentului. El stă să-ți frângă inima și să-ți înmoaie creierul cu mulțimea ideilor și adâncimea sentimentelor. Ne place să ne simțim pitici în fața autorului pe care-l cinstim și să-l admirăm astfel. Admirația  aceasta  curată,  neinteresată,  este admirația adusă propriei noastre firi”[115].

Vorbind despre influența lui Eminescu în literatura română, Duică o consideră „un noroc”, menționând că: „El ne curăță limba. Cine n-a priceput să scrie frumos poate învăța de la el; cine n-a scăpat de limba grămăticilor și n-a putut studia graiul în poezia și viața poporului, fie prin cronici și cărți vechi, fie din opera autorilor noștri moderni buni, o poate învăța numai din Eminescu. Astfel, publicul  citește  și  va  citi  de  aici încolo un stil mai bun”[116].

În plan financiar, sprijinul acordat prin aprobarea unei pensii viagere de 250 de lei pe lună, votată în unanimitate de Senat după decizia Camerei  Deputaților,  era considerat ajutor important[117].

În februarie 1889, optimismul legat de o recuperare completă a fost brusc spulberat. Presa a semnalat o agravare a stării de sănătate, publicând titluri alarmante, precum „Eminescu iarăși bolnav!”. Ziarul „Românul” menționa că, deși anterior se credea că însănătoșirea era completă, vestea unei recidive severe a tulburat opinia publică. Potrivit publicațiilor ,,Epoca” și ,,L'Indépendance”, scriitorul a fost internat în casa de sănătate publică a doctorului Șuțu, iar starea sa părea a fi gravă, ceea ce a stârnit o profundă îngrijorare.

În  această situație,  se deplângea  soarta  poetului, ,,greu și crud lovit”, iar viitorul său rămânea  incert,  fără  o  perspectivă  clară  de recuperare[118]. În zilele următoare, informațiile din presă au variat. Pe de o parte, ,,Românul” menționa o ușoară ameliorare, sugerând că medicii aveau „speranțe de salvare”[119].  Pe de altă parte, alte publicații, precum ,,Epoca”, transmiteau o perspectivă mai sumbră, conform căreia boala era considerată incurabilă. Se relatau episoade alternante de luciditate, confuzie și incoerență. Deși încă mai compunea versuri inspirate de metricile latine, ideile deveneau tot mai fragmentate, iar discursul său era din ce în ce mai haotic pe măsură ce boala avansa:  „Săracul Eminescu! Mai zilele trecute, scrie «Epoca», doctorii au semnat în stabilimentul doctorului Șuțu actul prin care se constată din nou incurabila lui nebunie. Și acum se îndeletnicește cu facerea versurilor, scandează latinește, aplicând versurilor românești cadența scansionării latine, și povestește lucruri cu o luciditate extraordinară,  care te înspăimântă; și apoi, deodată, firul logic al ideii se rupe, mintea i se întunecă, iuțeala vorbirii devine amețitoare și, din când în când, un râs zănatic și lugubru însoțește năzdrăvăniile în care cel ce fu Eminescu bate ore întregi câmpii. Te cutremuri în fața unei astfel de ruine”[120].

Începând cu a doua jumătate a lunii aprilie, starea de sănătate s-a agravat, iar presa anunța că „nenorocitul poet va merge la Botoșani, pentru a primi acolo îngrijirile familiei sale”[121]. Cu toate acestea, pe 20 mai, ziarul ,,Adevărul” consemna că „starea lui ar fi îngrijorătoare”[122], iar ,,Telegraful Român” din București anunța ,,cu cea mai adâncă părere de rău că eminentul nostru poet Mihai Eminescu e pe patul de moarte. Nu mai este nicio speranță de scăpare”[123]. Medicii ospiciului erau ,,deznădăjduiți, poetul fiind într-o stare atât de gravă, încât nu mai știe ce face”. Doctorul Șuțu a semnalat că starea pacientului se va deteriora inevitabil[124].

În acest context de alarmă generală, ,,Universul” din 28 mai 1889 a publicat relatarea ,,unui confrate” care a efectuat o vizită la spitalul doctorului Șuțu pentru a se informa despre ,,starea marelui și nenorocitului poet Eminescu”. Iată ce se menționează în articol:

,,La spital, suntem introduși în cabinetul doctorului Șuțu și, după zece minute, sosește Eminescu, însoțit de supraveghetorul său. Poetul ni s-a părut excesiv de slab; obrajii îi sunt afundați și pare și mai slab pentru că i s-a ras barba la spital; ochii îi sunt rătăciți. A schimbat cu noi mai multe vorbe și a început a ne recita din autori grecești și latinești. Nenorocitul poet arăta multă recunoștință doctorului Șuțu, care îl căuta. S-a arătat foarte fericit că a primit vizita câtorva prieteni, ale căror nume le-a spus. Eminescu se ocupa toată ziua cu scrierea de manuscrise fără niciun înțeles; pretinde că sunt traduceri din Homer, din Tacit și din Cicerone. Marea sa preocupare, peste zi, este să adune tot ce găsește: funduri de cutii de chibrituri, bucățele de lemn etc. Toate aceste lucruri mici sunt pentru dânsul bani, galbeni; după ce își umple cu dânsele buzunarele, cere să vadă pe doctor, le numără bucată cu bucată și i le dă ca răsplată pentru bunele sale îngrijiri. După ce ne mai spuse că citește toate ziarele din București, Eminescu se retrase în curte. Atunci, întrebarăm pe doctor ce se gândește despre boala lui. Doctorul Șuțu ne zise că zgomotele alarmante care au circulat despre sănătatea lui Eminescu trebuie atribuite unor friguri intermitente de care nenorocitul poet fusese lovit săptămâna trecută. Boala, adăugă doctorul, e de altfel foarte gravă și chiar incurabilă; este ramolirea completă a creierului; va veni un moment când Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi și va cădea într-o prostrație completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se va mai plimba. Dacă boala își va urma mersul regulat, va mai putea trăi vreo trei ani; numai un caz accidental ar putea aduce o congestie cerebrală și să-l lovească pe loc. Dar, zice doctorul, sfârșind, acum starea sănătății sale nu permite în niciun chip să fie teamă de un sfârșit apropiat”[125].

În ediția din 1 iunie 1889, ,,Tribuna” din Sibiu publica informații despre Eminescu, preluate din ,,ziarele de peste munți”, subliniind că: „Acest talent uriaș își sfârșește viața într-un mod cu atât mai vrednic de compătimit”. Un prieten care „l-a cercetat” relata în ,,Naționalul” următoarele: „Eminescu, cea mai mare glorie literară a neamului nostru, își sfârșește viața în mizerie, în casa de nebuni. Acela care a îndrumat poezia românească pe cărări necunoscute până atunci; acela care a legat forma cea mai artistică cu fondul cel mai adânc; acela care, în adevăr, a fondat o școală ce niciodată nu va pieri și care domnește astăzi oriunde se manifestă talentul, se stinge,  de parcă nici nu ar fi fost, uitat de toți, de neamuri  și  de  prieteni,  de întreaga tinerime, care, prin el s-a  născut moralicește”[126].

După această introducere, se relatează întâlnirea pe care autorul articolului a avut-o la clinica doctorului Șuțu cu Mihai Eminescu:

„Cum m‑a văzut, m‑a recunoscut, mi‑a zis pe nume și m‑a îmbrățișat. Nenorocitul poet are, parcă, clipe de luciditate, care însă imediat dispar, lăsând loc unei incoerențe înspăimântătoare. «Ah! Ia, uită-te, cum seamănă Pasteur cu Maiorescu! Și tu semeni», îmi spuse mie, «semeni cu Kant! Bietul Kant, mare om! Am învățat la el, la Heidelberg... Te rog să‑mi aduci toate volumele lui... Eu semăn cu Schiller și cu Faust al lui Goethe. Am să mă sinucid!... Așa a făcut și Hamlet!... Mare om e Shakespeare! Ce tragedian!... Dar, Kant!... Kant!... Unde mai găsești un Kant!... A murit în 1885!... [Immanuel  Kant  a  murit  pe 12  februarie 1804  în Königsberg, astăzi Kaliningrad, Rusia ad. n.]. Am să mă duc să‑l văd la Heidelberg!... Am să vorbesc cu el!... Da, am să mă sinucid și eu ca Hamlet!... Am să‑mi prefac viața în nimic și sângele în vin de Drăgășani!.. Să mor!... Și apoi... cu vinul să mă vindec!... Ce mare om e Kant!» 

Cam acestea sunt cuvintele lui. Și, iarăși, fuma, zicând: «Țigara e cel mai bun iod!» Și scrie, scrie, fără întrerupere, pe orice petec de hârtie. Pomenea mereu de limba arabă, de limbile slave, de limba sanscrită, toate însă fără niciun șir. Apoi începea să recite versuri din Homer, din Horațiu, din Virgil și, la urmă, spunea cuvinte fără niciun înțeles, dar cu un ritm perfect, cu o voce cadențată, gravă, pătrunzătoare. Și iarăși cade pe gânduri – mai mult rupe țigările decât le fumează – scrie necontenit litere fără niciun rost, cuvinte, dintre care cea mai mare parte sunt: Kant, limba sanscrită, limba arabă. Boala lui este incurabilă. Astăzi nu mai există nicio nădejde de vindecare.

«Ce curios lucru!» îmi spunea domnul doctor Șuțu, care îl îngrijește, «toți poeții cei mari ai țării sunt loviți de această boală. Eliade, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu – toți au fost victimele ei»... Dar este pozitiv că bietul Eminescu este victima unei prea mari frământări intelectuale. Astăzi, când este nebun, se vede totuși în el cât a citit. «Dacă nu va muri din cauza unei boli accidentale, de pneumonie sau, cine știe, de altceva, atunci va ajunge să se sfârșească printr-un ramolisment total. Din ce în ce își pierde memoria, iar ideile îi devin confuze, astfel încât deja nu-și mai aduce aminte de fapte recente. Incoerența în vorbire dovedește că o parte a creierului este deja în stare de ramolisment și, pe măsură ce această boală progresează, va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nicio idee, absolut niciuna»”[127].

Jurnalele informau și despre vizita judecătorului Bursan și a procurorului H. Catargiu la ospiciu, în cadrul căreia răspunsurile bolnavului au confirmat gravitatea ireversibilă a afecțiunii[128]. În paralel, Secția a II-a a Tribunalului București a instituit un consiliu de familie pentru administrarea pensiei, alcătuit din Titu Maiorescu, Laurian, Ștefan Mihăilescu, Brăneanu și D. Cariagdi. Acest consiliu a întocmit un raport privind gestionarea fondurilor”[129].

O scrisoare publicată în „Curierul Român” din Botoșani, datată cu o zi înainte de decesul lui Mihai Eminescu, oferă detalii importante despre suferințele acestuia. Ea fost scrisă ,,de o persoană dintre cele mai intime și mai apropiate de răposatul, singura care a mai îndulcit, pe cât fu posibil, zilele din urmă, suferințele nenorocitului bolnav, cu gingașele sale îngrijiri”[130]. Adresată lui I. Franc, președintele Comitetului Permanent din Botoșani, scrisoarea conține o descriere a stării critice în care se afla poetul. Iată un fragment: „De șapte nopți stau lângă nenorocit și  nu  mai  pot  să-l  scot  din  cămașa  de  forță, având niște furii care seamănă mai mult cu turbare decât cu alienare. Îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu o putere de fiară și strigă atât de tare, încât produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienați, afară de femei, dar niciunul nu se află în starea grozavă a lui. Capul îi este spart și umflat; nu pot să-mi dau seama cine a comis această cruzime împotriva lui. Cred că vreun alt nenorocit nebun. Doctorul Suțu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală și că doar unul din sută poate supraviețui. Vă rog, deci, să-i curmați suferințele, căci nu mai sunt de suportat!”[131]

Decesul poetului. Potrivit mărturiilor lui Ioan Russu, Eminescu și-a petrecut ultimele luni  în spitalul de boli mintale condus de doctorul Șuțu. Medicii avertizaseră că sfârșitul său era iminent, rarele momente de luciditate alternând cu episoade de agitație și confuzie. Cu câteva ore înainte ,,de  a-și da sufletul, vorbise cu doctorul, plângându-se că are  dureri”,  după  care  ,,s-a  culcat  și  nu  s-a  mai trezit”[132].

Presa anunța că trecerea în neființă a lui Mihai Eminescu a survenit în dimineața zilei de 15 iunie 1889, la ora 4, ,,în casa de alienați a doctorului Șițu”, după o lungă perioadă de suferință[133]. Ultimele clipe din viața poetului s-ar fi petrecut astfel: ,,În dimineața zilei fatidice, Eminescu a cerut un pahar cu lapte și a dorit să discute cu doctorul Șuțu. În aceste momente de luciditate, poetul a declarat că resimte dureri intense în întregul corp. Totuși, aceste momente clare nu au durat mult, iar, după o jumătate de oră, starea lui s-a agravat, începutul delirului fiind evident. Doctorul Șuțu a încercat să îl liniștească, iar Eminescu s-a retras pentru a se odihni. După mai puțin de o oră, la întoarcerea medicului, poetul a fost găsit întins pe pat și fără suflare.

Decesul lui Mihai Eminescu a fost anunțat de doctorul Șuțu membrilor consiliului de familie, constituit cu o săptămână înainte, iar trupul său a fost mutat într-o altă cameră a ospiciului, aproape de biroul medicului. Corpul său era întins pe un pat și acoperit cu un giulgiu, iar fața prezenta semne de slăbiciune extremă, cu zgârieturi cauzate de mâncărimile care îl chinuiau în ultimele zile de viață” [134]. Pe lângă informațiile oferite de reprezentanții clinicii doctorului Șuțu,  erau prezentate și relatări ale Henrietei Eminescu: ,,Ziarul Democrația consemna că, în ziua de joi, sora poetului s-a plâns medicilor că acesta acuza o durere acută în piciorul drept. În seara aceleiași zile, după ce a băut un pahar de lapte, s-a întins în pat, în jurul orei 11, fără să se mai trezească”[135].

După autopsia efectuată pe 16 iunie 1889, la ora 15, de doctorii Șuțu și Alexianu, s-a comunicat că apoplexia a fost cauza morții[136]. Cu toate acestea, „Adevărul”, în ediția de duminică, 18 iunie 1889, susținea că decesul a fost provocat de o lovitură la cap: „Moartea i-a fost pricinuită dintr-o rană la cap, pe care i-a făcut-o un alt nenorocit care arunca pietre cu o praștie în curtea ospiciului doctorului Șuțu. Cincisprezece zile a fost bolnav de această rană. Alaltăieri, pe la ora 2, a avut un moment de luciditate, a mâncat și a văzut pe doctorul Șuțu; reintrând în camera sa, începu a se plânge că-l dor picioarele. Dimineața a fost găsit mort”[137].

În dimineața zilei în care a avut loc înmormântarea, Ioan Russu s-a deplasat la Spitalul Brâncovenesc, unde fusese efectuată autopsia, și a găsit trupul neînsuflețit al poetului întins pe un pat, într-o pivniță, acoperit cu un cearșaf: „Nimeni nu veghea lângă el... A trebuit să alerg pe afară, să caut un servitor care a scos cadavrul mai la lumină, unde l-am putut vedea mai bine”. Trăsăturile poetului păreau liniștite, iar Russu remarca frumusețea clasică a chipului său: „Fruntea lată, nasul clasic și sprâncenele bogate, negre, dădeau un aspect maiestos trupului rece”. Servitorul care l-a asistat, neștiind cine era persoana decedată, i-a spus că aceasta trebuie să fi fost un bărbat deosebit, având în vedere numărul mare de persoane prezente la examinare: ,,Ce știa el, că înaintea lui zac rămășițele pământești ale unui poet rege”[138].

După efectuarea necropsiei,  ziarele au prezentat informații cu privire la starea creierului marelui dispărut. Potrivit raportului publicat de „Constituționalul”, greutatea creierului a fost de 1.400 de grame, ,, cu toate că era în stare de îmuiere (ramoliție). Greutatea aceasta este unică în felul ei, deoarece, pe cât știm, creierul marelui poet Schiller, în stare normală, abia o întrecea cu câteva grame. Emisferul stâng singur cântărea 595 de grame, cel drept 555, fără cerebel. Partea psihică a creierului era aproape total ulcerată, în emisferul stâng chiar și cea psiho-motrică, membranele creierului injectate și aderente. Circumvoluțiunile erau mult dezvoltate și adânci. Inima era în stare de hipertrofie pasivă, cu degenerare grăsoasă a țesutului muscular. La rădăcina aortei s-a constatat începutul unui proces ateromatos, iar valvulele inimii erau intacte. Degenerarea grăsoasă se afla în același stadiu și la țesuturile ficatului, care, bineînțeles, era puțin hipertrofiat. Splina se prezenta în stare hiperemică și de degenerare”[139].

Vestea tragică a încetării din viață a poetului Mihai Eminescu a fost anunțată de ziarul ,,Constituționalul” prin articolul intitulat Poetul Eminescu s-a stins, în care se consemna: ,,Durerea celor care au fost prieteni ai lui, care l-au cunoscut în tainele vieții lui, care știau cum Eminescu își râdea de mizerie și nu voia să știe de dânsa, când își avânta gândul în lumea închipuirii — durerea tuturor acelora cu care a râs și a plâns Eminescu, cu care a cântat și a suspinat poetul, trebuie să fie adâncă, mută, sfâșietoare, la vestea ce le-o dăm.  Eminescu s-a stins, după ce a strălucit ca un luceafăr. Razele gândirii lui, ca și razele de stele, de mult stinse în văzduh, vor străbate și vor lumina încă multă vreme în poezia noastră. Moartea lui Eminescu este o durere pentru întreaga cugetare românească, după cum a fost o durere rostirea ei pentru toți, și suferințele lui Mihai Eminescu”[140].

Înmormântarea  a  avut  loc  sâmbătă,  17  iunie 1889,  la ora 17:00,  iar  ceremonia  religioasă  a fost oficiată în biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”.

Relatările din presa vremii indică faptul că publicul a început să se adune încă de la ora 15:30, iar printre participanți s-au numărat personalități marcante: Mihail Kogălniceanu, președintele Academiei Române, Lascăr Catargiu și Theodor Rosetti, foști prim-miniștri ai țării, precum și  Titu Maiorescu. Aceștia ,,au venit cu toții să țintească cea din urmă privire asupra neprețuitului poet, care, întins în mijlocul bisericii, abia se zărea din mulțimea florilor ce-l acopereau”[141]. Printre coroanele depuse se aflau cele ale  Academiei  Române,  societăților  ,,Unirea”  și „Tinerimea Română”, ale publicațiilor „Fântâna Blanduziei” și „Constituționalul”.

La finalul ceremoniei religioase, Grigore Ventura, prim-redactor al ziarului „Adevărul”, a rostit un discurs în memoria poetului, , subliniind meritele și contribuțiile acestuia. La ora 18:30, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Șerban Vodă (Bellu), străbătând principalele artere ale Bucureștiului, printre care străzile Sf. Gheorghe și Colțea, precum și Bulevardul Academiei. În fața Universității, au susținut discursuri profesorul D. A. Laurian, în numele presei, și studentul Calmachi. Primul l-a caracterizat pe Eminescu drept „un titan ca poet și un atlet ca jurnalist”, în timp ce studentul a recitat versuri din poezia Mortua est. Cortegiul a continuat pe Calea Victoriei, Strada Carol și Calea Rahovei, îndreptându-se către destinația finală. La sosirea în cimitir, sicriul a fost purtat pe umeri de patru elevi ai Școlii Normale de Institutori, până la locul de veci, unde a fost așezat sub un tei, așa cum își dorise poetul. În fața mormântului, doctorul Neagoe a rostit un cuvânt de adio[142]. 

Pentru ridicarea unui monument funerar pe mormântul său a fost inițiată o subscripție publică, iar presa, indiferent de orientarea politică, a dedicat articole de doliu memoriei poetului.

La 20 iunie 1889, „Telegraful Român” din Sibiu anunța încetarea din viață a „Luceafărului poeziei române, unul dintre cele mai frumoase și neîntrecute talente pe orizontul noilor mișcări literare”. În articol se sublinia că, deși viața sa „a fost furtunoasă și neliniștită”, pe tot parcursul ei „poetul s-a perfecționat prin studiu și printr-o lectură neobosită”. Talentul său s-a manifestat încă de la vârsta de 16 ani, când și-a publicat primele poezii, iar ulterior creațiile sale „au fermecat lumea cultă literară și au avut un efect hotărâtor asupra pleiadei tinerilor noștri poeți”. Fiind „neobosit în activitate și având cunoștințe bogate”, Eminescu s-a implicat și în jurnalism, ocupând poziția de prim-redactor al ziarului Timpul, colaborând cu România liberă și, în ultimul an, lucrând la revista Fântâna Blanduziei[143].

Unul dintre cele mai emoționante necrologuri a apărut în revista ,,Familia”, sub semnătura lui Iosif Vulcan, care anunța cumplita veste a morții lui Eminescu astfel: „Națiunea mea, îmbracă doliu! Literatura noastră, jelește! Poezie română, plângi! Vi s-a dărâmat o coloană, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă... Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viață”.

Iosif  Vulcan  a  fost  cel  care  „l-a  introdus  pe Eminescu în literatură” prin revista ,,Familia”, unde, de altfel, „s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu șapte dintre cele din urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale”, considerând că această publicație „i-a fost leagănul și mormântul”.

Pentru el, vestea dispariției poetului nu a fost neașteptată, deoarece „de timp îndelungat, cu palpitările inimii, trăiam agonia poetului și, cu respirația oprită, citeam orice informație despre boala-i incurabilă”. Iar după ce „catastrofa cumplită s-a produs, un fior ne cuprinde și o jale adâncă ne stoarce lacrimi din ochi”.

Vulcan subliniază că o soartă similară au avut și alți mari poeți, evidențiind totodată dificultățile cu care Eminescu s-a confruntat de-a lungul vieții: „A făcut gloria națiunii sale, dar a fost și a rămas sărac, a trăit luptându-se cu lipsuri materiale și a murit în mizerie... Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toți, fără ca cineva să-i ofere cele din urmă mângâieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care să-i țină lumina când marele său spirit avea să părăsească trupul, fără să se găsească o mână care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna”.

Abia după ce a trecut în neființă i s-a recunoscut cu adevărat valoarea: ,,Dar, după moarte, i s-a făcut paradă. Înmormântarea sa a fost strălucită. La mormântul lui s-au ținut cuvântări. Guvernul și societatea, presa și oamenii de litere i-au adus onorurile. Lui Bolintineanu și altora nici măcar atât nu li s-a făcut. Ce-i drept, nici în numele Academiei, nici al Ateneului, nici al poeziei române nu s-a rostit vreun discurs”[144].

Moartea lui Mihai Eminescu marchează sfârșitul unei existențe frământate, în care creația literară a fost însoțită de dificultăți materiale și de o profundă    înstrăinare.

Așa cum remarcă Bogdan Petriceicu Hașdeu, poetul nu s-a limitat la „uşoara ciripire de mai înainte”, ci a impus în literatura română „adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă”. Această orientare nu a fost rezultatul imitației, ci expresia   unui  stil   propriu,  în   care   realitatea   și

idealul s-au îmbinat într-un mod original.

Dincolo de realizările sale literare, Eminescu s-a confruntat cu dificultăți care i-au marcat profund atât viața, cât și activitatea sa. Condițiile precare în care a trăit l-au constrâns să renunțe ,,la avânturile mărețe ale poeziei”  și să se dedice „acelei prese de toate zilele a sterpelor rupte de actualitate”, o activitate care, deși îi asigura supraviețuirea, nu era compatibilă cu adevărata sa vocație. Hașdeu subliniază acest aspect printr-o observație amară: „El va trăi, deși a murit nebun. Și a trebuit să moară nebun... Să nu fi înebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta! Ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima”.

Situația lui Eminescu nu a fost un caz singular. În toate epocile, artiștii s-au confruntat cu alegerea între compromis și sacrificiu. Unii, pentru „o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă”, au acceptat să se supună celor puternici, în timp ce alții, refuzând acest compromis („niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească”) au plătit un preț greu. Eminescu a aparținut celei din urmă categorii, iar consecințele au fost tragice.

Concluzia lui Hașdeu este lipsită de echivoc: „El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenumăraţi înţelepţi, care au lăsat, lasă şi vor lăsa totdeauna să înebunească un Eminescu”[145].

La trecerea în neființă a poetului, Iacob Negruzzi  a publicat în „Convorbiri Literare” un panegiric în care sublinia că „timp îndelungat talentul lui Eminescu fusese contestat de cea mai mare parte a publicului”, însă, în ultimii ani, „generaţia tânără întreagă a recunoscut marile sale merite, iar acum întregul public îl pune, fără nicio contestaţie, printre cei mai mari poeţi ai naţiunii române, ba sunt câţiva critici care îi dau chiar locul întâi.”

Evo­când  viața  marelui  dispărut,  Negruzzi remarca: „Eminescu a trăit totdeauna în deplină sărăcie; cu toate că era modest şi avea trebuinţe foarte puţine, el, ca un copil, nu voia să întrebuinţeze puţinii bani ce-i câştiga, trăind în lungul răstimp al bolii din ajutorul prietenilor şi entuziaştilor săi”.

Referindu-se la caracterul poetului, Negruzzi consemna: „Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic. Pentru poporul de jos, el avea o dragoste şi o milă nemărginită. Cu oamenii din popor se înţelegea mai bine decât cu toată lumea noastră cultă şi semicultă; o vară întreagă a petrecut-o la o stână, în tovărăşia câtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puţin personal din câţi am cunoscut; cu ochii săi negri, profunzi şi strălucitori, pe care îi lăsa să plutească mai totdeauna în spaţiul nemărginit, părea că puţin se interesează de mersul lumii acesteia şi chiar de sine însuşi”.

În concluzie, Negruzzi afirma: „Românii nu au avut un cugetător şi un scriitor mai pesimist decât Eminescu. Deplin pătruns de deşertăciunea vieţii şi de nimicirea desăvârşită a fiinţei după moarte, el ar fi părăsit viaţa cu un zâmbet blând, dacă ar fi avut limpezimea minţii sale în momentele supreme. Cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate felurile; noi pierdem un amic iubit şi un conlucrător dintr-acei al căror geniu a aruncat o lumină vie asupra publicaţiunii noastre, iar ca om dispare o figură extraordinară, dintre cele mai interesante şi mai simpatice”[146].

Ion Luca Caragiale a publicat, la rândul său, rânduri emoționante despre Mihai Eminescu în „Constituționalul” din 20 iunie 1889, în care a evocat simbolic drumul poetului către Nirvana: „Copil al unei rase nobile și bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei: geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică, încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot atât de dureroasă cât și de strălucită. Cea mai luminoasă inteligență în capul cel mai bolnav, în trupul cel mai trudit, cel mai mâhnit suflet! Și dacă am plâns când l-am așezat, prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii, sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la oameni, de la împrejurări, de la ea însăși”.

Caragiale a evidențiat, totodată, ingratitudinea semenilor săi, amintind de un ministru liberal care, „fără niciun motiv, l-a aruncat pe drumuri”, subliniind că „Eminescu a suferit multe, a suferit și de foame”, dar, în ciuda tuturor încercărilor, „nu s-a încovoiat niciodată”. El l-a descris pe poet ca fiind „un om dintr-o bucată și nu dintr-una care se găsește pe toate drumurile.” Totodată, Caragiale a anticipat recunoașterea posterității, afirmând că: „Generații întregi de oameni, ca ministrul acela, o să urce cu pompă dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme — și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate, niciodată”. În încheiere, a exprimat un ultim omagiu: „Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cântată, atât de mult dorită pentru dânsul, prea târziu, prea devreme pentru noi”[147].

*

Încheiem aici relatarea noastră despre ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu, o perioadă marcată de zbucium și dileme, atât pentru poet, cât și pentru cei care l-au prețuit ca om și creator. Am încercat să redăm această etapă dramatică a existenței sale așa cum a fost consemnată în publicațiile epocii, urmărind o reconstituire fidelă a evenimentelor și evitând interpretările speculative. Prin această incursiune istorică, am urmărit nu doar o redare obiectivă a faptelor, ci și o înțelegere mai profundă a semnificației lor.

Din  această  perspectivă,  moartea unui geniu nu înseamnă doar sfârșitul unei existențe biologice, ci și un prilej de reflecție asupra destinului său, asupra creației și a influenței pe care a exercitat-o asupra posterității. Mihai Eminescu și-a trăit ultimele clipe într-o situație ambiguă, marcată de suferință, izolare și indiferență socială.

 Cum trebuie privită moartea sa? A fost ea o fatalitate, o consecință a epocii sau rezultatul unei neînțelegeri din partea contemporanilor?

Ultimii ani ai lui Eminescu rămân o pagină nelămurită în istoria literaturii române. Diagnosticat cu afecțiuni psihice, internat și supus unor tratamente discutabile, poetul a fost perceput fie ca o victimă a societății, fie ca o personalitate care a ars prea intens pentru a putea supraviețui. Ziarele vremii au urmărit îndeaproape evoluția stării sale de sănătate, dar și controversele stârnite de boala sa.

Cu toate acestea, existența lui Eminescu nu poate fi redusă la anii de declin. A fost un creator care a modelat conștiința națională prin opera sa, ale cărei ecouri rămân vii și astăzi. Totuși, sfârșitul său ridică întrebări despre modul în care o societate își tratează marile spirite. Indiferența, lipsa de sprijin și incapacitatea de a înțelege un geniu par să fi fost constante în viața sa, culminând cu tragicul deznodământ.

Astăzi, moartea lui Eminescu este analizată prin prisma cercetătorului care caută răspunsuri. Studiile eminescologice au adus clarificări asupra unor aspecte neelucidate, dar au generat și noi teme de dezbatere. A fost poetul o victimă a epocii sale sau a propriului său geniu? A fost sacrificat de societate sau destinul său era implacabil? Oricare ar fi concluzia, un lucru rămâne cert: Eminescu nu a murit, ci continuă să trăiască prin creația sa, rămânând nemuritor în conștiința colectivă.

                                                               *

 Daniel BRADEA s-a născut la 10 iunie 1968, la Tecuci, un oraș cu o istorie veche și bogată, ale cărui povești aveau să-i marcheze destinul. Fascinația pentru trecut, pentru oamenii și locurile ce păstrează ecouri ale vremurilor demult apuse, l-a însoțit încă din copilărie. A urmat cursurile Facultății de Istorie, Filosofie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, iar mai apoi și-a desăvârșit pregătirea printr-un masterat în geopolitică și interferențe sociale și culturale est-europene, în cadrul aceleași instituții. 

Îndrăgostit de istorie, dar și de Tecuciul natal, Daniel Bradea și-a dedicat viața documentării și valorificării trecutului local. Printr-o muncă de cercetare asiduă și o sensibilitate aparte în redarea faptelor și a figurilor de odinioară, el a reușit să readucă la lumină file uitate din istoria comunității tecucene. 

A publicat numeroase articole și studii în reviste de specialitate și literare, precum Auris T, Galațiul Eroic, Observator T, Pro Tecuci, Studium, Tecuciul literar-artistic, Realitatea Galați, Studii și articole sau Ziarul tecucean. De asemenea, a fost inclus în antologiile Colț de rai literar – scrieri tecucene (2018) și Compania de Zbor „Calistrat Hogaș” (2024), și a colaborat, ca autor, la volumul Tecuci, un ținut cu vocația unirii (2018).

Opera sa cuprinde un număr impresionant de lucrări, fiecare dedicată unei teme sau perioade istorice semnificative: Tecuciul în anii Primului Război Mondial (2017), Tecuci, file de istorie (2018), Preoții tecuceni în timpul Primului Război Mondial (2019), Tecuciul în vremea ciumei roșii (1945-1950) (2019), Răscoala din anul 1907 în județul Tecuci (2020), Casa de Cultură Tecuci (1953-2013) (2022), Aspecte din viața comunității evreilor din Tecuci (2022), Povești despre Cinculești (2023), Portrete din Tecuci: Familia Anastasiu și alte personalități (2023), Tecuci, târgul fără legendă (2024), Eminescu în anii suferinței: mărturii din presa vremii (2025), Tecuciul de altădată (2025) și multe altele. Prin fiecare volum, autorul a reușit să surprindă nu doar evenimentele, ci și vibrația umană a orașului, spiritul comunității și farmecul discret al unui loc adesea trecut cu vederea în marile sinteze istorice.

Munca sa a fost apreciată și recunoscută oficial de comunitatea locală, care i-a acordat, în anii 2023 și 2024, Premiul de Excelență pentru promovarea culturii tecucene. 

Astăzi, Daniel Bradea este considerat un veritabil cronicar al Tecuciului. Prin erudiție, pasiune și talent literar, a reușit să contureze o memorie colectivă ce depășește limitele geografice ale orașului și oferă generațiilor viitoare un model de atașament față de istorie și identitate. În paginile sale, trecutul prinde glas, iar Tecuciul devine astfel un spațiu viu, plin de povești și de oameni care merită să fie pomeniți.

(Daniel Bradea, Eminescu în anii suferinței: Mărturii din presa vremii, Editura StudIS, Iași, 2025).

---

[1] Teodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Serafimus, 1999; Călin C. Cernăianu, Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului, Editura Semnele Timpului, 2000; Idem, Conjurația anti-Eminescu, în ,,Semnele Timpului”, nr. 1/2000, nr. 2/2001, nr. 3-5/2002, nr. 6-9/2005; Ovidiu Vuia, Despre boala și moartea lui Mihai Eminescu, Editura Criterion Publishing, 2009; Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii și a uciderii nihilistului Mihai Eminescu, vol. 1, Editura Sitech, Craiova, 2008; Nicolae Georgescu, Mihai Eminescu: Ultima zi la „Timpul” (Dosar de presă). Cartea argumentelor, Editura Academiei de Studii Economice din București, 2011; Idem, Boala și moartea lui Eminescu, Editura Floare Albastră, 2014; Constantin Barbu, Autopsia lui Eminescu. Creerii lui Eminescu, Editura Revers, Craiova, 2013; Eugen Simion, coord., Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015; Constantin Barbu, Eugen Simion, inchizitorul ramolit. Interviu realizat de Costin Creţu, Editura Revers, Craiova, 2015; Ion Filipciuc, Simptomuri politice în boala lui Eminescu, Ed. a doua, revăzută și adăugită, Editura Criterion Publishing, București, 2009.

[2] „Românul”, anul 27, 1 iulie 1883, p. 1. Informații despre internarea la clinica doctorului Șuțu pot fi găsite în Mihai Eminescu în documente de arhivă – catalog, Editura Ministerului de Interne, București, 2001; Arhivele Naționale ale României, Dosarul Eminescu, deschis în 1883, este înregistrat la Arhivele Naționale cu nr. D.A.N.I.C., col. Manuscrise, nr.1568, (f.16-21), fiind conexat cu Dosarul 645/1889 (f.1-15), având ca obiect situația lui Mihai Eminescu din 1889 ( ”Mihail Eminescu. Interdicție”). A fost depus la Arhivele Statului la 30 Oct.1923, de Ministerul Justiției, cu adresa nr.60041. Conform certificării din 22 Dec.1922, are 21 file. Alte detalii despre îmbolnăvirea lui Mihai Eminescu se regăsesc în: Alexandru Ciurcu, Eminescu - Din amintirile mele, în ,,Adevărul”, anul XXIV, nr. 7973, 17 octombrie 1911, p. 1; ulterior, toate informațiile privind implicarea lui Grigore Ventura provin din acest text; Ioan Slavici, Amintiri, Cultura Naţională, București, 1924; Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec, București, 1940; Gheorghe Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Cultura Națională, București, 1932; Augustin Z. N. Pop Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Academia R.P.R., București, 1962; Idem, Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Academia R.S.R., București, 1969; Vintilă Russu-Șirianu, Vinurile lor…, Editura pentru Literatură, București, 1969.

[3] ,,Timpul”, anul 8, nr. 146 , 3 iulie 1883, p. 2.

[4] ,,Literatorul”, anul IV, nr. 7, iulie 1883, p. 6.

[5] La rândul său, M. Eminescu a consemnat, în manuscrisul 2255, fila 386, păstrat la Academia Română, următoarea observație critică la adresa lui Alexandru Macedonski: „Dacă organul cugetării omenești, creierul, ar fi capabil a se spori în mod absolut, dacă greutatea lui nu ar oscila cel mult între un maxim și un minim, după favoarea sorții, progresul ar fi infinit. Deci intelectul omenesc ar fi ridicat la o potență infinită. În urmă-mi însă a trecut un timp etern. Atunci nu s-ar putea ca Homer să fi fost un geniu, iar să trăiască vite încălțate care fac versuri. Dacă progresul ar fi infinit și nu doar o repartiție inegală după timpi, Homer ar fi trebuit să fie un măgar, iar Macedonski un geniu, și tocmai contrariul este adevărat” (,,Buletinul Mihai Eminescu”, Cernăuți, anul 1,  nr. 2, 1930, p. 58).

[6] „Literatorul”, anul IV, nr. 9, septembrie 1883; Vezi Perpessicius, Fantezii și capricii critice la Alexandru Macedonski, în „Revista Fundațiilor Regale”, anul XIV, nr. 5, 1 mai 1947, p. 81; N. Georgescu, Eminescu și francmasoneria. Secretele, după Eminescu (III), în „Renașterea Bănățeană”, anul V, nr. 892, 4 februarie 1993, p. 5; Mihu Dragomir, Un poet al revoltei: Alexandru Macedonski, în „Viața Românească”, anul VII, nr. 4, 1954, p. 252.

[7] ,,Familia”, anul XIX, nr. 29, 17 iulie 1883, p. 354-355: „Mihai Eminescu, unul dintre cei mai buni poeți români, pe care îl avem cu mândrie în cununa colaboratorilor noștri, zace bolnav la București”.

     [8] În ,,Dosarul 968/1883 iulie”, privind „Interdicția Mihailu Eminescu”, se găsește „Certificatul medical” semnat de doctorul Șuțu în ziua de 5 iulie 1883: „Subsemnatul, doctor în medicină, atest prin aceasta că d. Eminescu, adus spre îngrijire la institutul «Caritatea» din București, la 28 iunie 1883, de către Onorabila Prefectură a Capitalei, este atins de alienațiune mintală în formă de manie acută, stare care reclamă îngrijiri serioase într-un stabiliment special”.

În Arhivele Bibliotecii Academiei Române se află un manuscris de 16 pagini, care poartă titlul „Mihail Eminescu“. Acest raport medical este nesemnat și a fost publicat de Constantin Barbu (Autopsia lui Eminescu. Creierii lui Eminescu, Editura Revers, Craiova, 2013) sub titlul Autopsia lui Mihai Eminescu”. În urma comparării scrisului doctorului Șuțu din Dosarul 968/1883 iulie, privind Interdicția Mihailu Eminescu, în care există certificatul medical din 5 iulie 1883, întocmit și semnat de acesta, autorul lucrării a ajuns la concluzia că cel care a redactat raportul este dr. Alexandru Șuțu. În continuare, prezentăm un fragment din acest document, în care este descrisă evoluția bolii lui Eminescu în anul 1883: „La 8 iulie 1883, Mihai Eminescu a fost izbit într-un mod quasi subit şi mai fără prodrom de o maladie mintală care a întristat şi a surprins pe amicii şi cunoscuţii săi. Iritabil numai şi muncit de o insomnie ţinând cu câteva zile mai înainte, el se armă în sus-zisa zi cu un revolver şi ameninţă, fără motiv, pe unul dintre cei mai devotaţi ai lui amici. Cu multă dificultate el fu stăpânit în agitaţiunea sa şi dus la Institutul medical „Caritatea” din Bucureşti. Acuitatea extremă a simptomelor nu permitea în primele momente un studiu amănunţit al diferitelor funcţiuni şi facultăţi. Aspectul maladiei era acela al unei manii acute, caracterizată printr-un delir absolut incoerent, prin mişcări dezordonate, prin iluziuni şi halucinaţiuni senzoriale, care deveneau uneori terifiante, în fine, prin tendinţa a tot distruge prinprejurul său în paroxismul răului. Excitaţiunea continuă a centrilor psyhomotori şi psyhosenzoriali era factorul unic al acelui delir, al acelei perturbaţiuni a facultăţilor intelectuale şi morale, care se aflau libere de orice control al voluntății şi ca nişte instrumente pasive ale unei cerebraţiuni neconştiente. Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina, nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fizic.  

În timp de două luni, abia de trei ori el avu câteva momente de luciditate. Restul îl petrecea într-o aiurare, căreia politica, ştiinţa, literatura îi ofereau elemente variate, combinându-se, amestecându-se, fără ca cugetările, frazele şi chiar cuvintele să fie câtuşi de puţin inteligibile, aşa de puţină legătură logică exista între ele. În faţa unei atare stări patologice, ce nu putea fi altfel denumită decât o manie acută, medicii ce-l curau aşteptau cu impaciență evoluţiunea naturală a maladiei spre un sfârşit fericit, convinşi prin experienţă că această psihoză este o maladie care izbucneşte brusc, durează 2–3–5 luni şi apoi se vindecă, fără să lase de [cele] mai multe ori urmări definitive, defavorabile organismului mintal. Într-adevăr, pe la începutul lunii a treia, Eminescu începu a avea ore liniştite şi lucide, îşi regăsi somnul, întreba de amicii săi, se preumbla în Institut şi afară din Institut fără pericol. La sfârşitul lunii a 3-a, pe când se afla în convalescenţă, amicii săi, în nerăbdarea lor de a-l vedea cu o oră mai înainte vindecat, se hotărâră a-l conduce afară din ţară şi a-l aşeza la o casă de sănătate din Viena. Nu putem cunoaşte ultimele faze ale maladiei din 1883. Ştim însă că convalescenţa sa a fost adesea întreruptă de accese de agitaţiune maniacă şi că restabilirea fu anevoioasă şi niciodată completă”.

[9] ,,Familia”, anul XIX, nr. 35, 28 august 1883, p. 428:  

„Sărmanul Eminescu! [...] El nu mai cântă, căci lira i-a căzut din mână”.  

[10] ,,Familia”, anul XIX, nr. 37, 11 septembrie 1883, p. 452: „T. Maiorescu a luat inițiativa de a contribui lunar pentru întreținerea poetului Eminescu în casa de

sănătate”; ,,Națiunea informează că mai mulți oameni de bine s-au asociat pentru a sprijini nenorocitul poet și confrate, M. Eminescu” („Românul”, anul 27, 4 septembrie 1883, p. 798).

[11] ,,Familia”, anul XIX, nr. 42, 16 octombrie 1883, p.511: „V. Alecsandri a susținut vineri, la 14/26 octombrie, [...] o conferință literară în sala Ateneului din București, [...] în folosul poetului Eminescu, lovit recent de o boală cumplită”.

    [12] ,,Familia”, anul XIX, nr. 43, 23 octombrie 1883, p. 524: ,,D. Butculescu, președintele și conducătorul cooperatorilor din România, a trimis domnului Vasile Alecsandri, în numele Societății Cooperative, suma de 100 de lei pentru poetul bolnav”.

[13] „Poșta” află că, la inițiativa domnului doctor Doca, s-a format un comitet care va da, în cursul acestei luni, un bal, din a căruia folos jumătate va fi destinat pentru spitalul căilor ferate, înființat de curând în Galați, jumătate în folosul nefericitului poet M. Eminescu”.

(„Românul”, anul 27, 5 decembrie 1883, p. 1050; vezi și

,,Familia”, anul XIX, nr. 51, 18 decembrie 1883, p. 620).

[14] „Românul”, anul 27, 22 octombrie 1883, p. 950; ,,Familia”, anul XIX, nr. 44, 30 octombrie 1883, p. 535. Dintr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, trimisă pe 2 septembrie 1883 de către sora sa, Emilia Humpel, aflăm că aceasta a fost profund impresionată de starea de sănătate a lui Mihai Eminescu. Ea propune, în contextul respectiv, ca poetul să fie internat într-un sanatoriu aflat în străinătate, pentru a beneficia de tratament adecvat. (D.G.A.S., Direcția Arhivelor Centrale, Serviciul Acte Administrative, Culturale și Feudale, Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), p. 8). La Viena, Eminescu a fost însoțit de Alexandru Chibici-Revneanu, care avea să-i povestească lui Al. Ciurcu o întâmplare petrecută pe drumul dintre gară și clinică: „Mai știu de la fratele Chibici Revneanu că, atunci cînd a condus pe Eminescu la Viena, ca să-l așeze într-o casă de sănătate, a avut de furcă cu el în Viena, de la gară pînă la spital. Trimitea cu mâna sărutări tuturor femeilor și mereu voia să sară din cupolă, cînd vedea o femeie. Eminescu a fost totdeauna stăpânit de femeie, care i-a inspirat duioase poezii” (Alexandru Ciurcu, Eminescu - Din amintirile mele, în ,,Adevărul”, anul XXIV, nr. 7973, 17 octombrie 1911, p. 2).

[15] ,,Familia”, anul XIX, nr. 52, 25 decembrie 1883, p. 636. Informațiile referitoare la starea lui Eminescu, provenind de la Viena, erau transmise lui Titu Maiorescu de către C. Popasu și A. Chibici-Revneanu. Primul îl informa pe Maiorescu că nu reușise să găsească un loc într-un ospiciu mai ieftin (8 octombrie 1883), motiv pentru care poetul a fost internat la Institutul Leidesdorf, fără ca medicii să fi stabilit încă un diagnostic clar (3 noiembrie). Despre internarea la acest institut făcea mențiune și Chibici-Revneanu într-o scrisoare din 2 noiembrie. La 26 noiembrie, Popasu transmitea că Eminescu suferise un atac de paralizie trecător, având momente de liniște și discutând cu un medic despre vechimea limbii române (Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), pp. 8-9).

      [16] „Românul”, anul 27, 21 decembrie 1883, p. 1 (1137).

Totuși, la 13 decembrie 1883, Titu Maiorescu primește o scrisoare din Viena, în care se menționează că Eminescu manifestă stări de melancolie, atribuite unei posibile afecțiuni de natură luetică. O săptămână mai târziu, pe 18 decembrie 1883, C. Popasu îi comunică faptul că starea lui Eminescu rămâne tot rea și că poetul i-a mărturisit medicului că se simte „slab și obosit”. Deși promite că le va scrie prietenilor, Eminescu refuză atunci când este pus în fața hârtiei. (Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), pp. 9-10).

[17] „Românul”, anul 28,, 14 ianuarie 1884, p. 42

[18] „Românul”, anul 28, 14 martie 1884, p. 246; vezi și ,,Familia”, anul XIX, nr. 52, 25.12.1883, p. 636; ,,Telegraful Român”, Sibiu, anul 32, nr. 10, 26 ianuarie 1884, p. 39.

[19]„Românul”, anul 28, 21 ianuarie 1884, p. 67;  „Poetul Eminescu s-a însănătoșit!” (,,Familia”, anul XX, nr. 5, 29 ianuarie 1884, p. 59); „Știrile primite de la amicii poetului Eminescu spun că sănătatea sa pare cu totul restabilită” („Românul”, anul 28, 22 ianuarie 1884, p. 70). La 24 ianuarie 1884, Missir îi transmite lui Titu Maiorescu că starea lui Eminescu s-a îmbunătățit uluitor (Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), p. 9).

[20]„Românul”, anul 28, 11 februarie 1884, p. 134;  ,,Familia”, anul XX, nr. 8, 19 februarie 1884, p. 94;  La 7 februarie 1884, P. Missir îi transmite lui Titu Maiorescu că Eminescu ar trebui scos din spital și dus într-o regiune caldă. Totodată, îl roagă să-i spună poetului, dacă va întreba, că banii trimiși provin de la o epitropie. Trei zile mai târziu, profesorul H. Obersteiner constată o ameliorare a stării de sănătate a lui Eminescu, dar recomandă o călătorie în Italia. Pe 16 februarie, C. Popasu menționează că poetul dorește să părăsească sanatoriul, iar a doua zi un alt apropiat îl îndeamnă pe Maiorescu să-l trimită într-o călătorie după externare. (Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), pp. 10-11).

[21],,Telegraful Român”, Sibiu, anul 32, nr. 13, 2 februarie 1888, p. 51.

[22] „Românul”, anul 28, 1 martie 1884, p. 203; vezi și ,,Familia”, anul XX, nr. 11, 11 martie 1884, p. 130.  Pe 2 martie 1884, Maiorescu primește de la C. Popasu, aflat la Viena, vestea plecării lui Eminescu în Italia, însoțit de Chibici-Revneanu.  (Inventar  Fond  Personal  Mihai Eminescu (1884-1943), p. 11).

[23] „Românul”, anul 28, 31 martie 1884, p. 306; vezi și  ,,Familia”, anul XX, nr. 15, 8 aprilie 1884, p. 183.

[24] ,,Familia”, anul XX, nr. 16, 15 aprilie 1884, p. 195.

[25] ,,Familia”, anul XX, nr. 17, 22 aprilie 1884, p. 207.

Într-o scrisoare din 14/26 aprilie 1884, Mite Kremnitz îi vestește lui Slavici că Eminescu a fost primit de regină și, ulterior, a plecat spre Iași (Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), p. 13).

[26],,Familia”, anul XX, nr. 41, 7 oct. 1884, p. 495.

[27]„Românul”, anul 28, 1 octombrie 1884, p. 879; ,,Tribuna”, Sibiu, anul 1, nr. 138, 4 octombrie 1884, p. 550; menționăm că ,,M. Eminescu, doctorand în filosofie, a fost numit provizoriu bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași” (,,Familia”, anul X, 22 septembrie 1874, nr. 37, p. 443).

     [28] ,,Familia”, anul XX, nr. 43, 21.10.1884, p. 518.

[29] „Românul”, anul 28, 15 noiembrie 1884, p. 1022; ,,Tribuna”, Sibiu, anul 1, nr. 173, 16 nov. 1884, p. 690. Potrivit relatărilor lui Alexandru C. Cuza, accidentarea poetului s-a produs astfel: ,,Într-o seară, intrând acasă, a alunecat pe gheață, în poarta hotelului, rupându-și piciorul, ceea ce l-a silit să stea mai multe săptămâni în îngrijirea spitalului „Sf. Spiridon”, unde mă duceam să-l văd și unde îl găseam citind sau trecându-și vremea cu jocul de șah”.

Profesorul ieșean povestește și cum l-a cunoscut pe Eminescu:,,Reîntors în țară, vremelnic, de la studii, pe la 1884, am avut fericitul prilej să-l cunosc pe marele poet în cercul unor prieteni comuni, dintre care făceau parte: mucalitul povestitor Ion Creangă; cicălitorul critic-șef al «caracudei» și al triburilor clevetitoare de la «Junimea», Miron Pompiliu; simpaticul compozitor Wilhelm Humpel; talentatul poet Petru V. Grigoriu; veselul nostru «Budușcă», cum i se zicea, și alții, prea curând dispăruți dintre noi. Pe atunci, Eminescu era, după primul acces al bolii, restabilit pe deplin, cu o înfățișare senină, cu fruntea înaltă și minunat arcuită, cu privirea blândă din ochii săi prea mici, visători, cu un zâmbet iertător și nirvanic. O ușoară încovoiere a umerilor, o îngrășare prea timpurie, cu urme de buhăire a feței, erau singurele semne ale stării lui de suferință și ale scăderii puterilor sale. De altfel, era un suflet de copil, ce nu se cunoștea pe sine, impersonal până la desăvârșita uitare de sine și, asemenea unui școlar zburdalnic, de obicei serios, melancolic și tăcut. Părea a fi stăpânit de un neastâmpăr lăuntric, de un dor nemărginit de necunoscut. De câte ori nu l-am auzit îmbiindu-mă: «Să ne ducem, să plecăm departe, într-o pribegie fără țintă și fără sfârșit!» Îți făcea impresia, nu a unui om necăjit de neajunsurile traiului, ci a unui gânditor care plutea mai presus de acestea, a unui exilat din lumi ideale”. (Prof. Alexandru C. Cuza, în Octav Minar, ,,Eminescu Comemorativ. Album Artistic – Literar”, Iași, 1909, p. 47-48; vezi și  Alexandru C. Cuza, „Cele două «Junimi» de la Iași. «Junimea» literară și «Junimea» politică”, în „Comemorarea «Junimii» la Iași (Mai 1936)” sub îngrijirea dl. Const. Meissner și Rudolf Șuțu,  Tipografia concesionară Alexandru A. Terek, Iași, 1937, p. XXII-XXV; „Evenimentul”, Iași,  anul 33, nr. 53, 20 iunie 1939, p. 2-3).

[30] ,,Familia”, anul XXI, nr. 1, 6 ianuarie 1885, p. 10, vezi și „Românul”, anul 29, 10 ianuarie 1885, p. 26 .  

[31] „Familia”, anul XX, nr. 1, 6 ianuarie 1884, p. 10.

[32] „Familia”, anul XXI, nr. 2, 13 ianuarie 1885, p. 14

[33] ,,Familia”, anul II, 25 februarie 1866, nr. 6, p. 68: Poezia era însoțită de următoarea notă a redacției: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june de numai 16 ani, care, cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut”.

[34] Ibidem: În ultimul număr din iunie 1889 al revistei Fântâna Blanduziei a fost publicat un memoriu despre Eminescu, în care se susținea că, pe vremea când era elev la Cernăuți, „după al treilea an, la îndemnul răposatului profesor Aron Pumnul, și-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu”. La aceste afirmații, revista Familia a făcut următoarea observație:: Se poate că răposatul Pumnul a îndemnat pe Eminescu să-și romanizeze numele; este un fapt că, în februarie 1866, Eminescu ne-a trimis primele sale poezii cu subsemnarea «Eminovici» și că redactorul foii noastre, fără să știe de îndemnul lui Pumnul și fără chiar să întrebe autorul, i-a schimbat numele în Eminescu. Dânsul nu numai că nu a protestat, dar poeziile următoare ni le-a trimis cu numele schimbat de noi. Am povestit schimbarea aceasta în foaia noastră încă pe timpul când poetul trăia și era sănătos, dar niciodată nu ne-a dezmințit. Nici nu a putut, căci am spus numai adevărul. Rugăm pe colegii noștri de la Fântâna Blanduziei, precum și pe alții care au reprodus memoriul acela, să binevoiască a lua act și de observația noastră, care pentru noi este o chestiune de onoare”. (,,Familia”, anul XXV, nr. 31, 30 iulie 1889, p. 371).

[35]„Familia”, anul XXI, nr. 2, 13 ianuarie 1885, p. 14.

[36] Iosif Vulcan, ,,Familia”, anul XXV, nr. 24, 11 iunie 1889, p. 285

[37] La data de 15 octombrie 1885, „Românul” (anul 29, p. 2) anunța că Librăria Socec & Comp. a scos de sub tipar: Mihail Eminescu, Poezii, Ediția a II-a.

    [38]„Familia”, anul XXI, nr. 23, 9.06.1885, p. 274.

    [39] ,,Tribuna”, Sibiu, anul II, nr. 195, 28 august 1885, p. 779; ,,Familia”, anul XXI, nr. 35, 1 sept. 1885, p. 419.

[40] Gheorghe Frunză, Un act de legitimă persecuțiune literară, în „Tribuna”, anul 2, nr. 190, 22 august 1885, p. 759.

    [41] ,,Familia”, anul XXII, nr. 3, 19 ianuarie 1886, p. 35.

[42] ,,Epoca”, anul I, nr. 82, 27 februarie 1886, p. 3: ,,Prietenul și colaboratorul nostru, Alexandru Vlahuță, va  face mâine, la Ateneu,  o conferință asupra poeziilor lui Eminescu”.

    [43] „Familia”, an. XX, nr. 15, 13/25 aprilie, p. 186.

[44],,Familia”, anul XXIII, nr. 12, 22 martie 1887, p. 143: „Chiar Eminescu, pentru care ,,Contemporanul” la început nu avea decât o admirație exaltată, este criticat de domnul Gherea cu multă cruzime”.

[45] Titu Maiorescu, Poeți și critici, în ,,Convorbiri Literare”, anul XX, nr. 1, 1 aprilie 1886, pp. 1-9.

[46] ,,Sănătatea poetului Eminescu se merge din ce în ce mai rău” („Românul”, anul XXX, 27 noiembrie 1886, p. 1046; vezi și ,,Familia”, anul XXII, nr. 47, 23 noiembrie 1886, p. 567; ,,Tribuna”, Sibiu, anul III, nr. 271, 25 noiembrie 1886, p. 1083).

[47] Constantin Mille, Eminescu, în „Lupta”, 15 ianuarie 1887, pp. 2–3: „Și chiar această nebunie este o tortură pentru dânsul. Nebunia nu i-a pus cu desăvîrșire vălul inconștienței între el și lume. Ea stă în aceea că în capul lui s-au sfărâmat resorturile minții, care te fac să ai și oarecare conveniențe sociale, care stăpânesc înclinările firești. Închipuiți-vă că vedeți o femeie frumoasă, cu forme bogate, o femeie care deșteaptă în tine pofta firească de-a o poseda. Închipuindu-ți că această femeie este amanta sau nevasta ta, desigur nu te-ai opri niciun minut să-i atingi sânul, să o ciupești chiar. Pe această femeie nu o cunoști însă, o găsești pe stradă sau într-un bal. Desigur că conveniențele sociale te opresc să-ți dai curs liber dorințelor lăuntrice. De îndată ce acest resort, care te ține pe loc, e rupt, omul, în această privință, e nebun, deși, în toate celelalte relațiuni cu semenii săi, poate să fie cît se poate de sănătos.”

 [48] „Lupta”, anul IV, nr. 158, 17 ianuarie 1887, p. 3: ,,Universul”, anul IV, nr. 15, 18 ianuarie 1887, p. 3. Gheorghe Ungureanu publică, în volumul Eminescu în documente de familie, informații din dosarul intitulat „Relativ la revizia făcută la spitalul din Tg. Neamț, Mănăstirea Neamț și spițeria ospiciului, între anii 1870-1890”. În continuare, reproducem relatările autorului referitoare la poet: ,,Din reclamațiile aflate la dosar din timpul în care Eminescu se afla acolo, se constată că se făceau „economii” din mâncarea bolnavilor și că starea de igienă era deplorabilă. În câteva cuvinte, se poate spune că acela ce era trimis acolo „la cură”, cu comisarul după el, intra în anticamera morții. Această mizerabilă întreținere a contribuit desigur la agravarea bolii lui Eminescu în așa fel încât majoritatea timpului nu și-a dat seama de starea în care se găsea. Dacă de la Viena, din civilizatul sanatoriu de la Döbling, Eminescu scria că „foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care trăiește nenorocitul tău amic...”, ce ar fi trebuit să scrie de aici?

     Odată cu poezia De ce nu-mi vii, trimisă lui Iacob Negruzzi în ianuarie 1887, de la mănăstirea Neamțului unde era internat, pentru a fi publicată în paginile Convorbirilor, Eminescu îi scria acestuia, destul de greu, se cunoaște aceasta după grafică, că „în delăsătinere mă aflu bine și sănătos în mijlocul acestor munți, și-ți doresc asemenea” (Arh. St. București, colecția „Mihai Eminescu”, I/13). Spre sfârșitul aceleiași luni, în ziua de 26, tot din mănăstirea Neamțului, îi scria lui Vlahuță pentru a-l convinge să renunțe la intenția sa de a-i veni în ajutor prin subscripție publică: „Nu te pot încredința îndeajuns - spune Eminescu - cât de odioasă e pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog să desiști cu desăvârșire de la planul tău, oricât de bine intenționat ar fi de a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs” (Biblioteca Acad. R.S.R., secția Manuscrise, nr. 4850, f. 50-51). La mănăstirea Neamțului, Eminescu a primit vizita lui Ion Creangă. O însemnare aflată pe un volum ce a aparținut lui Creangă, aflat acum în fondul Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” din Iași, evocă această vizită: „În februarie, dimineața, pe la vreo 6 1/2 ceasuri, am văzut un curcubeu frumos în ceas răsărit privindu-l din coridorul de la mănăstirea Neamțului, unde am fost cu V. G. Morțun să vedem pe M. Eminescu!... Era și o rouă palidă domnească de gros în una și noaptea de 2 februarie 1887. Acum, după atâta amar de secetă, adică în 2 (două) septembrie a. st. vechi, pe la 3 ceasuri după amiază, iar am văzut un curcubeu tot spre răsărit. 1887, sept. 2. I. Creangă” (B.C.U. „Mihai Eminescu” din Iași, inv. 3667). Cartea pe care se află însemnarea este V. Alecsandri, Poesii populare ale românilor, București 1866. Unele relatări despre timpul petrecut de Eminescu la mănăstirea Neamțului se găsesc și în articolul publicat de Rudolf Suțu, Eminescu la M-rea Neamț, în ,,Arhiva”, anul XVII, iunie 1906, nr. 6, p. 257-259. La 5 decembrie 1886, Biblioteca Centrală din Iași trimitea o adresă către ospiciul de la mănăstirea Neamț, în legătură cu salariul poetului, în care se consemna: „Domnul Eminescu, care se află în cură medicală la ospiciul pe care-l dirijați, are a lua leafă pe luna noiembrie, ca fost subbibliotecar al acestei biblioteci”, și se cerea directorului ca statul să fie semnat de poet pentru a se „lua paralele”. (Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie, ediția a-II-a, îngrijită de Dumitru Ivănescu și Virginia Isac, Editura Junimea Iași, 2001, pp. 492-493).

[49]„Lupta”, anul IV, nr. 165, 25 ianuarie 1887, p. 2.

[50] Alexandru Vlahuță, Scrisoare către cititori, în „Lupta”, anul IV, nr. 161, 21 ianuarie 1887, p. 2.

[51] „Familia”, anul XXIII, nr. 7, 15 febr. 1887, p. 83.

[52] ,,Universul”, anul IV, nr.89, 6 aprilie 1887, p. 3; ,,Românul”, anul XXXI, 17 aprilie 1887, p. 332; „Familia”, anul XXIII, nr. 18, 3 mai 1887, p. 215.

[53] „Românul”, anul XXXI, 31 mai 1887, p. 462; vezi și

„Familia”, anul XXIII, nr. 22, 31 mai 1887, p. 263.

     [54] „Familia”, anul 23, nr. 7, 15 februarie 1887, p. 83.

[55]  ,,Universul”, anul IV, nr. 97, 17 aprilie 1887, p. 3.

Ziarul „Curierul Român” din Botoșani, deținut de Ion Scipione Bădescu, era adesea criticat în scrisorile Henrietei Eminescu pentru informațiile referitoare la fratele său. Astfel, în Henriette și Mihail Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia, ediția I, Frații Șaraga, Iași, 1893, p. 59, ea înfierează știrile publicate de Bădescu („știrile lui Bădescu”), considerându-le mincinoase: „Eu m-am certat cu B(ădescu) pentru minciuna pe care a scris-o în «Curier». El a zis că a făcut-o cu intenția de a obține o pensie pentru Mihai, adică pentru a confirma acest lucru la Minister” (p. 30–31).

În altă scrisoare, Henrieta nota: „B(ădescu) iarăși a scris o minciună în «Curier», venind îndată și rugându-mă să nu mă supăr, că el îi priește lui Mihai și numai prin minciuni va putea face pe domnii din Botoșani să stăruie la Minister. Doctorul Isac s-a înfuriat din cauza minciunii lui, zicându-i că, dacă nu va reuși, îl va compromite în fața tuturor. Mihai nu doar că nu are nicio rană, dar este cu totul bine” (p. 39).

Totodată, Henrieta își exprimă scepticismul față de presa vremii: „De ce m-aș mira, dacă Bădescu, localnic, scrie tot timpul minciuni, apoi de ce m-aș mira de un alt jurnalist?” (p. 49). Legat de alte afirmații exagerate, Henrieta continuă: „Cât despre ceea ce privește pe Rusu și alții, aceștia fac paradă de vorbe, la fel ca și societățile din București, iar teatrul despre care scrie Bădescu că-l vor da botoșănenii este o altă minciună” (p. 51); „Cât privește notițele din ziare pe care binevoiți a ni le trimite, nu prea am mare încredere în ele, căci din acestea am văzut multe în «Curierul» domnului Bădescu” (p. 59).

Mai mult, Henrieta dezminte și alte știri false: „Azi am citit în «Curierul» că Mihai a primit de la concertul din Iași patru sute de franci; și aceasta este iarăși o minciună, ca multe altele, scrisă de d-l Bădescu” (Scrisori, p. 64); „Eu m-am certat cu B(ădescu) pentru minciuna ce a scris în «Curier». Nu aveam ce-i face; se îmbată și apoi vede lucrurile dublu!”  (p. 30-31, vezi Leca Morariu, Eminescu - Ion Scipione Bădescu, în ,,Buletinul Mihai Eminescu”, Cernăuți, anul 2,  nr. 7, 1931, pp. 123-124).

[56] ,,Universul”, anul IV, nr. 136, 29 mai 1887; p. 3; ,,Tribuna”, Sibiu, anul IV, nr. 121, 31 mai 1887, p. 483; ,,Telegraful Român”, Sibiu, anul 35, nr. 56, 2 iunie 1887, p. 223.

[57] ,,Telegraful Român”, Sibiu, anul 35, nr. 56, 2 iunie 1887, p. 223.

[58] Prof. Alexandru C. Cuza, în Octav Minar, ,,Eminescu Comemorativ. Album Artistic – Literar”, Iași, 1909, p. 47-48; vezi și  Alexandru C. Cuza, „Cele două «Junimi» de la Iași. «Junimea» literară și «Junimea» politică”, în „Comemorarea «Junimii» la Iași (Mai 1936)” sub îngrijirea dl. Const. Meissner și Rudolf Șuțu,  Tipografia concesionară Alexandru A. Terek, Iași, 1937, p. XXII-XXV.

[59] ,,Lupta”, anul IV, nr. 266,  3 iunie 1887, p. 3.

[60] „Voința Națională”, anul IV, nr. 840,  7/19 iunie 1887, p. 2: ,,Incendiul s-a iscat miercuri, 3 iunie, în jurul orei 14:00, dintr-o căsuță din Calicime. Ajutat de un vânt puternic dinspre nord, focul s-a răspândit rapid, trecând peste case aflate la circa jumătate de kilometru și cuprinzând mai multe locuințe. De acolo, scânteile și flăcările, asemenea unei forțe nimicitoare, au înaintat spre centrul târgului, mistuind întreaga zonă a pieței Târgu-Vitelor și partea din spate a bisericii Duminica Mare. Apoi, flăcările au distrus, pe rând, străzile Cojocăriei, Sticlăriei, Mindirigiei, Tălpălăriei Vechi, Lipscăriei, precum și dosul bisericii Ospenia, cu tot cu catedrală. În cele din urmă, întreaga față a pieței vechi, de la Ospenia până la farmacia Smeltz, inclusiv până la vechiul cimitir israelit, a fost mistuită. Aproape întreaga zonă nord-estică a orașului a fost redusă la ruine. Însăși inima comerțului local a căzut pradă acestui dezastru cumplit! Astăzi, joi, sub impresia apăsătoare a tragediei, ruinele încă fumegă, iar în poduri focul mocnește. Imaginea este îngrozitoare, iar mizeria, copleșitoare. Numeroși răniți și arși au fost transportați la spitale. Pagubele se ridică, fără îndoială, la câteva milioane... Vântul năprasnic a făcut imposibilă localizarea focului. Nu doar pompierii, ci și întreaga garnizoană a fost mobilizată. În cursul nopții, au sosit în sprijin echipe de pompieri cu utilaje din Iași, Roman și Pașcani. Totuși, lipsa de apă a paralizat aproape în întregime eforturile pompierilor, soldaților și administrației, care a acționat și continuă să acționeze cu devotament în sprijinul victimelor”.

[61] ,,Lupta”, anul IV, nr. 270,  7 iunie 1887, p. 3.  Conform altor surse, incendiul a mistuit 650 de case („Voința Națională”, anul IV, nr. 839, 6/19 iunie 1887, p. 1; „Vocea Covurluiului”, anul XV, nr. 3366, 7 iunie 1887, p. 3).

[62]Henriette și Mihail Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian și fiica sa Cornelia, ediția I, Frații Șaraga, Iași, 1893.

      [63] „Familia”, anul 23, nr. 23, 7 iunie 1887, p. 275-276.

     [64] ,,Universul”, anul IV, nr. 141, 3 iunie 1887, p. 3; La 2 iunie 1887, Emilia Humpel îi transmite lui Titu Maiorescu că Eminescu este internat într-un spital din Botoșani, suferind de dureri de cap și convulsii (Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), p. 15). Având în vedere relatarea Henrietei despre incendiul care a mistuit Botoșaniul, se poate concluziona că, la data menționată, poetul nu se mai afla în spital.

[65] Miron Pompiliu era unul dintre membrii Junimii, care prezida așa-numitul grup al caracudelor, recunoscut pentru discreția sa. Acesta era alcătuit în special din pedagogi ai Institutului Academic (ulterior Institutele Unite), a căror însemnătate literară nu era de prim rang.

Dintr-o scrisoare trimisă de Petre Missir lui Titu Maiorescu, din Iași, la 25 martie 1884, aflăm că pentru Eminescu „nu s-a găsit alt adăpost mai bun decât casa lui Pompiliu, care are o singură odaie, și aceea într-o casă locuită de mai mulți, în centrul orașului, fără grădină”. Într-o altă scrisoare, datată 13 mai 1884, Missir notează: „Încetul cu încetul am intrat însă în intimitatea lui prin Pompiliu, astfel că astăzi, când îi dau prilej, îmi spune multe și-l cunosc foarte bine, în ceea ce este și cum este. Și, de când îl cunosc, m-a cuprins un fel de milă și de afecțiune pentru dânsul, parcă mi-ar fi frate. Cu atât mai mult mă doare convingerea ce mi-am făcut că nu slujba pe care o așteaptă este singurul lucru ce ne rămâne să-i dorim lui Eminescu. Este de dorit un lucru mai greu și anume ca să-și revină într-o stare normală sufletească, ce-i lipsește astăzi. Va fi fost el melancolic și blazat înainte de boală, dar nu cred că împrejurările externe și teoriile pesimiste, cu care se îndeletnicea pe atunci, să-i fi smuls tot gustul de viață. Astăzi însă pare că nu i-a mai rămas niciun stimulent care să-i activeze fie gândirea, fie simțirea. Pare că nu există nimic pe lume care să-l poată atrage, lucru pe care l-am constatat în multe ocazii. Așa, de exemplu, trebuia să se mute de la Pompiliu, fiindcă se dădea cu chirie odaia pe care o ocupa alături de acesta. A fost mutat la Burlă. Acolo a rămas nemulțumit de comunitatea locuinței cu Burlă.

I-am propus atunci să se mute singur într-o odaie mobilată și, fiind liberă o asemenea odaie în casa unde șed eu, am voit să-l aduc la mine. Aceasta i-ar fi plăcut, dar n-a avut energia să voiască, nici energia să se despartă de 40 de franci pe lună.  I-au trebuit haine subțiri. Și-a făcut cu Pompiliu și a dat 60 de franci – cu greu nevoie, fiindcă i se păreau scumpe. Îi trebuie lucruri de schimb și se căinează că nu are; îi propun să mergem să-și cumpere, lasă lucrul baltă. Regretă că nu are biblioteca lui lângă dânsul; îi spun să scrie el să i se trimită sau să scriem noi; el ne obiectează însă că degeaba scriem, că s-a împrăștiat totul și nu se mai știe ce s-a făcut. În fine, credeam că ocupația ce i s-a dat îi va deștepta amorul propriu, ca să facă ceva, pentru ca să arate lumii că poate. Credeam că este necăjit de frică, că lumea nu s-ar încrede în el și, pentru a-l vindeca de o asemenea grijă, facerea acelui inventar de documente era ceva. În adevăr, le-a căutat, dar a venit înapoi descurajat și dezgustat că nu poate face nimic, că e mult de lucru, că hârtiile nu sunt de nicio valoare. Mai deunăzi îmi spunea că el este „ein aufgegebener Mensch” [,,un om abandonat” ad. n.] și, în adevăr, acesta e sentimentul pe care pare că-l are despre sine. Cu două zile înainte dispăruse cu provisorul de la liceu, cu Dogaru, și nu-l mai vedeam. Am avut o adevărată surpriză întâlnindu-l mai vesel și mai comunicativ, istorisindu-ne că s-a dus cu Dogaru la Pesther [o grădină din Iași, unde este  acum Școala normală ,,Vasile Lupu” – ad. ,,Convorbirilor”] – Dogaru e rudă cu Ureche – și că a dormit acolo, că mănâncă la masă la Dogaru și își trece timpul cu el, că doamna Dogaru e o femeie tare bună. Aseară a venit la Junimea și era iar întunecat la față” (Barbu Lăzăreanu, La a patruzecea aniversare a morții lui Eminescu. Corespondența lui Petre Missir, în „Adevărul”, anul 42, nr. 13950, 17 iunie 1929, pp. 1-2).

[66] ,,Universul”, anul IV, nr. 142, 4 iunie 1887, p. 3.

Din cercul restrâns de prieteni apropiați ai lui Mihai Eminescu a făcut parte și Miron Pompiliu, alături de care poetul a locuit o perioadă. În anii grei ai bolii sale (1883–1889), Pompiliu s-a dovedit a fi un sprijin de neprețuit, asumându-și responsabilitatea de a-l îngriji și de a-i asigura mijloacele necesare tratamentului. Organiza lunar colecte de fonduri în rândul membrilor societății Junimea, contribuind astfel la finanțarea internării poetului la sanatoriul din Döbling, de lângă Viena, precum și la acoperirea cheltuielilor pentru călătoriile de refacere în Italia și pentru întreținerea acestuia la domiciliul său. Devotamentul său nu s-a limitat la sprijinul material, ci s-a extins și asupra îngrijirii directe a poetului, pe care l-a însoțit la Botoșani, în casa surorii sale, Henrieta, supraveghind îndeaproape tratamentul pe care Eminescu îl urma acolo. Într-o perioadă critică a bolii, când starea poetului s-a agravat la Iași, acesta devenise dezorientat, provocând diverse incidente. Miron Pompiliu a rămas alături de el în permanență, veghindu-l și îngrijindu-l cu răbdare și devotament. În acele momente, Eminescu nu se supunea decât autorității prietenului său, care, potrivit mărturiei lui Ion Paul, a fost nevoit, în anumite situații, să-l imobilizeze pentru a-l calma. Se spune că, recunoscând superioritatea fizică a lui Pompiliu, poetul ceda în cele din urmă, rugându-l printre lacrimi: „Nu mă bate, că nu mai fac!” Când starea lui Eminescu permitea, Pompiliu și Burlă au hotărât să-l trimită la Odessa, pe propria lor cheltuială, pentru a urma o cură cu nămol de șase săptămâni, un tratament care, cel puțin temporar, i-a adus o ușoară ameliorare. De altfel, ori de câte ori poetul rămânea fără sprijin, Pompiliu își asuma, fără ezitare, sarcina de a-i oferi ajutor material și moral, dovedindu-se un adevărat frate de suflet (G.T. Kirileanu, Ion Paul despre  Eminescu (III), în Buletinul ,,Mihai Eminescu”, anul XV, nr. 22, 1944, p. 11-12).

[67] ,,Familia”, anul XXIII, nr. 24, 14 iunie 1887, p. 287; vezi și ,,Universul”, anul 4, nr. 146, 8 iunie 1887, p. 3.

[68]Constantin Mille, Săptămâna literară (XX), în ,,Lupta”, anul IV, nr. 283, 22 iunie 1887, p. 2-3.

[69] ,,Familia”, anul XXIII, nr. 26, 28 iunie 1887, p. 310; vezi și   Corneliu  Botez,  Viața  poetului  Mihail  Eminescu,  în ,,Omagiu lui Mihail Eminescu”, Atelierele Grafice Socec, București 1909, p. 68-70. Iată acest memoriu: ,,Cetățeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav și neimitat, Mihai Eminescu, se află de câteva săptămâni în orașul nostru, în casa surorii sale, domnișoara Henrieta Eminescu. Multă lume aici cunoaște suferințele extreme de care e atinsă sora poetului, și puțini s-au gândit până la ce semn prezența neprețuitului oaspete apasă din această cauză existența acestei ființe. Lipsită aproape definitiv de libertatea pasului, ea vede cu durere că-i e peste putință a prodiga spre ușurarea scumpului ei frate toată îngrijirea de care l-ar înconjura, dacă pe lângă bogăția afecțiunilor ce o leagă de fratele său, s-ar simți întărită și de vigoarea sănătății. Închipuiți-vă o soră devotată și iubitoare, pironită pe niște picioare artificiale, curs de 10 zile și 10 nopți înaintea unei figuri pierdute și mute, dinaintea unui frate ce refuză a mânca, ce nu articulează o singură silabă, și veți avea icoana sfâșietoare a celor ce se petrec în casa bunei domnișoare Henrieta Eminescu. Dacă această scenă ar cuprinde figura unui muncitor de rând și nu figura monumentală a unui bărbat care a depus o cunună pururea verde pe fruntea acestei ospitaliere țări, totuși societatea ar trebui să-i întindă o mână protectoare, un ajutor. Botoșanii, care după veacuri va veni cu certitudine necontestabilă să recupereze onoarea că satul Ipotești din apropierea orașului au dat naștere omului genial, au azi dreptul și datoria nemărginită de a păși în fața sa și cu lacrimile în ochi a-i zice: Copil al nostru! Product din sângele acestor locuri! Nu voim ca viitorul să arunce asupra-ne vălul rușinii și un oprobiu fără margini. Ești fala noastră și nu te-om părăsi. Dar dumneavoastră, domnule președinte, și domnilor consilieri, trebuie să mai știți că un consiliu medical compus din doctorii Ștefanovici, Hynek și Haynal au fixat ieri, 26 mai curent, conducerea imediată a pacientului la stabilimentul Breslauer din Viena”. (Corneliu Botez, Viața poetului Mihail Eminescu, în ,,Omagiu lui Mihail Eminescu”, Atelierele Grafice Socec, București 1909, p. 68-69).

[70] Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de  familie,  ediția a-II-a,  îngrijită  de  Dumitru  Ivănescu  și Virginia Isac, Editura Junimea Iași, 2001, p. 495.

[71] ,,Universul”, anul IV, nr. 151, 14 iunie 1887, p. 3; ,,Familia”, anul XXIII, nr. 25, 21 iunie 1887, p. 298.

[72] ,,Familia”, anul XXIII, nr. 26, 28 iunie 1887, p. 310.

[73] ,,Universul”, anul IV, nr. 168, 2 iulie 1887, p. 3: ,,Familia”, anul XXIII, nr. 27, 5 iulie 1887, p. 322.

[74] ,,Tribuna”, Sibiu, anul IV, nr. 151, 7.7.1887, p. 603, vezi și „Familia”, anul XXIII, nr. 28, 12.7.1887, p. 324.

[75],,Tribuna”, Sibiu, anul 4, nr. 163, 21.07.1887, p. 651.

[76],,Tribuna”, Sibiu, anul 4, nr. 167, 25 iulie 1887, p. 667.

[77] ,,Universul”, anul IV, nr. 190, 25 iulie 1887, p. 3.

[78] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 4, nr. 170, 29 iulie 1887, p. 678.

[79] Tribuna”, anul IV, nr. 203, 8 septembrie 1887, p. 811; vezi și ,,Telegraful Român”, Sibiu, anul XXXV, nr. 92, 10 septembrie 1887, p. 369.

[80],,Tribuna”, anul IV, nr. 205, 11 sept. 1887, p. 819.

[81] „Familia”, anul XXIII, nr. 37, 13 sept. 1887, p. 442.

[82] „Familia”, anul XXIII, nr. 39, 27 sept. 1887, p. 466.

[83]„Vocea Covurluiului”, anul 15, nr. 3460, 1 oct. 1887, p. 2; ,,Universul”, anul IV, nr. 256, 2 oct. 1887, p. 3; ,,Tribuna”, Sibiu, anul 4, nr. 205, 11.09.1887, p. 819.

[84] „Familia”, anul XXIII, nr. 40, 4 oct.1887, p. 478.

[85] ,,Tribuna”, Sibiu, anul IV, nr. 214, 23 septembrie 1887, p. 855.

[86] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 4, nr. 215, 24.9.1887, p. 859.

[87] ,,Familia”, anul XXIII, nr. 41, 11 oct. 1887, p. 489.

[88] Ibidem, p. 489.

[89] ,,Familia”, anul XXIII, nr. 29, 19 iulie 1887, p. 345.

[90]Ibidem. Totuși, dincolo de lipsa unui sprijin consistent din partea autorităților, trebuie subliniat că acestea aveau o perspectivă diferită asupra operei eminesciene, așa cum observa și Șerban Cioculescu în 1927:  „Pedagogii dintre 1880 şi 1900 condamnau, nu fără o logică inerentă scopurilor lor, literatura lui Eminescu ca imorală, exact din aceleaşi cauze pentru care C. Kiriţescu anatemizează literatura de război a României. Eminescu, la acea dată, se citea sous le manteau [pe ascuns, clandestin, fără aprobare oficială ad. n.], pentru că educatorii de atunci îl considerau purtător de fermente morbide şi antiromâneşti. Astăzi, punctul de vedere educativ s-a lărgit sau chiar s-a răsturnat, şi Eminescu trece drept un îndreptar al românismului”. (Șerban Cioculescu, Arta, morală și educație, în „Adevărul”, anul 42, nr. 13936, 1.6.1929, p. 2).

[91],,Familia”, anul XXIII, nr. 43, 25 oct. 1887, p. 514.

[92] ,,Familia”, anul XXIII, nr. 43, 25 oct. 1887, p. 514.

[93] ,,Telegraful Român”, Sibiu, anul 35, nr. 108, 22 octombrie 1887, p. 432.

[94] ,,Tribuna”, Sibiu, anul IV, nr. 243, 27 oct.1887, p. 970; ,,Familia”,  anul 23, nr. 44, 1 nov. 1887, p. 526.

[95] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 4, nr. 243, 10.11.1887, p. 970; ,,Familia”, anul 23, nr. 46, 15 nov. 1887, p. 549.

[96],,Tribuna”, Sibiu,  anul 4, nr. 256, 11.11. 1887, p. 1023.  

[97] ,,Familia”, anul 23, nr. 48, 29 nov. 1887, p. 575.

[98] ,,Tribuna”, Sibiu, anul IV, nr. 273, 2 dec. 1887, p. 1091;  ,,Familia”, anul XXIII, nr. 49, 6 decembrie 1887, p. 586: „Eminescu pare redat cu totul sieși, țării și literaturii”.

[99] ,,Tribuna”, Sibiu,  anul 4, nr. 280, 10.12. 1887, p. 1119.

   [100],,Familia”, anul 23, nr. 50, 13 dec. 1887, p. 598. De altfel, la 5 decembrie 1887, Eminescu îi adresa mulțumiri lui Cuza pentru sprijinul acordat: ,,Primește mulțumirile cele mai sincere pentru generozitatea cu care mi-ai venit în ajutor. Știu prea bine că adevărata generozitate e rară pentru a nu fi adânc mișcat de bunătatea d-tale pentru mine. Aș voi să fii bine convins de recunoștința obligatului d-tale și să nu ezitezi, dac-aș putea să-ți fiu folositor în vreo împrejurare, de-a te adresa la un om care va păstra toată viața sa aducerea aminte a facerii de bine”. (Scrisori alese din corespondența lui Eminescu, în colecția Cărți electronice gratis și legal, Ediție îngrijită și note de a reder, 2015, p. 110-111).

   [101] ,,Familia”, anul 24, nr. 1, 3 ianuarie 1888, p. 9.

   [102] ,,Familia”,  anul 23, nr. 44, 1 nov. 1887, p. 526.

       [103],,Vocea Botoșanilor”, anul 8, nr. 45, 8 decembrie 1887, p. 2.

[104] ,,Familia”, anul 23, nr. 52, 27 decembrie 1887, p. 622.

[105] ,,Familia”, anul 24, nr. 4, 24 ianuarie 1888, p. 45.

[106] ,,Tribuna”, Sibiu,  anul 5, nr. 78, 6 aprilie 1888, p. 310;,,Familia”, anul 24, nr. 15, 10 aprilie 1888, p. 178.

[107] ,,Familia”, anul 24, nr. 18-19, 15 mai 1888, p. 217. La 27 iunie 1888, Titu Maiorescu îl informează pe editorul I. V. Socec că s-a constituit un comitet de tutelă pentru Eminescu și îl autorizează să-i predea lui Nicolae Pătrașcu suma de 500 de lei (Inventar Fond Personal Mihai Eminescu (1884-1943), p. 15).

[108] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 5, nr. 192, 15 august 1888, p. 767; ,,Familia”, anul XXIV, nr. 35, 28 august 1888, p. 405; Ibidem, nr. 37, 11 septembrie 1888, p. 429.

[109],,Tribuna”, Sibiu, anul 5, nr. 235, 16.10.1888, p. 939.

[110] ,,Universul”, anul V, nr. 275, 2 noiembrie. 1888, p. 3; Adevărul”, anul 1, nr. 69, 4 noiembrie 1888, p. 3.

[111] ,,Universul”, anul V, nr. 303, 6 decembrie 1888, p. 3.

[112] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 5, nr. 281, 11 decembrie 1888, p. 1122.

[113] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 5, nr. 276, 4 dec. 1888, p. 1102.

[114] ,,Universul”, anul V, nr. 208, 15 octombrie 1888, p. 3: ,,Marele nostru poet, Mihai Eminescu, a scris un act în versuri, care va fi pus în scenă la Teatrul Național în această iarnă”; Încă din luna septembrie, România Liberă anunța că drama lui Eminescu, ,,despre care s-a spus că o scrie poetul, este desăvârșit terminată” și urma să fie citită într-un cerc intim. Acțiunea se petrece la frumoasa curtezană din Corint, Lais, cunoscută în vechime pentru o cochetărie neegalată (,,Tribuna”, Sibiu, anul 5, nr. 204, 8 sept. 1888, p. 814); ,,Piesa în versuri a lui Eminescu, prezentată Teatrului Național, se va pune în repetiție peste două-trei zile. Constantin Nottara va ține rolul de prim amorez din piesă, iar rolul Luisei se va încredința unei debutante” (,,Universul”, anul VI, nr. 15, 22 ianuarie 1889, p. 3); ,,Familia”, anul XXV, nr. 5, 29 ianuarie 1889, p. 57: „Despre Eminescu ni se scrie de la București că, după lungi suferințe fizice și materiale, se află pe deplin sănătos și acum se ocupă de literatură”.

 

[115] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 6, nr. 12, 17.01. 1889, p. 46.

[116] ,,Tribuna”, Sibiu, anul 6, nr. 91, 22.04.1889, p. 361.

[117] Adevărul”, anul 1, nr. 84, 24 noiembrie 1888, p. 3: În ședința Senatului din 23 noiembrie 1888: „N.  Gane dă citire raportului pentru acordarea unei pensiuni viagere de 250 lei lunar poetului Eminescu. Raportul e primit în aplauze și, pus la vot, se aprobă cu majoritate de 65 de voturi; vezi și ,,Universul”, anul V, nr. 294, 25 noiembrie 1888, p. 3; ,,Familia”, anul XXV, nr. 5, 29 ianuarie 1889, p. 57; Legea a fost  publicată în ,,Monitorul  Oficial” din 4 februarie 1889 (,,Universul”, anul VI, nr. 25, 4 februarie 1889, p. 2);

[118] „Românul”, anul 33, 7 februarie, 1889, p. 3: ,,Tribuna Sibiului”, anul 6, nr. 31, 9 febr. 1889, p. 112; ,,Familia”, anul XXV, nr. 7, 12 februarie 1889, p. 89.

[119]„Românul”, Anul 33, 10 februarie / 22 februarie 1889, p. 3; ,,Poetul Eminescu care a fost internat la casa de sănătate, in urma surescitației de zilele trecute, se află mai bine” (,,Universul”, anul VI, nr. 33, 14 februarie 1889, p. 4); „Starea sănătății lui Eminescu merge mai bine”  (,,Familia”, anul XXV, nr. 9, 26 februarie 1889, p. 105).  

[120],,Telegraful Român”, Sibiu, anul 37, nr. 38, 6 aprilie 1889, p. 150; vezi și ,,Familia”, anul XXV, nr. 15, 9 aprilie 1889, p. 179:

[121],,Adevărul”, anul 1, nr. 205, 23 aprilie 1889, p. 3.

[122],,Adevărul”, anul 1, nr. 228, 20 mai 1889, p. 3.

[123] ,,Telegraful Român”, Sibiu, anul 37, nr. 55, 20 mai 1889, p. 219.

[124] „Românul”, anul 33, 27 mai 1889, p. 7: „Poetul este într-o stare atât de gravă, încât nu mai știe ce face”; ,,Medicii ospiciului Mărcuța sunt deznădăjduiți de starea nenorocitului poet Mihai Eminescu” (,,Universul”, anul VI, nr. 115, 26 mai 1889, p. 3); vezi și ,,Adevărul”, anul 1, nr. 232, 25 mai 1889, p. 3; ,,Tribuna”, Sibiu, anul 6, nr. 120, 27 mai 1889, p. 478.

[125] ,,Universul”, anul VI, nr. 117, 28 mai 1889, p. 2.

[126] ,,Tribuna”, Sibiu,  anul 6, nr. 123, 1. iunie 1889, p. 489.

[127] Ibidem, pp. 489-490.

[128] „Românul”, anul 33, 15/27 iunie, 1889, p. 2: „Boala sa este incurabilă”.

[129] ,,Universul”, anul VI, nr. 132, 16 iunie 1889, p. 3; „Românul”, anul 33, 16 iunie, 1889, p. 1; ,,Tribuna”, Sibiu,  anul 6, nr. 138, 18 iunie 1889, p. 550.

[130] Constantin Barbu a descoperit în arhiva A. C. Cuza o mărturie sub forma unei scrisori, în care S. B., îngrijitorul care l-a vegheat pe Eminescu în ultimele șapte nopți (adică între 8 și 15 iunie 1889), povestește despre perioada petrecută în izolatorul ospiciului doctorului Șuțu (Constantin Barbu, Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României, în ,,Tribuna”, nr. 249, 16-31 ianuarie 2013, p. 6; vezi și Constantin Barbu, Eugen Simion, inchizitorul ramolit. Interviu realizat de Costin Creţu, Editura Revers, Craiova, 2015).

[131] ,,Familia”, anul XXV, nr. 27, 2 iulie 1889,  p. 321.

[132] ,,Familia”,  anul XXV, nr. 26, 25 iunie 1889, p. 312: „Doctorii încă de pe atunci au spus că nu va mai trăi mult. Și cât a mai trăit, n-a fost trai, a fost o viață moartă”.

[133]„Românul”, anul 33, 17 iunie 1889, p. 3; ,,Tribuna”, Sibiu,  anul 6, nr. 139, 20 iunie 1889, p. 553.

[134] „Românul”, Anul 33, 18 iunie 1889, p. 1; vezi și ,,Familia”, anul XXV, nr. 26, 25 iunie 1889, p. 309-311. În Dosarul morții lui Eminescu lipsesc două acte esențiale: Certificatul de Deces și Autorizația de înmormântare. La Arhivele Naționale se păstrează doar Registrul de Stare Civilă, însă Certificatul de Deces nr. 161, menționat în acest registru, nu se regăsește. Decesul lui Mihai Eminescu este înregistrat în Registrul Stării Civile București – morți, 1889 (D.M.B.A.N., col. Registre de Stare Civilă București, Reg. Stării Civile – morți, 1889, f. 141 v., nr. 2935). Acest document conține un fals evident, printre alte inadvertențe, prin menționarea eronată a locului decesului ca fiind Spitalul Brâncovenesc, situat pe Strada Municipală nr. 14, în suburbia Domnița Bălașa. (Dan Toma Dulciu, Eminescu în culisele justiției, Dosarul interdicției judecătorești, București, 2015, p. 100-102).

[135] ,,Familia”, anul 25, nr. 26, 25.06.1889, p. 309-311.

[136],,Familia”, anul XXV, nr. 26, 25 iunie 1889, p. 309-311:

[137] „Adevărul”, anul 1, nr. 252, 18 iunie 1889, p. 3. La unsprezece ani de la moartea poetului, doctorul Panait Zosin și-a publicat teza de doctorat, Substratul patologic în pesimismul contemporan, în care a inclus și un fragment dintr-o scrisoare adresată de Henrieta Eminescu doamnei Emilian. În această scrisoare, sora poetului nota: „Nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie, iar moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului, lovitură pe care i-a dat-o un nebun, anume Petre Poenariu” (Panait Zosin, Substratul patologic în pesimismul contemporan, Institutul de Arte Grafice ,,Eminescu”, București, 1900, p. 157). La 28 iunie 1926, ziarul ,,Universul” publica mărturia lui Dumitru Cosmănescu fost frizer al regelui Carol și proprietar al unei prăvălii la vechiul Jockey Club, unde l-a avut printre clienți și pe Mihai Eminescu. Redăm mai jos fragmentul în care este relatat momentul morții poetului: ,,Soarta a făcut ca, într-o zi, să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele... Venisem la Şuţu cam pe la trei după-amiază. Pe la vreo patru, cum era cald în cameră, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai  prin  grădină  să  ne  plimbăm  şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, române!”

Eu, care ştiam că nu e bine să i te împotrivești, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, române!, iar eu, după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, deodată, vine pe la spate un alt bolnav de acolo, un om furios, care fusese director sau profesor de liceu la Craiova, şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână.

Eminescu, lovit după ureche, a căzut la pământ, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine,  spunându-mi:  „Dumitrache,  adu  repede  doctorul,  că  mă  prăpădesc...  Asta  m-a  omorât!”

L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi, când am tras mâna, îmi era plină de sânge... Au venit doctorii, cu Şuţu în frunte, şi ne-au spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise!” (Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular, în ,,Universul”, anul 44,  nr. 146, 28 iunie 1926, p. 3).

Dr. Alexandru Tălășescu a publicat în ziarul Adevărul din Arad, în anul 1912, articolul „Creierii lui Eminescu“. Acest doctor a avut în grijă și păstrare, la Institutul Babeș, „într-un vas, o bucată de creier, mult să fi fost o pătrime“. Doctorul mărturisește că: „O mână profană, brutală și poate cu un instrument impropriu, tăia o scobitură mare în creier, cum ai tăia dintr-un măr stricat, pentru a pune în evidență partea acoperită de sânge, de răni provocate de așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creier proaspăt maltratat în viață, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte”. (Vezi Constantin Barbu, Autopsia lui Eminescu. Creierii lui Eminescu, Editura Revers, Craiova, 2013).

În ediția din 27 iunie 1933, ziarul ,,Adevărul” a publicat articolul Cum a murit Eminescu, în care ipoteza conform căreia poetul și-ar fi pierdut viața în urma unei lovituri la cap este considerată o simplă legendă. Autorul susține că, de fapt, ,,Eminescu a murit de... inimă. O boală de cord, precis diagnosticată de vestitul clinician prof. dr. Thomescu. Moartea celui mai mare poet al României a fost determinată de o sincopă în urma unei endocardite. Lucrurile se cunosc astăzi cu precizie, grație doctorului Vineș, șef de lucrări la clinica neurologică din București, care, ca intern pe vremea aceea în ospiciul unde era internat Eminescu, l-a îngrijit pe nenorocitul poet... Foaia de observație a lui Eminescu din perioada internării sale a fost publicată de doctorul V. Vineș în ,,România Medicală” din 1 iunie 1931. Din acesta rezultă că, în mai 1889, „un bolnav, nu dintre cei furioși, se distra învârtind o piatră mică legată de o ață. Piatra, scăpând din ață, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, producând o rană superficială ce interesa numai pielea, o rană mică de 2 cm., care era vindecată complet peste trei zile”.  Dar Eminescu, care avea mintea întunecată atunci și care avea mania să colecționeze tot ce găsea pe jos și să se frece cu obiectele găsite (chiar murdare) pe corp și pe cap, și-a murdărit pansamentul, dobândind astfel un erizipel care s-a întins pe întreaga față, gât și piept. Erizipelul, totuși, grație îngrijirilor primite, s-a vindecat și el, ba chiar, sub influența acestuia, s-a ameliorat și starea psihico-mentală a poetului. Dar inima poetului, inima aceea în care s-a reflectat o viață de zbucium, de chin și de mizerie neagră, s-a oprit în mișcarea ei tocmai când creierul celui mai mare cugetător poet al țării părea a renaște la o viață nouă. Și astfel, Eminescu a intrat în Nirvana pe care o meditase și o dorise atât de mult” (Doctorul Ygrec, Cum a murit Eminescu, în „Adevărul”, anul 47, nr. 15175, 27 iunie 1933, p. 1).

[138] Ioan Russu, Eminescu – Scrisoare din București, în ,,Familia”,  anul 24, nr. 26, 25 iunie 1889, p. 312-313.

[139]  ,,Constituționalul”, anul 1, nr. 3, 17 iunie 1889, p. 3; „Românul”, anul 33, 18 iunie 1889, p. 1; ,,Tribuna”, Sibiu,  anul 6, nr. 139, 20 iunie 1889, p. 554; În Arhivele Bibliotecii Academiei Române se află un manuscris de 16 pagini, care poartă titlul „Mihail Eminescu”. Acest raport medical nu este semnat, însă, potrivit opiniei lui Constantin Barbu, ar fi redactat de doctorul Alexandru Șuțu. În document se menționează că greutatea encefalului a fost de 1.490 de grame. (Vezi Constantin Barbu,  Autopsia  lui  Eminescu.  Creerii  lui  Eminescu,

Editura Revers, Craiova, 2013).

[140] ,,Constituționalul”, anul 1, nr. 3, 17 iunie 1889, p. 2; ,Familia”, anul XXV, nr. 26, 25.06. 1889, p. 309- 311.

[141] Adevărul”, anul 1, nr. 253, 20 iunie 1889, p. 1.

  [142] „Lupta”, anul 6, nr. 1863, 19 iunie 1889, p. 3: „Niciodată nu s-a văzut la o înmormântare o asistență atât de numeroasă și de cultă ca aceea de sâmbătă seara”; Adevărul”, anul 1, nr. 253, 20 iunie 1889, p. 1; ,,Familia”, anul XXV, nr. 26, 25 iunie 1889, p. 309- 311.

[143] ,,Telegraful Român”, Sibiu, anul 37, nr. 67, 20 iunie 1889, p. 267.

[144] ,,Familia”,  anul 24, nr. 26, 25 iunie 1889, p. 309.

[145] ,,Tribuna”, Sibiu, anul VI, nr. 150, 4 iulie 1889, p. 598.

[146] Iacob Negruzzi, Eminescu, ,,Convorbiri Literare“, anul 23, nr. 4, 1 iulie 1889, pp. 292-294.

[147] I. L. Caragiale, În Nirvana, în ,,Constituționalul”, anul 1, nr. 3, 20 iunie/ 2 iulie 1889, p. 1.