Refacerea orașului Tecuci după Războiul de Întregire Națională
Anii de război au afectat profund infrastructura orașului, transformând Tecuciul într-o localitate aproape ruinată. Au fost avariate clădirile publice, școlile, cimitirul, parcurile, străzile și trotuarele, precum și instalațiile electrice. De asemenea, pădurea de pe moșia Pisera-Gropana a fost complet defrișată.
Arhiva orașului a suferit „din cauza distrugerii și sustragerii de dosare de către formațiile armatei ruse”, care ocupaseră sediul primăriei.
Distrugerile au fost cauzate atât de trupele române și ruse aflate în trecere sau cantonate în Tecuci, cât și de populația refugiată în oraș în iarna 1916-1917. Daunele au fost evaluate, printr-un raport de expertiză întocmit la 11 martie 1921, la 2.284.406 lei.
Pentru refacerea regiunilor afectate, autoritățile au decis ca cele 27.360 de animale (vaci, tauri, iepe, armăsari, oi, capre) pe care România urma să le primească de la Bulgaria, după Tratatul de Pace de la Neully, să fie distribuite județelor cele mai afectate de război. În 1919, animalele rechiziționate din Ungaria fuseseră distribuite doar orfanilor și invalizilor de război din județele aflate sub ocupație sau în apropierea frontului. Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri din 25 mai 1921, s-a autorizat distribuirea de animale și în județul Tecuci, alături de județele Constanța, Tulcea, Putna, Râmnicu Sărat, Covurlui, Brăila, Ialomița și Vlașca. Numărul animalelor repartizate fiecărui rănit nu putea depăși două vite mari sau 20 de oi.
La sfârșitul anului 1923, autoritățile au alocat 300 milioane de lei pentru „dăunații de război”, dintre care 250 milioane lei au fost distribuiți celor 100.000 de „dăunați” din 17 județe, printre care și Tecuci, Covurlui și Putna. Județul Tecuci a primit despăgubiri în valoare de 1.592.006 lei, conform deciziilor Tribunalului Tecuci, dintre care 488.945 lei erau destinați reparațiilor imobilelor județene. Lipsa integralității sumelor a împiedicat procurarea materialelor necesare reparațiilor, astfel că autoritățile județene au contractat împrumuturi, plătind în 1926 „anuități” de 1.000.000 lei.
După plecarea trupelor ruse, locuitorii și-au reluat activitățile, iar orașul și-a revenit treptat economic. Încă din 1918, Max Segall, vicepreședinte al industriașilor din Tecuci, a deschis prima fabrică de piele, cu 40 de muncitori. Ulterior, a înființat o fabrică de ulei (1925) și o moară. De asemenea, morarul Jean Neuhaser a construit o moară automată pentru măcinat grâu, datorită dificultăților populației de a se aproviziona cu făină.
Tecuceanul Gheorghe Cosmeanu și-a reabilitat hotelul la începutul anului 1919, iar pe strada Elena Doamna a fost înființat un gimnaziu pentru fete. Comerțul ambulant a înregistrat o creștere constantă, fiind reglementat de autorități: solicitanții trebuiau să aibă peste 18 ani, să locuiască în oraș, să nu fie afectați de boli contagioase, să nu fi comis infracțiuni grave, să nu dețină case de prostituție și să nu practice vagabondaj sau cerșetorie.
Țăranii își vindeau produsele în Piața Nouă, pe rogojini sau scânduri, în jurul Foișorului de Foc. Toamna, piața era plină de struguri, iar la margini se aflau căruțe cu legume vândute cu însuflețire. La Banca Țărănească, sătenii făceau împrumuturi, plăteau dobânzi sau schimbau polițe.
Odată cu întoarcerea negustorilor de pe front, Strada Mare și-a recăpătat vitalitatea. Magazinele au devenit mai luxoase, iar întâlnirile de altădată au fost înlocuite de petreceri și spectacole. Cinematograful și uzina electrică funcționau la capacitate maximă, reflectând dorința locuitorilor de relaxare și confort după ororile războiului.
Manifestările culturale erau frecvente. Societatea „Vatra Săteanului” a sprijinit construirea gospodăriilor sătești. Comitetul Județean pentru Profilaxia Tuberculozei a organizat colecte în ziua de Rusalii. Societatea Ortodoxă a Femeilor Române a strâns fonduri pentru ridicarea Bisericii Neamului la Mărășești. În august 1919, Societatea „Mărăști” a organizat manifestări culturale în Grădina Publică pentru refacerea satului Mărăști. Societatea Scriitorilor Români din București a vândut bilete de loterie pentru sprijinirea instituțiilor de cultură și construirea unui local propriu. Grupul 4 Aviație Tecuci a organizat serbări pentru susținerea muzicii Regimentului 64 Infanterie. Profesoara Virginia Petrescu a strâns fonduri pentru familiile nevoiașe, iar Societatea Sportivă „Mărăști” a promovat sportul prin serbări populare.
Societatea „Vatra Săteanului” și-a instalat biroul în pavilionul Grădinii Publice, unde se proiectau filme în cinematograful local, găzduit de Teatrul Județean, distrus însă într-un incendiu pe 24 ianuarie 1929, în timpul unei proiecții.
Înlăturarea urmelor războiului a fost dificilă. În 1921, străzile erau încă degradate din cauza circulației constante a trupelor româno-ruse și a inundației Tecucelului din 1918. Ministrul lucrărilor publice a promis 1 milion de lei pentru refacerea străzilor principale: Cuza-Vodă, Nicorești, Dr. Boteanu, Anton-Cincu, Elena-Doamna, Crivițeni, Petru Rareș, Ștefan cel Mare, Costache Negri, Săndulescu, Racoviță, Precista și Alecsandri. Străzile Carol și Bulevardul Elisabeta urmau să fie asfaltate sau pavate cu granit; Bulevardul, iluminat „a giorno”, urma să devină principala promenadă nocturnă.
Primarul Virgil Mironescu s-a implicat activ în modernizarea orașului: pavarea și asfaltarea Bulevardului Elisabeta, compartimentarea și modernizarea Pieței, amenajarea Parcului în locul Pieței vechi, lărgirea străzilor, plantarea de pomi, extinderea și îngrădirea Grădinii Publice, reparații la uzina electrică și conductele de apă.
Prin intervenția sa, la ministrul Gheorghe Angelescu, în 1923 s-a obținut aprobarea pentru înființarea Liceului de fete în casa familiei Tache și Elena Anastasiu, Ministerul Instrucțiunii alocând 250.000 lei, iar primăria 100.000 lei, pentru a plăti suma cerută de colonelul L. Cerchez, nepotul Elenei T. Anastasiu.
Războiul se încheiase. Bubuiturile tunurilor, care se auzeau zi și noapte, încetaseră. Luptele de la Mărășești au rămas în memoria contemporanilor: „pământul tremura sub picioare, geamurile cădeau în țăndări, iar locuitorii fugeau să se adăpostească în pivnițe”. Urmele conflictului dispăreau treptat, rămânând mărturie doar un obuz înfipt într-un copac la capătul peronului gării, simbol al rezistenței și al speranței, după cum nota I. Simionescu: „copacul stătea ca un monument natural al vremii de groază, dar și al speranței, al lașității unora dintre aliați și al însuflețirii celor rămași să-și apere pământul strămoșesc”.
(Vezi: Daniel Bradea, Contribuții la istoria orașului Tecuci, vol. I, Editura StudIS, Iași, 2021)
