Foișorul de foc din Tecuci*
La 1 septembrie 2020 s-au împlinit 585 de ani de la prima atestare documentară a Tecuciului. De-a lungul acestei îndelungate existențe, orașul a acumulat numeroase istorii, unele luminoase, altele marcate de încercări și tragedii. Între acestea se înscrie și povestea Foișorului de foc, o construcție determinată de evoluția urbanistică a târgului, caracterizat prin străzi și ulițe înguste, locuințe aglomerate, ridicate în marea lor majoritate din lemn. O asemenea structură edilitară favoriza extinderea rapidă a incendiilor pe suprafețe întinse, motiv pentru care Tecuciul a fost afectat, de-a lungul timpului, de numeroase focuri devastatoare.
Pentru prevenirea unor asemenea calamități, „Eforia târgului Tecuciu” a înființat, în anul 1843, o unitate de „tulumbagii”, iar în luna mai 1844 a scos la licitație „construirea unui foișor pentru paza focului”[1]. În acest scop, în fața bisericii „Sfântul Gheorghe” a fost ridicat un turn din cărămidă care, în anul 1855, avea să fie dărâmat și înlocuit cu unul din lemn[2].
Zece ani mai târziu, protoiereul Gheorghe Dimitriu[3] solicita primarului Anton Cincu „strămutarea soldatului sentinelă pentru privegherea incendiului din turnul Bisericii Sf. Gheorghe”[4], invocând faptul că pompierii care asigurau paza orașului „făceau o mare necurăţenie acolo”[5].
La începutul lunii aprilie 1866, prefectul Constantin (Costache) Racoviţă îl înștiința pe protoiereu că „Primăria urbei Tecuci, în bugetul compus pentru exerciţiul anului curent, a alocat suma necesară pentru construirea unui foişor de priveghere a incendiilor, care în curând urmează a se pune în lucrare”[6]. În consecință, în vara anului 1866 a început „construirea unui foișor de zid în înălțime de 21,5 metri, spre a servi pentru paza de incendiu, în centrul Pieței Principale”, pe baza unui proiect realizat de arhitectul D. Curicu, „punându-se mai întâiu la temelia lui cărămida de la Biserica Sf. Ilie, arsă în 1858”[7].
Turnul Observatorului a fost dotat, în anul 1872, cu un orologiu comandat la Viena fabricantului Wilhelm Stichl[8]. Un alt orologiu a fost instalat și pe clădirea primăriei. Îngrijirea acestora a fost încredințată, începând cu anul 1874, ceasornicarului german Johan Teutsch (menționat în documente și sub grafia Taiciu)[9].
Ca urmare a degradărilor survenite în timp, în luna mai 1889 primarul Gheorghe Cuza l-a însărcinat pe arhitectul orașului, L. Zater, să întocmească un deviz estimativ pentru repararea turnului[10]. Lucrările de reparații au fost încredințate maistrului Riven Braunstain, pentru suma de 590 lei[11].
La numai câțiva ani distanță, primarul i-a solicitat arhitectului-șef al orașului, P. Lugner, să comunice de urgență devizul estimativ „pentru reparaţiunile ce se vor găsi de făcut la Turnul de Observaţie pentru lemnărie, zidărie, vopsit”[12]. Devizul prevedea, între altele, vopsirea integrală a exteriorului în culoare gri deschis, reparații minore ale tencuielilor, refacerea ușilor și ferestrelor, vopsirea acoperișului cu minium de fier, aplicat în două straturi, precum și vopsirea pardoselilor cu vopsea în ulei. Costul total al lucrărilor se ridica la 283,84 lei, iar la 3 aprilie 1897 arhitectul a fost împuternicit „să angajeze maiștri pentru executarea lucrării”[13].
La începutul secolului al XX-lea, Foișorul de foc continua să reprezinte un reper urban distinct. Într-un oraș cu o singură uliță comercială, având între 100 și 150 de prăvălii, cu o gară mai degrabă de tranzit și câteva străzi șoseluite, Foișorul, „unic în felul lui la noi în țară”, se număra printre puținele obiective care captau atenția vizitatorilor[15]. Amplasat în centrul pieței, lipsită de alte clădiri[16], era considerat „podoaba târgului și mândria târgoveților”, locul de unde pompierul de serviciu „în cămeșă și izmene vara, încoșmănat în blană de urs iarna, își plimba agale privirea, de la coperișul gării la păduricea țântărimului, iar de la țântirim pe la moara Cincului, de-a lungul Bârladului”[17].
În jurul foișorului, țăranii își desfăceau produsele, așezați pe rogojini sau scoarțe[18], iar în timpul verii, cu prilejul iarmaroacelor, „piața era plină de bărci, călușei, panarame și chiar menajerii”, astfel încât „Foișorul de foc, înghesuit de jur-împrejur, nu avea cum să-și mai tragă sufletul”[19].
Această situație ilustrează rolul multiplu al Foișorului de foc până în primele decenii ale secolului al XX-lea: obiectiv de siguranță publică, reper vizual și simbol identitar al orașului, integrat profund în viața cotidiană a comunității tecucene, înainte de inițierea, după 1922, a amplului proces de reparații și reconfigurare a zonei Pieței Observatorului.
În anul 1922, primarul Virgil Mironescu aprecia că printre obligațiile administrației comunale se numără și grija față de monumentele care evocă trecutul orașului. În viziunea sa, aceste vestigii nu puteau fi abandonate „ca timpurile și vremurile să le acopere cu cenușa lor”, motiv pentru care s-a implicat direct în „chestiunea reparaţiunei Foişorului”[14].
Devizul întocmit de „inginerul comunei” și prezentat în ședința Comisiei Interimare din 18 mai 1922 prevedea, pe lângă „lucrările de refacere a Foișorului de foc din piața orașului”, construirea a opt prăvălii dispuse pe fiecare latură a turnului de observație, precum și amplasarea, în vârful acestuia, a unui far puternic destinat iluminării pieței și a străzilor învecinate[20].
Pentru realizarea acestor lucrări, primarul a lansat un apel public în care sublinia importanța istorică și afectivă a edificiului: „Foişorul nostru nu este o podoabă a oraşului ca valoare arhitectonică, dar este o trainică legătură între el şi sufletul fiecărui tecucean şi ar fi o lipsă de pietate către trecut să-l distrugem sau să-l lăsăm să se dărăpăneze”. Se arăta, totodată, că „acest turn a servit ca punct de observaţie a armatelor, din care cauză se găseşte atât de ruinat în interior” și, având în vedere „împrejurările atât de grele în care trăim după război”, se solicita sprijinul populației pentru restaurarea Foișorului[21].
Autoritățile au transmis liste de subscripție instituțiilor publice și notabilităților orașului. Au contribuit, între alții: Școala de fete nr. 1 (304 lei)[22], Școala de fete nr. 2 (105 lei)[23], Camera de Comerț și Industrie (383 lei)[24], Cercul de Recrutare (90 lei)[25], Grigore Găină (500 lei)[26], precum și medicul-șef al orașului (20 lei)[27]. Au existat însă și refuzuri. Poliția a restituit lista de subscripție, considerând că este incompatibil cu demnitatea unui polițist implicarea în asemenea acțiuni, invocându-se ordinele Ministerului de Interne și ale prefectului județului Tecuci, potrivit cărora „polițiștii au fost opriți de a distribui cu plată pe la cetățeni, sau a-i obliga să cumpere bilete de loterii, teatre, serbări și altele de acest fel”[28].
Comandantul Garnizoanei Tecuci a înapoiat, la rândul său, lista de subscripție, precizând că „nu dorește nimeni a se înscrie dintre ofițerii aflați la corpurile din garnizoană”[29]. Un caz aparte l-a constituit reacția farmacistului George H. Bossie, care s-a declarat ofensat de faptul că soția sa fusese trecută pe listă cu prenumele Agripina în loc de Victoria Bossie, comunicând primarului că se află „în ingrata postură de a vă remite lista în alb”[30].
Lucrările, recepționate la 10 septembrie 1923, au însumat cheltuieli de 39.813 lei și 40 bani, provenite din subscripții publice și din bugetul comunal[31]. Cu toate acestea, rezultatul nu a corespuns pe deplin așteptărilor opiniei publice. În presa locală se exprima dorința ca „un arhitect priceput și de bun gust să înglobeze foișorul (care începuse să fie părăsit) în noua clădire a halei, sau să-l fasoneze în așa fel ca el să fie un fel de obelisc al orașului”[32].
În anii următori, aspectul zonei a continuat să se degradeze. În 1936, tecucenii puteau observa în Piața Observatorului „niște maghernițe de un gust foarte îndoielnic”, asupra cărora „Zeița Higeia se uită din vârful foișorului, acum pustiu și dărăpănat, fără uși și ferestre”, deplângând modul în care erau nesocotite principiile igienei și ale urbanismului[33].
Pe fondul acestor realități, autoritățile locale au ajuns la concluzia că Foișorul nu mai prezenta utilitate practică. În ianuarie 1929, primarul Nicolae Berha a elaborat un plan de sistematizare a orașului care prevedea dărâmarea Foișorului și a halelor din piață[34].
Problema statutului juridic și a conservării Foișorului a revenit în atenția autorităților la începutul anului 1939. La 10 februarie 1939, în baza unui referat întocmit de Serviciul Tehnic al Primăriei Tecuci, primarul a solicitat Comisiunii Monumentelor Istorice să comunice dacă Foișorul de foc din Tecuci este sau nu monument istoric. În adresa înaintată, edilul aprecia că „Foișorul nu poate fi considerat ca atare (adică monument istoric n. n.), urmând a fi distrus, contrariind esteticei orașului”[35].
Poziția primarului a fost contrazisă de Comisiunea Monumentelor Istorice care, la 26 februarie 1939, l-a înștiințat că „Foișorul de foc din orașul Tecuci este monument istoric și ca atare, nu strică acelui oraș”. Totodată, comisia recomanda ca, pentru conservarea sa, edificiul „să fie restaurat după modelul celui din orașul Giurgiu”[36]. În urma unei inspecții efectuate la Tecuci, delegatul tehnic al ministerului a apreciat drept urgente „înlocuirea construcţiei din lemn de la partea superioară și efectuarea ferestrelor turnului”[37].
În baza acestor recomandări, Serviciul Tehnic al Primăriei Tecuci a înaintat primarului, la 3 noiembrie 1939, un deviz de lucrări în valoare de 74.000 lei[38], urmat, la 15 mai 1940, de un proiect refăcut pentru restaurarea Foișorului din Piața Observatorului, estimat la suma de 86.000 lei[39]. În memoriul justificativ se considera necesară desființarea balconului de lemn, întrucât grinzile și podeaua erau putrezite, iar grilajul metalic se afla în pericol de prăbușire. Proiectul prevedea realizarea unui planșeu din beton, în care să fie încastrat grilajul existent, și înlocuirea turnulețului din lemn cu unul din cărămidă, identic ca înfățișare cu cel anterior[40].
La 20 mai 1940, primarul, colonelul Nicolae Ionașcu, a emis decizia de aprobare a executării lucrărilor prin licitație publică[41]. Licitația organizată la 14 iunie 1940 nu a atras niciun ofertant[42], motiv pentru care Primăria a transmis invitații mai multor antreprenori în vederea participării la „licitația orală” din 27 septembrie 1940[43]. Aceasta a fost câștigată de antreprenorul focșănean Pantelimon Vasilescu, „cu 5% supra deviz”[44], contractul fiind încheiat la 11 octombrie 1940, cu un termen de execuție de 30 de zile[45].
Un proces-verbal întocmit la 17 decembrie 1940 consemna că „lucrarea a fost bine executată şi preţul acesteia este de 90.888 lei”[46]. În mod paradoxal, la acea dată Foișorul era deja prăbușit, ca urmare a cutremurului din 10 noiembrie 1940.
La 19 noiembrie 1940, Primăria orașului Tecuci a înaintat Comisiunii Monumentelor Istorice din București o cerere prin care solicita radierea Foișorului de pe lista monumentelor istorice, arătând că, în urma seismului, „turnul de observaţie din piaţa de alimente a oraşului, dărâmându-se de la jumătatea lui, [...] am dispus dărâmarea lui completă”[47]. Printr-o notă telegrafică, secretarul comisiei, Brătulescu, recomanda „a se dărâma numai ce amenință să cadă” și „să se fotografieze din cât mai multe părți”[48].
În acest context, Primăria a apelat la fotograful Pascali Feuerstein pentru a imortaliza Piața Observatorului și împrejurimile[49][50]. Până în prezent sunt cunoscute două fotografii care surprind Foișorul distrus în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940. Cea mai cunoscută, deși de o calitate modestă, se află în colecția lui Iosef Alexandru și a fost obținută de acesta de la fotograful Didi Curelaru. În imagine pot fi identificate franzelăria lui Franț Pestic, prăvălia lui Bahană și cafeneaua lui Nicuță Neagu[51]. O a doua fotografie, mai puțin cunoscută, a fost publicată în anul 1940 de Alexandru N. Rădulescu și este reprodusă alăturat[52].
La nota telegrafică a Comisiunii Monumentelor Istorice, primarul Vasile Tașcă a răspuns că „întrucât nu se mai poate lua nicio măsură pentru a împiedica prăbușirea, s-a luat hotărârea de dărâmare a Foișorului din Piața Observatorului”, solicitând eliberarea autorizației de demolare. Decizia era justificată prin argumentul că „Foişorul nu prezintă nicio importanţă istorică și se pune în pericol viaţa cetăţenilor”[53].
Președintele Comisiunii propunea „înconjurarea monumentului cu o barieră improvizată”, menită să protejeze trecătorii „în așteptarea avizului d-lui arhitect șef Ștefan Balș”[54]. Primăria a invocat însă „lipsa brațelor de muncă” ca motiv pentru neaplicarea acestor măsuri[55]. În consecință, edilul a solicitat sprijinul comandantului Garnizoanei Tecuci, cerând trimiterea a 20–30 de soldați pentru înlăturarea efectelor dezastrului[56]. Răspunsul a fost favorabil, armata punând la dispoziția autorităților locale, zilnic, 45 de soldați – 30 de la Regimentul 24 Infanterie și 15 de la Regimentul 5 Artilerie – pentru demolarea clădirilor afectate și transportul molozului[57].
Antreprenorul Pantelimon Vasilescu, cel care realizase anterior lucrările de restaurare, s-a oferit să execute demolarea Foișorului pentru suma de 25.000 lei[58], însă oferta a fost respinsă din lipsă de fonduri bugetare. Pentru a preveni eventuale accidente, autoritățile au apelat exclusiv la sprijinul armatei, solicitând „trimiterea unui domn ofiţer inginer constructor” împreună cu soldați, în vederea dărâmării edificiului[59]. Demolarea completă a Foișorului din Piața Observatorului a avut loc la începutul lunii decembrie 1940.
La 11 decembrie 1940, primarul a cerut șefului Serviciului Tehnic al Primăriei înaintarea procesului-verbal constatator privind dărâmarea compartimentelor nr. 16–24 din hală, inclusiv a Foișorului[60].
Astfel s-a încheiat existența de 73 de ani a Foișorului de foc, construcție care a marcat peisajul urban și memoria colectivă a Tecuciului, devenind, așa cum afirma primarul Virgil Mironescu în 1922, un simbol al trecutului de care locuitorii orașului au fost profund legați sufletește.
Text publicat într-o formă ușor modificată în revista „Auris T”, anul I, nr. 2, Tecuci, 2018, p. 24–26.
[1] Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și publicații, Editura GraphoPress, Tecuci, 2015, doc. 188, p. 219; Idem, Tecuci: evenimente, instituții, personalități, publicații. Ghid, ediție revăzută și adăugită, Biblioteca Municipală „Șt. Petică”, Tecuci, 2001, p. 18 (în continuare: Tecuci – ghid).
[2] Stratulat Decuseară, Notițe istorice ale bisericii catedrale cu patronul Sf. Mucenic Gheorghe din urba Tecuciu, Tipografia Gheorghe Balaș, Tecuci, 1893, p. 7.
[3] Tatăl scriitorului Calistrat Hogaș.
[4] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 16/1865, f. 980.
[5] Stratulat Decuseară, op. cit., p. 12.
[6] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 8/1866, f. 838.
[7] Ștefan Andronache, Tecuci – ghid, p. 27; Stratulat Decuseară, op. cit., p. 12.
[8] Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Galați (SJAN Galați), fond Primăria orașului Tecuci, dosar 34/1888, f. 2.
[9] Ibidem, dosar 16/1875, f. 5.
[10] Ibidem, dosar 123/1889, f. 1. Devizul estimativ, datat 23 mai 1889, avea valoarea de 845 lei și 57 bani și a fost întocmit de arhitectul L. Zater; la f. 3 se află aprobarea Ministerului de Interne din 18 iunie 1889.
[11] Ibidem, f. 7. Contractul a fost semnat la 23 iulie 1889; termenul de execuție era de 25 de zile.
[12] Ibidem, dosar 26/1897, f. 1.
[13] Ibidem, f. 2–3. Au fost angajați maiștrii Iancu Polac și Iancu Marcovici.
[14] Ibidem, dosar 39/1922, f. 1. Proces-verbal nr. 5 al ședinței Comisiei Interimare a orașului Tecuci (18 mai 1922). Președinte: Virgil Mironescu; membri: C. Burghele, C. Căpraru, I. Iacobescu, Gh. Popovici, M. C. Puțanu, C. Condrache, I. Condrache, Dimitrie Motaș Brânzei, Vasile Irodeanu; absent: Avram Lucaci.
[15] „Telegraful”, anul XV, nr. 3720, 18 octombrie 1884, p. 2.
[16] „Curierul Tecuciului”, anul II, nr. 32, 12 aprilie 1936, p. 1.
[17] Ion Dongorozi, Într-un an la iarmaroc. Amintiri dintr-un oraș moldovenesc, în Tecuciul în memorialistica scriitorilor săi, cuvânt înainte și note biografice de Ștefan Andronache, Biblioteca Municipală „Ștefan Petică”, Editura Geneze, Tecuci, 2001, p. 172–177.
[18] A. P. Samson, Între ape, Editura Cartea Românească, București, 1989, p. 7.
[19] Ion Dongorozi, Signor Berthelotty, Biblioteca „Semănătorul”, nr. 130–131, Editura Librăriei Diecezane, Arad, 1926, p. 8–13.
[20] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 39/1922, f. 2.
[21] Ibidem, f. 7.
[22] Ibidem, f. 18. La dosar se află apelul datat 18 mai 1922.
[23] Ibidem, f. 19.
[24] Ibidem, f. 13.
[25] Ibidem, f. 52.
[26] Ibidem, f. 14. Grigore Găină era comerciant, cu prăvălie pe strada Ștefan cel Mare, în ale cărui case funcționau redacția și administrația ziarului „Curierul Tecuciului” (vezi „Curierul Tecuciului”, anul VI, nr. 15, 27 mai 1940, p. 1).
[27] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 39/1922, f. 22.
[28] Ibidem, f. 23.
[29] Ibidem, f. 24–25.
[30] Ibidem, f. 27.
[31] Ibidem, f. 94–94v. La dosar se află devizul pentru construirea celor opt prăvălii, borderoul actelor justificative (cheltuieli totale: 39.813,40 lei) și procesul-verbal de recepție a lucrărilor din 10 septembrie 1923.
[32] „Curierul Tecuciului”, anul II, nr. 32, 12 aprilie 1936, p. 1.
[33] Ibidem.
[34] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 20/1929, f. 44v.
[35] Ibidem, dosar 10/1939, ff. 2–3.
[36] Ibidem, f. 4.
[37] Ibidem, dosar 49/1940, f. 4.
[38] Ibidem, f. 6–7.
[39] Ibidem, f. 1.
[40] Ibidem, f. 4. Ing. Gheorghe Rădulescu era șeful Serviciului Tehnic al Primăriei; ing. Florea, șeful Serviciului Tehnic al Județului; arh. I. Flavian activa în cadrul serviciilor județene (Ibidem, f. 177).
[41] Ibidem, f. 10. La 25 mai 1940 a fost emisă Publicația nr. 8430 privind organizarea licitației publice din 14 iunie 1940 pentru mai multe lucrări edilitare, inclusiv restaurarea Foișorului din Piața Observator (86.000 lei). Documentul este semnat de primarul col. N. Ionașcu și secretarul Alex. Muscă (Ibidem, f. 11). Primarul menționa obținerea sumei de 1.800.000 lei de la Ministerul Lucrărilor Publice și cheltuieli edilitare totale de 3.724.087 lei („Curierul Tecuciului”, anul VI, nr. 15, 27 mai 1940, p. 2).
[42] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 49/1940, f. 14.
[43] Ibidem, f. 16. Au fost invitați să depună oferte până la 27 septembrie 1940 antreprenorii Pantelimon Vasilescu (Focșani), Giuseppe Palona, Franz Huber și Gheorghe Țanu (Tecuci). Ștefan Diacu a depus ofertă cu un spor de 15% față de deviz (Ibidem, f. 17).
[44] Ibidem, f. 19.
[45] Ibidem, f. 25–26.
[46] Ibidem, f. 29.
[47] Ibidem, f. 30.
[48] Ibidem, f. 30. Nota telegrafică nr. 2326 din 27 noiembrie 1940.
[49] Fotograful Pascali Feuerstein locuia în apropierea Pieței Observator. Clădirea sa apare în fotografia realizată la 27 decembrie 1917, cu prilejul decorării unor militari români de către generalul Mathias Berthelot; imobilul există și astăzi.
[50] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 49/1940, f. 47.
[51] Neagu Nicuță, proprietarul cafenelei, era bunicul lui Neagu, director al cooperației în perioada comunistă; localul servea în principal ceai. Mulțumiri lui Iosef Alexandru pentru informațiile puse la dispoziție.
[52] Alexandru N. Rădulescu, „Cercetări în Moldova de Sud asupra cutremurului din 10 noiembrie 1940”, în Revista Geografică Română, anul III, fasc. II–III, 1940.
[53] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 49/1940, f. 31.
[54] Ibidem, f. 32.
[55] Ibidem, f. 33.
[56] Ibidem, f. 53.
[57] Ibidem, f. 83.
[58] Ibidem, f. 65.
[59] Ibidem, f. 66.
[60] Ibidem, dosar 16/1940, f. 1. La 6 martie 1941, Primăria a acceptat oferta lui Ioan Prisecaru pentru scoaterea și curățarea cărămizilor rezultate din demolări; la 15 martie 1941 s-a achitat curățarea a 19.130 de cărămizi rezultate din dărâmarea halelor și a Foișorului din Piața Observatorului (Ibidem, dosar 62/1941, f. 50; Ibidem, f. 48).
