Regimentul 64 Infanterie Tecuci
în campania militară din toamna
anului 1916
Regimentul 64 Infanterie a fost înființat în baza prevederilor Înaltului Decret nr. 1444 din 1 aprilie 1914, publicat în Monitorul Oastei nr. 15 din 4 aprilie 1914. Unitatea își avea reședința în Garnizoana Tecuci și era alcătuită din unități și subunități mobilizate din centrul de recrutare Tecuci. Împreună cu Regimentul 50 Infanterie Focșani, făcea parte din Brigada 35 Infanterie, încadrată în Divizia 5 Infanterie (Corpul III Armată). La intrarea României în război, regimentul era comandat de locotenent-colonelul Ioan Costăchescu. În cursul acțiunilor militare din anul 1916, unitatea a fost dislocată operativ în zonele Brașov–Feldioara–Homorod și Nămăești–Valea Mare Pravăț–Câmpulung.
Operațiunile militare din Bucegi. Trebuie menționat faptul că subunități ale Regimentului 64 Infanterie au acționat, în această campanie, la unele dintre cele mai înalte altitudini, pe crestele Munților Bucegi.
La 2 octombrie 1916, generalul Razu a ordonat unui batalion al Regimentului 64 Infanterie, aflat sub comanda maiorului Aritonovici, să pornească în marș spre Moreni. Misiunea acestuia era ocuparea Vămii Strunga, în vederea asigurării frontierei pe sectorul cuprins între vârfurile Omu și Sfântul Ilie.
Generalul Gheorghe Dabija (1872–1957), în lucrarea Armata Română în Războiul Mondial (1916–1918), consemnează că, la 6/19 noiembrie 1916, „la Vama Strunga și Omul, patrule inamice au făcut recunoașteri, dar au fost respinse”. Această mențiune atestă existența unor confruntări militare, chiar dacă limitate la nivelul patrulelor, desfășurate la cea mai mare altitudine a frontului din Munții Bucegi, pe crestele vârfului Omu (2.505 m). Printre forțele române angajate în zonă s-a aflat și Batalionul I al Regimentului 64 Infanterie Tecuci, integrat în Detașamentul Strunga.
Defecțiunea morală. Campania din anul 1916 a fost marcată și de așa-numitele „defecțiuni morale” apărute în cadrul unor unități ale armatei române, fenomen de care nu a fost ocolit nici Regimentul 64 Infanterie Tecuci. Generalul Gheorghe Dabija relatează că, la 6 octombrie 1916, în urma unor recunoașteri inamice spre Dobriașu și Muntele Clăbucet, regimentele 50 și 64 Infanterie, aparținând Brigăzii 35 Infanterie, s-au retras dezorganizat spre Stoenești, fiind refăcute cu mare dificultate și reintroduse ulterior în luptă în sectorul Muntelui Clăbucet.
Referitor la aceste evenimente, generalul Alexandru Stoenescu nota în carnetul său de campanie, la data de 6 octombrie 1916: „Două companii au fost trimise la satul Stoenești pe Dâmbovița, a veni în ajutorul Reg. 64, care își pierduse orice onoare. Fugeau din front după câmpul de luptă și devastau locuințele oamenilor, chiar jefuiau pe oameni, făcând crime. Găsindu-mă în rezervă la satul Suslănești, am prins mulți oameni fugari din acest regiment, pe care i-am pus pe două rânduri și, cu o escortă puternică, i-am înaintat comandamentului diviziei. Pentru aceste fapte reprobabile, comandamentul a dat un ordin de zi pe divizie, arătând faptele degradatoare ale Reg. 64 și 50”.
Generalul Stoenescu considera că nu presiunea directă a inamicului a determinat retragerea ostașilor, ci propaganda desfășurată de anumite persoane din rândul celor două regimente, care le insuflau ideea că „aici nu este țara lor” și că nu ar avea motive să lupte în Muntenia. Potrivit relatărilor sale, locuitorii satelor Slobozia, Stoenești, Bădeni, Pământeni și Suslănești au fost martori ai acestor fapte.
Constantin Kirițescu, referindu-se la desfășurarea luptelor pe frontul Dragoslavele–Mateiaș, notează că, la 3/16 octombrie 1916, după ocuparea de către germani a pantelor nordice ale dealului Mateiaș (situat la aproximativ 8 km de Câmpulung), s-a produs panică în rândul trupelor române: „O spărtură se face în front: Regimentul 50 părăsește poziția și se retrage în debandadă la Câmpulung, unde se dă la neorânduieli”.
La rândul său, I. M. Dimitrescu sugerează că aceste evenimente s-ar fi produs la 30 septembrie 1916, la Posada, unde „ochii văzură spectacolul de necrezut al înfrângerii, al unei retrageri rușinoase, al unei nedibăcii ostășești, ale cărei urmări ne-au aprins și mai mult în suflet flacăra răzbunării”.
Având în vedere faptul că batalioanele celor două regimente ale Brigăzii 35 Infanterie erau dispuse în sectoare diferite pe frontul Dragoslavele–Mateiaș, se poate considera că această „defecțiune morală” a afectat doar subunități izolate și nu regimentele în ansamblul lor. Din această perspectivă, caracterizările generalizatoare de tipul „Reg. 64 își pierduse orice onoare” sau „faptele degradatoare ale Reg. 64 și 50” apar ca exagerate. În sprijinul acestei interpretări vine și opinia generalului Alexandru Averescu, care, după ce a luat cunoștință de o telegramă alarmistă adresată Marelui Cartier General, consemna: „Voi vedea cum sunt regimentele; desigur însă că domnii care au telegrafiat astfel de lucruri trebuie să fie în prada groazei. Nu știu dacă regimentele erau lașe sau cel care a telegrafiat… Cum se puteau permite la M. C. G. astfel de necuviințe?”.
Nu trebuie uitat faptul că aceste evenimente s-au produs după aproape cinci săptămâni de lupte neîntrerupte, perioadă în care cele două regimente au stat permanent de veghe la frontieră, cu efectivele serios diminuate și epuizate fizic. Totodată, trebuie avută în vedere și intensitatea extremă a atacurilor inamice. În acest sens, I. M. Dimitrescu descria bombardamentele germane de la Vama Giuvala–Rucăr, din 28 septembrie 1916: „Deodată, un trăsnet îngrozitor izbește văzduhul deasupra noastră. O hornă de pe vamă cade sfărâmată în bucăți. Câteva rupturi de obuz se revarsă sub formă de ploaie peste noi, iar, la 30 de pași, o schijă omoară pe inimosul învățător Cristea Badiu, sublocotenent de rezervă, și schilodește oribil mai mulți soldați. Muzica înfricoșătoare se repetă: caii rup hamurile, oamenii aleargă într-o neorânduială turbată, automobilele sanitare se pun pe fugă. E o învălmășeală vecină cu nebunia, pe când muzica obuzelor, spărgându-se la câțiva pași de noi, mărește și mai mult panica”. În timpul acestor lupte, la 27 septembrie 1916, la Vama Giuvala a fost rănit avocatul-locotenent Alexandru Lascarov-Moldovanu.
Bătălia de pe frontul Dragoslavele–Mateiaș. Luptele de pe acest front au cunoscut o intensitate deosebită. I. M. Dimitrescu arăta că asupra pozițiilor Regimentului 50 Infanterie inamicul dezlănțuia „un uragan groaznic de proiectile”, „amestecând pământul cu sute de trupuri omenești” și supunând trupele române unor „ceasuri de tortură și chinuri ca în iad”. O situație similară s-a înregistrat la 3 octombrie 1916, când germanii au ocupat Muntele Căpitanu, după o zi „fioroasă, în care, cu toată lipsa noastră de artilerie grea, mitraliere și alte mijloace de luptă, am rezistat totuși în fața unui inamic superior numeric, până ce pierderile ne-au pus în neputință de a mai menține poziția”.
Reacția comandamentului armatei române a fost promptă. Breșa creată a fost acoperită cu trupe din rezervă, apărarea a fost reorganizată, iar ulterior trupele române au trecut la contraofensivă. După trei zile de lupte înverșunate, la 6/19 octombrie 1916, inamicul s-a retras cu pierderi grele, iar vârful Mateiaș (cota 1.241) a rămas în mâinile românilor. Aceasta a fost singura trecătoare pe care trupele germane nu au reușit să o cucerească, retragerea ulterioară a armatei române fiind determinată de înfrângerile suferite pe Olt și Jiu, pentru a evita încercuirea.
În cursul nopții de 10/11 octombrie 1916, companii din Regimentul 50 Infanterie Focșani și Regimentul 64 Infanterie Tecuci au fost surprinse de focul liniilor inamice între râul Târgului și râul Argeșel. Regimentul 50 ocupa poziții pe Valea Cârstei și Poiana Lungă, având în dreapta Regimentul 70 Infanterie Muscel și în stânga Regimentul 64 Infanterie Tecuci. Luptele de poziție, însoțite de bombardamente intense de artilerie, s-au soldat cu respingerea atacurilor inamice, acesta fiind nevoit să-și prelungească linia de luptă spre satele Albești și Cândești.
În noaptea de 12/13 octombrie 1916, soldații Regimentului 50 Infanterie, apărând flancul stâng al dispozitivului românesc, au respins cu eroism nu mai puțin de 12 atacuri succesive ale trupelor germane. În acest context, afirmația generalului Dabija potrivit căreia „situația acestui flanc este grea din cauza R. 50 Inf. care luptă slab” apare dificil de susținut.
În sectorul drept, detașamentul colonelului Foișoreanu, comandantul Regimentului 24 Infanterie Tecuci, a fost atacat de grupul german de pe Prisaca (cota 1.358), atac care a fost stopat de artileria grea română de la Dragoslavele.
Lupte crâncene s-au desfășurat și la 14 octombrie 1916. La încleștările de pe panta piscului Urlei a participat și o companie din Regimentul 64 Infanterie Tecuci, alături de Regimentul 60 Infanterie. Această subunitate a fost angajată și în luptele din ziua următoare, din Lunca Gârlei. Epuizată, compania a fost în cele din urmă retrasă.
La 18 octombrie 1916, șase companii din Regimentul 64 Infanterie ocupau poziții cuprinse între piscul Prisaca și zona Călcelușa Denis. În aceste lupte s-a remarcat locotenentul Ioan Iliescu (viitor locotenent-colonel), comandant al Companiei a 7-a, elogiat de maiorul Stănescu, comandantul regimentului, în foaia calificativă pe anul 1916.
La 4 noiembrie 1916, două batalioane ale Regimentului 64 Infanterie și trei batalioane ale Regimentului 50 Infanterie, alături de un batalion din Regimentul 60 Infanterie, au participat la atacul din sectorul Dealul Pietrosu–Dealul Poiana Lungă, având ca obiectiv cucerirea cotei 1.039 – Plaiul Clăbucetului. Trupele din sector au fost puse sub comanda colonelului Foișoreanu, care avea să preia ulterior conducerea Brigăzii 35 Infanterie.
La 17 noiembrie 1916, cea mai mare parte a efectivelor Regimentului 64 Infanterie a fost capturată și internată în lagărele germane de la Stralsund, Schwarmstedt și Breese, până la repatrierea din iunie 1918.
(Daniel Bradea, Contribuții la istoria orașului Tecuci, Editura StudIS, Iași, 2021, p. 133–137; sursa foto: Calendarul tradițiilor militare, 2012).
