Situația orașului Tecuci
după război
După încheierea războiului, situația era extrem de gravă atât în
Tecuci, cât și în întreaga Moldova. Presa vremii atribuia această stare de
lucruri ,,regimului fascist”, și ,,uneltelor sale lipsite de orice urmă de omenie”. Se considera că, odată cu
măsurile de salvare, era necesar să se identifice vinovații și ,,să
li se aplice pedepse fără cruțare”, deoarece consecințele războiului fuseseră
dezastruoase pentru „o provincie întreagă, cu milioanele ei de locuitori, pe punctul
de a pieri de mizerie, foame și boli”.
Se
argumenta că „tragedia Moldovei” s-a datorat „evacuărilor sălbatice și
distrugerilor conștiente din timpul acestora”. Dacă inițial jafurile se produceau
la întâmplare, în cele din urmă Moldova a fost supusă unei „operațiuni la rece”.
Ziarele timpului consemnează detaliile acestor acțiuni, descriind
circumstanțele dramatice și impactul profund al războiului asupra regiunii și
asupra vieților oamenilor. Spre exemplu, în România Liberă din 26 noiembrie
1944 se relata:
„Cu
toate că, de formă, ordinele Marelui Stat Major cereau să se lase pe loc
material suficient pentru a se face față nevoilor civile, evacuările s-au transformat
într-o adevărată furie a statului și distrugerii. Fabrici, uzine, ateliere desființate.
Mașini care nu au putut fi demontate au fost distruse cu toporul. Aceasta a
fost soarta atelierelor C. F. R. Nicolina, Pașcani, fabricile Letea, Macavaua, toate uzinele electrice
etc. Camioane, automobile, căruțe și chiar roabe au fost expediate la distanțe
de sute de kilometri, distruse sau pierdute pe drum. Când la Bârlad au trebuit
să fie curățate străzile de cadavre, nu s-a găsit o singură tărăboană. A fost
evacuat întreg materialul spitalelor, dispensarelor, depozitele de medicamente.
Toți medicii și personalul ajutător și-au părăsit posturile, lăsând zeci de mii
de răniți grav, bolnavi contagioși și chiar nebuni, nu numai fără îngrijire,
dar lipsiți de un medicament elementar, o fiolă de ulei camforat, o fașă. Cu excepția
doctorului Alexandru Lupan, rămas de bună voie la Tecuci, nu exista niciun chirurg
funcțional în toată Moldova!”[1]
Totuși, dacă luăm în considerare faptul că în luna august 1944, medicii din comunele rurale au primit recompense bănești, printre acestea numărându-se și 13 circumscripții din județul Tecuci, reiese că
nu tot personalul sanitar a fost evacuat[2].
În ciuda condițiilor extrem de dificile
generate de război, administrația sanitară din județul Tecuci a reușit să mențină
funcțională o parte din infrastructura medicală. Conform raportului prezentat
de doctorul Savel Cârlan, medic primar al județului, în cadrul unei conferințe
desfășurate la începutul lunii august 1944, starea sanitară era atent monitorizată.
Se evidențiau măsurile luate pentru combaterea epidemiilor – care, în lunile
martie și aprilie, atinseseră proporții îngrijorătoare – printre care se
numărau instalarea băilor japoneze și a cuptoarelor de deparazitare.
Sprijinul
acordat de autoritățile locale, precum și implicarea Ministerului Sănătății, care
a trimis cadre medicale pentru acoperirea posturilor vacante, s-au dovedit
esențiale pentru menținerea activității spitalelor și dispensarelor. Doctorul
Alexandru Lupan, directorul spitalului „Anton Cincu”, a subliniat eforturile depuse
pentru ca această unitate să ofere, pe lângă îngrijirea bolnavilor civili, și
asistență medicală militarilor, prin internarea și tratarea răniților de pe
front. În cadrul conferinței au fost prezentate și rapoarte ale medicilor din
comunele județului care nu fuseseră evacuați în primăvara anului 1944[3].
Odată cu avansul Armatei Roșii,
situația s-a deteriorat rapid. Mulți locuitori ai județului și orașului Tecuci au
fugit din calea trupelor sovietice. Presa era plină de anunțuri ale celor rămași
acasă, care își căutau disperați rudele plecate. De pildă, la sfârșitul lunii septembrie,
Mioara Cârlan își căuta părinții (pe mama și tatăl, doctorul Savel Cârlan)[4],
iar Iulia Gheorghiu îi ruga pe cei care aveau informații despre tatăl ei,
învățătorul Constantin Gheorghiu, să-i ofere detalii[5].
Aceștia, alături de mulți alții, părăsiseră orașul Tecuci în urma evenimentelor
din 23 august 1944.
*
Reorganizarea
administrativă. După
retragerea trupelor germane și prăbușirea administrației antonesciene, județele
din estul țării, printre care Covurlui,
Bârlad, Râmnicu Sărat, Putna și Tecuci, au fost profund afectate de ,,urgia
hitleristă”, iar autoritățile ,,au dat bir cu fugiții”. În fața acestor realități,
noile structuri de conducere au demarat o amplă reorganizare a aparatului administrativ,
prin numirea unor funcționari proveniți din rândul ,,elementelor muncitoreşti şi intelectuale
care erau apropiate de popor”[6].
Ziarele relatau că în ajutorul noilor conducători
au intervenit ,,Armatele Roșii eliberatoare, primite cu o bucurie de nedescris”, care au acordat
,,un sprijin enorm populației ca să-şi poată începe refacerea gospodăriilor jefuite
sau distruse de nemţi”[7].
Totuși, asemenea afirmații trebuie privite
cu prudență, având în vedere controlul strict exercitat de structurile
administrative asupra presei vremii. În realitate, prezența trupelor sovietice
pe teritoriul României a echivalat cu o ocupație militară de facto, care s-a prelungit
până în anul 1958. Statul român a fost constrâns să plătească despăgubiri de
război considerabile către Uniunea Sovietică, nu doar sub forma unor sume
importante de bani, ci și prin cedarea unor resurse esențiale – petrol, gaze
naturale, cereale, produse industriale și altele. Astfel, în urma actului de la
23 august 1944, România a intrat sub incidența unui regim de ocupație militară
și exploatare economică. Trupele sovietice staționate pe teritoriul național
s-au făcut vinovate de numeroase abuzuri, acte de violență și crime, aspecte pe
care le-am documentat pe larg în alte lucrări ale noastre[8].
În
fața situației disperate cauzate de război, a fost inițiată o campanie de
ajutorare a populației din Moldova. La Tecuci, asemenea acțiuni au fost organizate
de Apărarea Patriotică, Liga Operelor Sociale și Crucea Roșie, în colaborare cu
publicația locală ,,Brazda Nouă”, care sprijinea demersurile prin promovarea
acestora în paginile sale. Campania de colectare de fonduri și alimente s-a
concretizat într-un sprijin substanțial: peste un milion de lei, 2000 kg de
făină, 1000 kg de fasole, 500 litri de ulei, 2000 kg de cartofi și contribuția
Primăriei orașului cu 2000 kg de carne de vită și trei camioane cu zarzavaturi[9].
Contextul
instabil generat de bombardamentele aliate și evacuarea administrației locale a
determinat o serie de disfuncționalități grave în funcționarea instituțiilor
publice. Totodată, în mediul rural, comitetele țărănești constituite între
toamna anului 1944 și primăvara anului 1945 au preluat bunurile abandonate de
moșieri[10]. Statul
a intrat în posesia a 63 de moșii, cu o suprafață totală de 14.200 de hectare,
redistribuite unui număr de 10.115 țărani. De asemenea, au fost confiscate
tractoare, pluguri, mașini de treierat și alte utilaje agricole[11].
Evacuarea
documentelor administrației locale în primăvara anului 1944 și transportul lor
la Turnu Măgurele au afectat grav activitatea instituțiilor publice din Tecuci.
La
data de 19 octombrie 1944, primarul orașului informa Prefectura despre
demersurile de aducere a arhivei evacuate. În această adresă se preciza că delegatul
instituției a fost trimis ,,de câteva zile pentru aducerea întregii arhive evacuate și că, la sosirea acesteia,
comisiunea instituită de noi va verifica și constata starea bunurilor comunei”[12].
Revenirea
funcționarilor publici în Tecuci a fost coordonată de autoritățile centrale,
care au dispus reîntoarcerea etapizată a personalului evacuat în primăvara
anului 1944. O parte dintre aceștia s-au întors încă din octombrie 1944, iar cei
care au avut ,,detașări și utilizări temporare” au revenit în a doua parte a
lunii februarie 1945[13], conform
ordinelor emise de generalul Gheorghe Rozin, împuternicit al președintelui
Consiliului de Miniștri pentru Moldova. Pentru funcționarii originari din
județele Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova, Vaslui și Fălciu, revenirea la
posturi era obligatorie până la data de 17 februarie 1945, fiind puse la
dispoziție vagoane speciale[14].
Autoritățile
au depus eforturi pentru redeschiderea serviciilor publice și normalizarea
activității. La Tecuci, oficiul poștal a reluat expedierea corespondenței aeriene
din 14 octombrie 1944[15], iar oficiul de telefonie a fost reactivat în
noiembrie același an[16]. Tribunalul din Tecuci și judecătoriile
de circumscripție și-au reluat activitatea în decembrie 1944, odată cu prezentarea
la posturi a magistraților și funcționarilor[17]. Un atelier de reparații pentru unelte
agricole a fost deschis pe 9 aprilie 1945, pentru a deservi ,,plugarii nevoiaşi,
având întâietate familiile ostaşilor de pe front, invalizilor, orfanilor şi văduvelor
de război”[18].
În
această perioadă, au fost inițiate demersuri pentru aducerea la Tecuci a unei
fabrici specializate în reparația avioanelor. Cu toate acestea, potrivit unui
articol publicat în noiembrie 1944 în ziarul Scânteia,
directorul fabricii A.S.A.M. Gorj, inginerul Wagner, s-a opus transferului de la
Stănești la Tecuci. Argumentele în favoarea mutării subliniau faptul că orașul
dispunea de „hangare mari și un aerodrom foarte bun pentru avioanele de bombardament”.
Refuzul directorului a fost aspru criticat, fiind calificat drept „coadă de topor
hitleristă”, acuzat că nesocotea un ordin al Marelui Stat Major și că acționa
în interes propriu, opunându-se contribuției la efortul de război și la
necesitățile frontului.
Pe
fondul greutăților logistice, al lipsei materialelor necesare pentru reparațiile
aeronautice, al întârzierilor frecvente în plata salariilor și al condițiilor dificile
de muncă – mai ales la cantina întreprinderii, unde muncitorii se aprovizionau
cu alimente –, angajații, în majoritate originari din Tecuci, și-au exprimat
dorința de a se întoarce în orașul natal. Ei considerau că, alături de familiile
lor, viața le-ar fi fost mai ușoară, iar veniturile mai ușor de gestionat într-un
mediu familiar[19].
Autoritățile
locale au depus eforturi considerabile pentru a limita impactul epidemiilor asupra
populației. În sprijinul acestora, Ministerul Sănătății a decis, în septembrie 1944,
înființarea a trei depozite regionale de materiale sanitare în Moldova – la
Tecuci, Roman și Iași. Transportul materialelor de la București a fost asigurat
cu un avion Junkers trimotor, iar primul transport către Tecuci a avut loc la
30 septembrie, întrucât depozitul local devenise deja funcțional. Medicamentele
și pansamentele au fost distribuite atât către Spitalul „Anton Cincu” din localitate,
care funcționa la capacitate maximă, cât și către unitățile medicale din
împrejurimi[20].
Pentru
prevenirea și combaterea epidemiilor (în special a tifosului exantematic)
Ministerul Sănătății a desfășurat o serie de măsuri în întreaga Moldovă: trimiterea
de cadre medicale și sanitare, formarea de echipe de deparazitare, precum și
mobilizarea a două servicii igienico-profilactice mobile, dotate cu echipamente
și materiale antiepidemice necesare pentru o durată de aproximativ două luni.
De asemenea, au fost mobilizați 30 de medici militari, care, după ce au
asigurat asistența sanitară a convoaielor de repatriați sovietici, au fost
repartizați în zonele rurale rămase fără personal sanitar. În plus, patru
trenuri-baie au fost trimise la Tecuci, Galați, Bârlad și Mărășești[21].
La
17 februarie 1949, printr-o decizie emisă de ministrul adjunct al sănătății, a
fost dispusă înființarea unui laborator de igienă, cu secție de bacteriologie,
în orașul Tecuci, pentru a deservi întregul județ. Tot atunci, în cadrul
Spitalului de Stat nr. 1 Tecuci (fostul Spital „Anton Cincu”), s-a stabilit
înființarea unei secții de pediatrie cu 30 de paturi, precum și dotarea secției
de chirurgie cu încă 20 de paturi. În urma acestor reorganizări, spitalul a
atins o capacitate totală de 230 de paturi, distribuite astfel: secția de boli
interne (inclusiv o subsecție de boli contagioase și antirabice) – 100 de
paturi; secția de chirurgie – 70 de paturi; secția de tuberculoză (TBC) – 30 de
paturi; secția de pediatrie – 30 de paturi.
Noua
secție de pediatrie a fost amplasată în spațiul anterior ocupat de secția TBC, care
a fost relocată la Sanatoriul „Dr. Capotă”, devenit anexă a spitalului.
Sanatoriul, fondat de doctorul Ion Capotă (personalitate marcantă a medicinei tecucene) a funcționat până la naționalizarea instituțiilor sanitare particulare, la 3 noiembrie 1948, într-o clădire situată pe strada 1 Decembrie nr. 86. Imobilul fusese construit înainte de 1890 de către dr. Philip Sachelarie, pe un teren primit de la socrul său, dr. Jan Copețchi, și a fost ulterior achiziționat de către moștenitorii dr. Sachelarie[22]
În
octombrie 1950, la Tecuci a fost inaugurată o policlinică destinată
salariaților și elevilor, alături de un dispensar materno-infantil. Pentru
intensificarea luptei împotriva tuberculozei, secția de TBC a fost echipată cu
aparate Roentgen și dispozitive pentru pneumotorax[23].
În
unele sate din județul Tecuci, grav afectate de război și de secetă, au fost
semnalate numeroase cazuri de pelagră. În timpul foametei, locuitorii parcurgeau
distanțe mari pentru a procura porumb, care, din cauza condițiilor climatice
nefavorabile, se altera pe drum, fiind totuși consumat. Ca urmare, mulți s-au
îmbolnăvit. Pentru sprijinirea acestor persoane, Crucea Roșie, în colaborare cu
Ministerul Sănătății, a inițiat înființarea unor cantine și dispensare
antipelagroase în 24 de sate din județ. Pe lângă administrarea tratamentului medicamentos,
s-a oferit și consiliere medicală specializată.
Fiecare
dintre cele 24 de cantine asigura zilnic hrana pentru aproximativ 100 de
persoane, care primeau, în același timp, tratament adecvat, în funcție de
stadiul bolii. Aceste centre au fost gestionate de personalul și asistentele
Crucii Roșii, cu sprijinul membrilor Uniunii Femeilor Democrate din România
(U.F.D.R.) și al voluntarilor din comunitățile locale. Medicamentele și
alimentele necesare au fost furnizate de Crucea Roșie și Ministerul Sănătății[24].
[1] ,,România Liberă”, anul 2,
nr. 102, 26.11.1944, p. 1.
[2],,Universul”, ed. de cap., an 61, nr. 227, 18.08.1944,
p. 5.
[3] ,,Universul”, ediția de provincie, anul 61, nr. 226, 17 august 1944, p. 8.
[4] ,,Universul”, ediția de
capitală, an 61, nr. 260, 21 septembrie 1944, p. 8.
[5],,Universul”, ediția de
capitală, anul 61, nr. 264, 25 septembrie 1944, p. 10.
[6] ,,Scânteia”, anul 2, nr. 284,
26 iulie1945, p. 5.
[7] ,,Scânteia”, anul 1, nr. 86,
16 decembrie 1944, p. 4.
[8] Vezi
Daniel Bradea, Tecuciul
în vremea ciumei roșii (1945-1950), vol. I, Editura PIM, Iași, 2019 și Contribuții la istoria orașului Tecuci,
Editura StudIS, Iași, 2021.
[9] ,,Scânteia”, anul 1, nr.
86, 16 decembrie 1944, p. 4.
[10] Gheorghe Tanasă, op.
cit., p. 458. Comitetele țărănești țineau loc de consilii locale comunale.
După 6 martie 1945, acestea au fost recunoscute de guvern ca organe locale alese,
iar în unele localități s-au transformat în organe de aplicare a reformei agrare.
[11] ,,Scânteia”, anul 2, nr. 211,
28 aprilie 1945, p. 4.
[12] SJAN Galați, fond Prefectura
județului Tecuci, dosar nr. 127/1944, f. 119.
[13]La începutul lunii octombrie
1944, în presă au fost publicate comunicatele Ministerului Afacerilor Interne
privind retrimiterea organelor administrative și polițienești în Moldova și Bucovina
de Sud. Conform acestora, autoritățile din Tecuci aveau rezervate vagoane pentru
trenurile care urmau următoarele rute. Pentru Prefectura și Primăria Tecuci
era rezervat un vagon de clasă și 7 vagoane acoperite la stația Turnu Măgurele.
Acestea urmau să plece în ziua de 13 octombrie, la ora 19:48, și să treacă prin
Chitila în ziua de 14 octombrie, la ora 16:00. De asemenea, era rezervat un vagon
acoperit la gara Zimnicea, care urma să plece în ziua de 13 octombrie, la ora 16:47,
și să treacă prin Chitila în ziua de 14 octombrie, la ora 16:00, precum și un alt
vagon acoperit cu plecare din Roșiorii de Vede în ziua de 13 octombrie, la ora
22:13, și cu trecere prin Chitila în ziua de 14 octombrie, la ora 16:00. Pentru
Poliția Tecuci, erau rezervate 3 vagoane acoperite, cu plecare din stația Lugoj,
în ziua de 14 octombrie, la ora 15:55, și trecere prin Chitila în ziua de 16 octombrie,
la ora 6:00 (conform ziarului „Universul”, ediția de capitală, anul 61, nr. 281,
12 octombrie 1944, p. 4).
[14] ,,Scânteia”, anul 2, nr. 137, 12 februarie
1945, p. 3.
[15] ,,Scânteia”, anul 1, nr.
25, 15 octombrie 1944, p. 5.
[16] ,,Scânteia”, anul 1, nr. 44,
4 noiembrie 1944, p. 4.
[17],,Universul”, ediția de capitală,
anul 61, nr. 337, 16 decembrie 1944, p. 2.
[18] ,,Scânteia”, anul 2, nr. 221,
13 mai 1945, p. 4.
[19] ,,Scânteia”, anul 1, nr.
43, 3 noiembrie 1944, p. 3.
[20],,Universul”, ediția de capitală,
anul 61, nr. 269, 30 septembrie 1944, p. 3.
[21] ,,Universul”, ediția de capitală
anul 61, nr. 323, 30 noiembrie 1944, p. 2.
[22] Secția de
TBC a Spitalului Municipal, a funcționat
în cele 8 camere ale clădirii până în anul 2005 (Ștefan Andronache, Tecuciul
și împrejurimile sale, p. 170).
[23] ,,Universul”, anul 67, nr. 245, 22 oct.
1950, p. 4.
[24] ,,Frontul
Plugarilor”, anul 4, nr. 1049, 23 august
1948, p. 2. În
articol erau prezentate și două exemple: cantina din comuna Drăgoești, care deservea
80 de persoane, și cantina din satul Lucești, sprijinită de comunitatea locală și
de U.F.D.R. La aceasta din urmă, pe lângă cei 40 de vârstnici, luau masa și aproximativ
32 de copii.
