Prezențe regale la Tecuci în anii neutralității

  și ai Războiului de Întregire Națională

                                                        

                                                               I

           Regina Maria la Tecuci (1915–1918) 

 

I.1.  Vizitele din perioada neutralității (1915–1916)

Legăturile reginei Maria cu orașul Tecuci și cu împrejurimile sale s-au conturat înainte ca România să intre în război. Prima vizită documentată datează din vara anului 1915, când suverana se afla deja în centrul unui vast efort umanitar, patronând societăți de binefacere și sprijinind categoriile defavorizate ale populației.

La 19 iunie 1915, prefectura și garnizoana locală au fost înștiințate că duminică, 21 iunie, la orele trei și jumătate după-amiaza, Majestatea Sa Regina Maria va sosi în localitate, venind de la Ghidigeni, de pe moșia domnului Chrissoveloni, pentru a onora cu prezența sa concursul hipic organizat de ofițerii Brigăzii 4 Roșiori. După încheierea competiției, urma să se îndrepte cu automobilul spre moșia Drăgușeni, reședința Constanței Cincu[1], doamnă de onoare a Majestății Sale[2].

Sosirea a avut loc la 21 iunie 1915, la ora 15:20, în gara orașului, regina Maria fiind însoțită de principesele Elisabeta și Mărioara. Pe peron, oaspeții au fost întâmpinați de inspectorul general administrativ Ermil Zaharia  (delegat ca prefect al județului), de colonelul Botea, comandantul garnizoanei, precum și de deputați, senatori, reprezentanți ai autorităților civile și militare și de numeroase doamne din elita locală.

Primarul Constantin Condrache a oferit tradiționala pâine și sare, iar o companie cu drapel și muzică din Regimentul 6 Tecuci, comandată de căpitanul Constantin Pârvulescu, a prezentat onorul militar. Suverana a trecut apoi în revistă compania de onoare. La festivitate a participat o mulțime numeroasă, alcătuită atât din locuitori ai orașului, cât și din săteni din comunele învecinate, mulți dintre aceștia purtând costume naționale.

Cortegiul oficial a parcurs bulevardul Elisabeta, strada Carol și strada Bacău, îndreptându-se spre hipodromul amenajat de maiorul Comăneanu în partea de vest a orașului. Regina a fost întâmpinată de soția colonelului Rusescu și de Theodor Cincu, care i-au oferit flori. Concursul a început cu proba de dresaj, la care au participat mai mulți ofițeri (căpitanii Capșa și Sihniu, locotenenții Petrașcu, Pantazi și Coroneanu și sublocotenenții Tomescu, Marinescu și Jipa), însă o ploaie torențială a întrerupt competiția. După aproximativ douăzeci de minute de așteptare, ploaia nu a încetat, iar întrecerile au fost amânate. Presa consemna că în afara programului a concurat și maiorul Comăneanu, cu calul Milcov II, proprietatea lui Nicolae Filipescu, fiind răsplătit de regină cu un ceas de aur[3].

În toamna aceluiași an, cu prilejul pomenirii unui an de la decesul regelui Carol I, mareșalul curții a adus la cunoștința primarului că, în baza punctului 17 din testament, urmează a se face distribuirea ajutoarelor pentru săraci. Autoritățile locale au primit în acest scop suma de 5.000 de lei, împărțită populației nevoiașe din oraș[4].

La 21 mai 1916, regina Maria a anunțat oficial autoritățile locale că, în ziua de 23 mai, va sosi la Tecuci pentru a împărți fondul destinat persoanelor aflate în nevoi[5]. Majestatea Sa a fost însoțită de principesele Elisabeta și Mărioara (Mignon), iar distribuirea ajutoarelor s-a făcut în Grădina Publică, într-un pavilion amenajat special în acest scop, întrucât „era singurul loc unde putea fi primită M.S. Regina și unde se puteau împărți ajutoarele”[6].

I.2. Regina Maria pe front

Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, regina Maria și-a asumat o nouă misiune: aceea de a fi prezentă acolo unde suferința era mai mare. Convinsă că războiul crea condițiile împlinirii idealului național, suverana s-a implicat nemijlocit în organizarea serviciului sanitar, patronând prin societatea care îi purta numele trei spitale de campanie (la Ghidigeni, Căiuți și Coțofenești) și un serviciu de ambulanțe. Nicolae Iorga remarca faptul că, odată cu intrarea în război, regina „își începea lupta ei contra durerilor fizice ca și contra descurajării rănilor sufletești, cu încredere în normele superioare după care se îndreaptă, peste toate încercările trecătoare, viața națiunilor"[7].

În timpul marilor bătălii din vara lui 1917, suverana a fost permanent prezentă acolo unde primejdia era mai mare:

,,în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine”[8].

       Astfel și-a câștigat supranumele de „Mama răniților" sau „Regina soldat." În ianuarie 1918, a primit din partea șefului Marelui Cartier General distincția „Virtutea Militară" clasa I, cea mai înaltă decorație militară de război, acordată, în mod excepțional, unei femei, întrucât regulamentele militare excludeau această posibilitate[9].

Este de subliniat că, în timpul războiului, regina Maria a vizitat  și regimentele tecucene care participau la lupte. La 18/31 martie 1917, în timpul perioadei de refacere a Brigăzii  4 Roșiori Tecuci în nordul Moldovei, suverana a inspectat Spitalul Regimentului 6 Roșiori Tecuci, instalat la Plopeni, județul Botoșani[10]. Cu acest prilej, corul regimentului, alcătuit din ofițeri și soldați și aflat sub conducerea iconomului Ștefan Iordănescu  (confesorul Brigăzii 4 Roșiori Tecuci), a interpretat cântece religioase și patriotice în fața Majestății Sale[11].

În toamna lui 1917 (23 octombrie / 5 noiembrie), pe un câmp din apropierea orașului Onești, soldați și ofițeri din Regimentul 24 Infanterie Tecuci au fost decorați de regina Maria. La prânzul oferit de regiment după ceremonie, suverana a remarcat discursul colonelului Bădescu, comandantul regimentului: „a vorbit cu o elocvență extraordinar de poetică. E un om foarte entuziast și loial, care dădea pe dinafară de bucurie că am venit în vizită"[12].

O evocare a acestui eveniment a fost consemnată și de Grigore T. Popa, medic al regimentului la acea dată:

„În această atmosferă s-a auzit într-o zi exclamația tuturor, pornită nu se știe bine dincotro: A venit Regina Maria! Într-adevăr venise. A intrat prin toate barăcile exantematicilor, s-a interesat de rufăria oștenilor și a schimbat câte o vorbă cu mai fiecare soldat întâlnit în cale. Într-o magazie de scânduri, pe mese improvizate, rămase cu lemnul gol, ofițerii au luat masa cu regina. Buna dispoziție revenise. Totul era sărăcăcios și din lipsă, dar nădejdea sclipea din ochii tuturor. Nu s-au ținut toasturi, nu s-a făcut vorbărie, dar din când în când se auzea în munți bombardamentul, ca un tunet care vestește ploaie cu grindină. Mulți din cei care au sărutat atunci mâna reginei au fost peste trei zile îmbrățișați de pământul rece"[13].

Întrucât acest text a fost redactat la două decenii după producerea evenimentelor rememorate, unele informații trebuie privite cu circumspecție. Este cazul afirmației potrivit căreia, la trei zile după întâlnirea cu regina Maria, numeroși ostași ar fi murit pe câmpul de luptă. În realitate, după încheierea marilor bătălii de la Mărăști, Mărășești, Oituz și Cireșoaia, pe linia frontului s-au mai înregistrat doar incidente minore, soldate cu un număr redus de victime.

I.3. Vizitele la spitalele din Tecuci și împrejurimi  în 1917

Județul Tecuci și orașul  său de reședință au intrat în atenția suveranei în mai multe rânduri, pe parcursul campaniei militare din 1917.

La 31 mai/13 iunie 1917, după ce vizitase Spitalul „Principele Mircea" de la Ghidigeni (instalat în conacul familiei Chrissoveloni, bine condus și apreciat de regină pentru organizarea sa exemplară), regina Maria s-a îndreptat spre o proprietate din apropierea Tecuciului, aparținând familiei Cincu, la Țigănești, „unde câțiva doctori și surori de caritate din Anglia conduc un spital în corturi, pentru ruși”, personalul sanitar fiind format din sârbi [14]. Era vorba de Spitalul Femeilor Scoțiene, instalat pe proprietatea lui Nestor Cincu, unde, din 9 august 1917, avea să fie transferat Spitalul nr. 5, aflat până atunci în pădurea de la Țigănești[15]. Potrivit mărturiilor personalului medical al așezământului, Majestatea Sa era „foarte frumoasă, îmbrăcată cu o robă albă, înfășurată precum o călugăriță"[16].

O nouă vizită la Tecuci a avut loc la 1/14 august 1917. Aceasta a fost  una dintre cele mai intense și mai dramatice zile petrecute de regină în zona frontului moldovean. Prima unitate inspectată a fost Spitalul Cincu[17], unde erau trimiși răniții cu leziuni grave.  Aici activau doi medici francezi, Bonnet și Reinbourg, sprijiniți de surorile de caritate maior Petrescu și domnișoarele Kopetzky. Administrarea spitalului revenea soților Vrabie, doamna Vrabie fiind singura femeie medic și director de spital din oraș, fiind o prezență atât de respectată încât, potrivit mărturiilor, trecătorii se opreau și se înclinau în fața ei[18].

Regina a părăsit Spitalul Cincu cu impresii nefavorabile: instituția era slab întreținută, mirosul era neplăcut, iar bolnavii nu păreau îngrijiți corespunzător („când mă gândesc la acel groaznic spital Cincu, atât de rău mirositor”, consemna ea). Această apreciere contrastează cu cea a doctorului George Miron, care, în memoriile sale, descria același spital drept bine amenajat, fiind dotat chiar și cu baie[19]. Divergența nu este însă neapărat contradictorie: ea poate reflecta fie perspectivele diferite ale unui medic și ale unei suverane obișnuite cu standarde ridicate, fie evoluția stării spitalului între momentele distincte ale vizitelor. În schimb, Spitalul „Principele Mircea” de la Ghidigeni[20], era văzut cu alți ochi de suverană, socotindu-l „cât se poate de bine condus și cei ce sunt îngrijiți în el au un mare noroc"[21].

De la Spitalul Cincu, Majestatea Sa s-a deplasat la Spitalul de triaj, situat în apropierea gării, unde erau aduși răniții de pe front. În timpul vizitei, gara a fost bombardată de trupele germane: „când plecarăm, văzurăm cum explodau șrapnelele în apropierea noastră, azvârlind nori groși de fum și de țărână”, nota suverana în memorii[22]. Aici se afla și trenul sanitar nr. 1, condus de Maria Radu Mihai[23], care transporta răniții triați spre zona interioară[24].

În aceeași zi, regina Maria s-a întâlnit la Tecuci cu generalul Eremia Grigorescu, aflat în plin Consiliu de Război. Suverana a participat la ședință, urmărind deliberările, examinând hărțile și adresând întrebări: „a fost o experiență nouă pentru mine, mai ales că ne aflam în fața unei noi primejdii atât de apropiate"[25].

În cursul după-amiezii, însoțită de generalul Grigorescu, a făcut o vizită pe front, la Cosmești, „într-un punct foarte înaintat pe o înălțime deasupra Siretului, de unde puteam vedea totul, adică prea puțin lucru, afară de obuzele care explodau înaintea noastră sau chiar deasupra capetelor noastre"[26].

Pe drumul de întoarcere spre Tecuci, cortegiul a ajuns din urmă un convoi de camionete sanitare pline cu răniți. Dorind să-i vadă, regina a dispus oprirea convoiului și a trecut din vehicul în vehicul, mângâindu-i și împărțindu-le bomboane și țigări. Generalul Constantin Găvănescu, martor al scenei, povestea că într-una dintre ambulanțe, un ofițer rănit grav și-a deschis ochii și a întrebat dacă satul Doaga fusese recucerit. Acesta era preocupat de soarta luptei, nu de propriile răni, deși fusese lovit în piept de trei gloanțe de mitralieră[27].

I.4. Vizitele din anul 1918

Vizitele reginei Maria în zona Tecuciului din anul 1918 s-au desfășurat într-un context marcat de agravarea dramatică a suferinței populației civile.

Ziua de 28 ianuarie 1918 a fost consacrată în întregime locuitorilor din Tecuci și din așezările învecinate. Sosită în cursul dimineții, însoțită de reprezentanți ai misiunilor străine, suverana s-a deplasat direct la Nicorești, unde o așteptau „numeroși refugiați care, goi și îndurerați, o priveau ca pe salvatoarea lor”. Regina le-a oferit îmbrăcăminte, încălțăminte și alimente, ,,îndulcindu-le,  pentru o clipă, durerea lor din lungul calvar al pribegiei”. De aici s-a îndreptat spre Movileni, ,,pentru a completa opera inimii”, fiind întâmpinată pretutindeni ,,cu dragoste de nedescris”.

Revenită la Tecuci, regina Maria a inspectat cu atenție spitalele militare din oraș (pe cel de contagioși, precum și spitalul de evacuare) și a vizitat parcul de aviație. Ulterior, s-a deplasat la triajul de la Frunzeasca, unde funcționa un orfelinat. Presa relata că „mănunchiul de copilași priveau cu uimire la Majestatea Sa", până au văzut bomboanele. „Era impresionant să vezi cum ochișorii lor scânteiau voioși, iar mânuțele tremurânde se întindeau spre Majestatea Sa Regina. Fiecare căpăta un cuvânt de mamă, o alintătură, o mână de bomboane." Condusă de doamna Radu Mihai, descrisă drept „mama sufletească" a copiilor, Regina a vizitat orfelinatul (dormitoarele, sala de mese și bucătăria), oprindu-se la infirmerie, lângă patul unui copil de patru ani, aflat în convalescență după febră tifoidă[28].

La 10 februarie 1918, Regina a revenit la Tecuci, răspunzând solicitărilor venite din partea localnicilor, între care soția generalului Vasilescu, implicată activ în ajutorarea persoanelor defavorizate și a refugiaților. Majestatea Sa, „fericită că poate ajuta pe toată lumea, destul de mult", a împărțit ajutoare la Primărie, a vizitat spitalul regimentului, spitalul aviatorilor, un orfelinat construit de armată, trenul sanitar al doamnei Maria Radu Mihai și orfelinatul de care aceasta se îngrijea la triaj. A distribuit totodată materialele aduse Yvonnei Cămărășescu[29] (care administra o cantină la Frunzeasca cu sprijinul reginei), doamnei Maria Radu Mihai și medicilor. Cu același prilej, suverana a vizitat „un orfelinat deschis într-o casă mare din Țigănești", precum  și o așezare în care se aflau „sute de refugiați în niște bordeie extraordinare, săpate în pământ, o așezare pitorească, sărăcăcioasă, nefericită, în care oamenii trăiau cum puteau, cu o mulțime nesfârșită de copii"[30]. 

Printre instituțiile inspectate în această zi s-a numărat și Spitalul Grupului 2 Aeronautic, organizat de locotenentul doctor Victor Anastasiu (5 octombrie 1886 – 4 august 1972) în localul unei foste școli profesionale de fete și destinat personalului grupului aeronautic. Anastasiu a fost primul medic care a acordat îngrijire medicală sistematică piloților, fiind avansat la gradul de maior la 1 septembrie 1917 și numit medic-șef al Serviciului Sanitar al Aeronauticii. Spitalul de la Tecuci a fost astfel primul spital al aviației române, iar personalul său sanitar a fost apreciat de oficialitățile care l-au vizitat[31]. În jurnalul de război, la 28 ianuarie / 10 februarie 1918, Regina îl descria drept „un spital mic și tare frumos, organizat de aviatori, pentru invalizii din rândul lor"[32].

La 14/27 aprilie 1918, după deplasarea efectuată împreună cu generalul Eremia Grigorescu în zona Siretului, unde a fotografiat, potrivit propriei consemnări, „pe stânca de peste Siret și vederea spre câmpul de luptă de la Mărășești”, Regina Maria a revenit la Tecuci. A trecut pe la orfelinatul administrat de doamna Vasilescu, unde copiii beneficiau de o îngrijire atentă. De asemenea, a savurat „un prânz excelent, în casa Cincu" [vila Mouka -n.n.], alături de „marele Grigorescu"[33], după întoarcerea lui Nestor Cincu de la Odesa, unde fusese arestat împreună cu familia de către bolșevicii conduși de doctorul Cristian Racovski[34].

În concluzie, prezența repetată a reginei Maria la Tecuci și în împrejurimile sale constituie o mărturie a preocupării sale față de populația locală, atât în timp de pace, cât și în anii de foc ai războiului. De la concursuri hipice și distribuirea de ajutoare în Grădina Publică a orașului de pe malurile Bârladului, până la spitalele mirosind a moarte, convoaiele de răniți pe șoselele bombardate și bordeele refugiaților din câmpia Siretului, drumul reginei Maria prin Tecuci urmează cu fidelitate traseul tragic al României însăși în anii neutralității și ai Primului Război Mondial.

---

[1] Constanța Cincu, născută Greceanu, soția lui Nicolae Cincu, a fost doamnă de onoare a Reginei Maria. Suverana o numește în Jurnalul de război Tațulina sau Cinculaki, descriind-o drept „o ființă tare bună și, probabil, cinstită, dar de o inteligență extrem de limitată." În ciuda caracterului dificil și conflictual al doamnei Cincu în relațiile cu celelalte doamne de onoare, aceasta se bucura de simpatia reginei, care o gratula cu epitete precum „draga și grăsuna de Tațulina" sau „simpatica Tațulina." În perioada războiului, din însărcinarea reginei, Constanța Cincu s-a ocupat de trenurile sanitare. În zilele dificile din septembrie 1918, când Carol fugise în Rusia, a fost una dintre puținele persoane primite de regină dintre cele care veniseră să-și exprime îngrijorarea. (Maria Regina României, Jurnal de Război 1917–1918, vol. I–III, traducere din engleză de Anca Bărbulescu, ediție îngrijită și prefață de Lucian Boia, Editura Humanitas, București, 2014–2015).

[2] „Dimineața", anul 12, nr. 4058, 21 iunie 1915, p. 1.

[3] „Universul", anul 33, nr. 172, 24 iunie 1915, p. 1.

[4] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 12/1915, f. 1, 21.

[5] „Dimineața", anul 13, nr. 4390, 23 mai 1916, p. 1.

[6] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1916, f. 134v.

[7] Nicolae Iorga, Regina Maria, Editura Porțile Orientului, Iași, 1996, p. 88.

[8] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri. vol. 3, partea V, Ediție de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1992, p. 109.

[9] Maria Regina României, Jurnal de Război, vol. II, p. 341. La 23 iulie/5 august 1917, Yvonne Cămărășescu a primit și ea Virtutea Militară, ,,o decorație bărbătească pe care nu o are nici o femeie în România - menționa  regina în memoriile sale -  fiindcă a fost uimitor de curajoasă pe toată durata războiului și a fost mereu prezentă acolo unde situația era mai disperată” (Idicem, pp. 103-104).

[10] Maria Regina României, Jurnal de Război 1917-1918 ,vol. I, pp. 397-401. Brigada 4 Roșiori  Tecuci se afla la refacere în nordul Moldovei; regimentele tecucene de roșiori erau afectate de tifos și febră recurentă și făceau parte din Divizia 2 Cavalerie, comandată de generalul Petre Greceanu (16 ianuarie 1917 – 10 aprilie 1918). În martie 1917, Regimentul 6 Roșiori Tecuci era comandat de locotenent-colonelul Nicolae Popescu și se afla cantonat în satul Plopeni, iar Regimentul 11 Roșiori Tecuci, comandat de colonelul Constantin Neagu, se refăcea la Burdujeni — localitate situată la granița dintre România și Bucovina.

[11] Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari (1916-1919), Editura Europa Nova, București, 2000, p. 77-78.

[12] Maria Regina României, Jurnal de Război 1917-1918 ,vol. II, 2015, p. 240.

[13] Grigore T. Popa, Regina Maria în ,,Însemnări Ieșene”, an 3, vol.7, nr. 8, 1, august 1938,

[14] Maria Regina României, Jurnal de război, vol. II, p. 28. Majestatea Sa nu a avut cuvinte prea măgulitoare la adresa proprietarilor: ,,Se pare că familia Cincu n-a arătat pic de generozitate, n-au făcut mai nimic pentru ei. Casa e mare,  înconjurată de o grădină mare, lipsită de orice urmă de gust (Ibidem, p. 30-31).

[15] Leontin Vasile Stoica, Serviciul sanitar al Armatei I în campania din vara anului 1917, în „Armata și Mass-media", Brăila, 28 iulie 2013, pp. 363–366.

[16] Costel Coroban, op. cit., p. 208.

[17] În vara lui 1917, la Tecuci și împrejurimi se găseau numeroase spitale civile și militare aparținând Serviciului Sanitar al Armatei 1, dintre care menționăm: Spitalul Comunal (cunoscut în documente și sub numele Cincu), Spitalul de triaj (la gară), Spitalul de evacuare nr. 3, Spitalul de contagioși nr. 2 (Școala de băieți nr. 3), Spitalul de contagioși nr. 3, Spitalul de contagioși din suburbia Tecuciul Nou nr. 203 bis (Școala nr. 4), Spitalul Crucea Roșie (Școala de fete nr. 2), Spitalul român nr. 242 al Crucii Roșii, Spitalul lucrătorilor de la tranșee (în suburbia Tecuciul Nou), Spitalul regional Banca „Tecuciul" și Spitalul Grupului 2 Aeronautic Tecuci.

[18]  George Miron, Note din Războiul pentru Întregirea Neamului, Atelierele Soc. Anonime ,,Adevărul”, București, 1923, p. 101; A. P. Samson, op. cit., p. 20.

[19] George Miron, op. cit., p. 101.

[20] Spitalul din Ghidigeni a fost amenajat într-o clădire destinată inițial unui teren de tenis acoperit. În el erau îngrijiți atât ostașii români cât și cei ruși. Medic șef era doctorul francez Codrulier. Armata rusă contribuia cu surori de caritate și la aprovizionarea cu alimente. ( Jurnal de război, vol. II, p. 27-28.)

[21] Maria Regina României, Povestea vieții mele, vol. 3, ed. I, Editura „Adevărul" S.A., 1934, pp. 292–295. De spitalul „Principele Mircea” din Ghidigeni se îngrijea Sybille Chrissoveloni (1879–1931), fiica unui negustor bogat stabilit în Galați. A fost căsătorită cu Jean Chrissoveloni (1880–1926), care, în timpul războiului, s-a ocupat de ambulanțele „Regina Maria”. Majestatea Sa îl prezintă drept „sufletul societății Regina Maria; se ocupă de toate inspecțiile, verifică toate detaliile cu ochii lui” (Jurnal de război, II, p. 183). Menționăm că, în timpul operațiunilor militare din vara anului 1917, de parcul automobilelor sanitare de aici  s-a ocupat Jean Massalsky („Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 22, 27 aprilie 1918, p. 268–269).

Sora lui, Elena Chrissoveloni, căsătorită în acea perioadă cu prințul Dimitrie Șuțu, a fost trimisă la Paris încă din luna august 1916, pentru a strânge echipament medical și sanitar în vederea bunei funcționări a ambulanțelor „Regina Maria”. În Franța a organizat „Comitetul automobilelor sanitare Regina Maria” și a trimis în țară, în lunile octombrie și noiembrie 1916, mai multe transporturi de materiale. Pe lângă acestea, a reușit să angajeze patru medici elvețieni și o doctoriță chirurg (Alin Ciupală, Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial, Editura Polirom, București, 2017, p. 105–106).

Spitalul din Ghidigeni beneficia de un personal numeros, din rândurile căruia îi menționăm pe: domnișoara doctor Feyler; domnișoarele Lyda Irimescu, Margareta Bastachi, Natalia Bastachi, Marie-Amelie Bastachi și Magda Mavrodi – infirmiere voluntare; doamnele Irimescu și Guison – infirmiere voluntare; surorile călugărițe Ana Georgescu și Ana Alexandrescu – infirmiere, toate decorate cu Ordinul „Crucea Regina Maria”, clasa I și a II-a. Sora de caritate From Hermina a primit Ordinul „Crucea Regina Maria”, clasa a II-a, „pentru zelul și devotamentul cu care a îngrijit răniții în timpul luptelor din 1917–1918” (Contribuția evreilor la Răsboiul de întregire a României. Ostașii evrei decorați 1916–1918–1919, Tiparul Cultura Națională, București, 1923, p. 53).

[22]Maria Regina României, Povestea vieții mele, pp. 292–295.  

[23] Trenul sanitar nr. 1 avea următoarea echipă: Maria Radu Mihai (șefă de echipă), Natalia Slivici, Margareta Cernovodeanu, Natalia Ghica, Margareta colonel Mărășescu, Florica Gavrilescu, Ana Alexandrescu, Elena Budeanu, Nelly Maican, Puica Stănescu, Elena Popp, Aneta Șerbănescu, Maria Dumitru și Maria Bacia. Trenurile sanitare permanente aveau 24 de vagoane pentru 124 de răniți, iar cele improvizate 22 de vagoane pentru 300 de răniți (Alin Ciupală, op. cit., p. 145).

[24] George Miron, op. cit., p. 101.

[25] Maria Regina României, Povestea vieții mele, pp. 292–295.

[26] Ibidem.

[27] General C. Găvănescu, Fapte mari în zile negre 1917–1918, Tipografia Serviciului Geografic, f.a., f.p.

[28] ,,Mișcarea”, anul 12, nr. 23, 30 ianuarie 1918, p. 1.

[29]Yvonne  Cămărășescu (1884-1971) era fiica lui Jean-Camille Blondel, ministru plenipotențiar al Franței la București. Căsătorită cu Ion Cămărășescu (1882-1953), prefect de Durostor între 1913-1916  și ministru de interne în guvernul Take Ionescu (1921-1922).

[30] Maria Regina României, Jurnal de Război, vol. II,  p. 377-380.

[31] Nicolae Balotescu, Carmen Zgăvărdici, op. cit., p. 540; vezi și Gheorghe Brătescu, Din tradițiile medicinii și ale educației sanitare: studii și note, Editura Medicală, București, 1978, pp. 421–422. Spitalul funcționa pe baza mijloacelor puse la dispoziție de Grupul 2 Aeronautic Tecuci, condus de maiorul-aviator Andrei Popovici, decorat cu Ordinul „Crucea Regina Maria", clasa a II-a, „pentru zelul și devotamentul remarcabil cu care a contribuit la prevenirea epidemiilor între oamenii unității sale, precum și pentru munca stăruitoare depusă la înființarea unei infirmerii-model în 1917–1918" („Monitorul Oficial", Partea I, nr. 22, 27 aprilie 1918, p. 268).

[32] Maria Regina României, Jurnal de Război 1917-1918,  vol. II, p. 380.

[33] Ibidem, vol. III,  p. 71. Simion Mehedinți a descris în jurnalul său aspecte relevante  ale vizitei făcute  alături de familia regală prin locurile traversate de taifunul războiului, la Mărăști, Panciu, Mărășești și Tecuci. Aici au luat masa de prânz la familia Cincu (conform Ionel Necula, Uricar la poarta Moldovei de Jos, vol. V, Editura Grapho Press, Tecuci, 2013, p. 78-79).

    [34] Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie (1916-1918). Amintiri, note și impresii, Editura Universitaria, București, 1992, p. 98.   

 

TECUCIUL ÎN ANUL 1917

 

1. Situația social-economică a orașului

 

 

Înainte de începerea războiului, populația stabilă a orașului (conform ultimului recensământ) era de 14.976 de locuitori, dar „cu ocazia invaziei refugiaților din teritoriile ocupate de inamic, populația flotantă s-a mărit foarte mult, a cărei cifră nu se știe cu exactitate”[1]. În anul 1916, conform registrelor de stare civilă, s-au înregistrat 529 de nașteri și 566 de decese.

Referitor la „instrucția publică”, se menționa că în Tecuci existau șapte școli primare: trei de băieți, două de fete și două mixte – una de tip urban în suburbia Satu Nou și una în suburbia Cernicari. În oraș mai funcționau: un gimnaziu cu patru clase pentru băieți, o școală profesională pentru fete, un liceu particular pentru fete, un externat mixt mozaic și o școală de educație cooperativă[2]. Din cauza războiului, clădirile acestora au fost rechiziționate și transformate în spitale. Întrucât nu s-au găsit alte spații, cursurile școlare nu s-au mai putut ține.

În ceea ce privește cultul, raportul menționa faptul că în oraș existau opt biserici ortodoxe. Biserica „Sfântul Gheorghe” era catedrala orașului, dar, din cauza faptului că era complet degradată, nu se mai țineau slujbe în ea. Drept catedrală a fost considerată biserica „Sfântul Nicolae”. Primăria subvenționa cu suma de 1.000 de lei anual societatea corală „Dorul”. Aceasta avea obligația să cânte la catedrală, la celelalte biserici din oraș, precum și la diverse manifestări caritabile și solemnități indicate de primărie. În oraș funcționau și trei sinagogi israelite.

Tecuciul dispunea de două cimitire unde se îngropau creștinii ortodocși și cei de alte culte creștine: unul în partea de nord a orașului și unul în suburbia Cernicari. Mai exista și un cimitir al cultului mozaic, întreținut de comunitatea evreiască. Datorită faptului că gardurile cimitirului „Eternitatea” au fost complet distruse de armatele române și ruse, „mormintele și capela au rămas în câmp”. Din raport aflăm că Primăria avea în grijă și un cimitir de animale.

Iluminatul orașului se realiza parțial cu electricitate, iar pentru anul 1916-1917 existau un număr de 160 de abonați[3]. Uzina electrică era intrată în funcțiune și furniza electricitate doar pentru câteva străzi, pentru prefect, primar și pentru alte notabilități. Strada Mare era luminată în continuare cu lămpile cu petrol, care ardeau până pe la zece seara, când se închideau magazinele[4]. Cartierul Cernicari nu era nici el electrificat[5].

„Siguranța publică” era asigurată de poliția administrativă. La conducerea acesteia se afla un șef de poliție, în subordinea căruia activau: un comisar director, un comisar șef al siguranței, cinci subcomisari, un comandant de sergenți, un registrator, un copist, un agent la biroul de servitori, precum și sergenți de zi și de noapte – fără a se specifica numărul acestora din urmă.

„Îndestularea orașului” cu articole de primă necesitate, în mod special cu pâine și carne, s-a făcut, după cum se arată în raport, în tot cursul anului 1916 prin libera concurență, cu prețurile stabilite de primărie „Îndestularea orașului” cu articole de primă necesitate, în mod special cu pâine și carne, s-a făcut, după cum se arată în raport, în tot cursul anului 1916 prin „libera concurență”, cu prețurile stabilite de primărie.

Pentru îngrijirea și întreținerea parcurilor din oraș și a bulevardului gării erau angajați un grădinar și patru lucrători (doi dintre aceștia doar șase luni pe an). Primarul aducea la cunoștința consilierilor că Parcul Comunal[6],  pentru care Primăria cheltuise o sumă destul de mare, „este cu totul distrus de trupele române în retragere prin acest oraș și acele ruse ce au cantonat, asemenea și parte din arborii de pe bulevardul gării au fost tăiați de trupele ruse cantonate în acea parte a orașului”.

În cadrul serviciului veterinar exista un medic veterinar „titrat”, ajutat de un agent sanitar veterinar. Aceștia aveau îndatorirea de a examina animalele tăiate la abator și de a inspecta zilnic măcelăriile și piețele de desfacere a laptelui[7]. Serviciul sanitar era condus de un medic, ajutat de doi agenți sanitari vaccinatori și de două moașe[8].

La începutul lunii ianuarie 1917, medicul veterinar al orașului l-a înștiințat pe primar că trupele ruse au pus stăpânire pe abator, unde au ocupat cancelaria, pe care au transformat-o în bucătărie, și au împiedicat efectuarea controlului cărnii „care se consumă atât de populația civilă, cât și de armatele imperiale”. Medicul solicita luarea de măsuri urgente pentru a putea efectua „pașnicul exercițiu al controlului cărnii” și a nu expune populația la epidemii, având în vedere faptul că, în condițiile aglomerației existente în oraș, declanșarea acestora putea avea consecințe grave.

Probleme avea și unitatea de pompieri din oraș, care rămăsese fără furaje pentru cei 20 de cai și cei patru boi ai unității. Pentru a asigura hrana acestor animale, conducerea unității de pompieri a fost nevoită să cumpere 25.000 kg de paie de orz și ovăz din comuna Matca, de la locuitorii Gheorghe Arhip și Neculai Caloianu, dar trupele ruse în trecere sau cantonate în comuna Matca au luat aceste furaje. În această situație, la 25 ianuarie 1917, comandantul unității a făcut apel la comisarul guvernului pe lângă armatele ruse din Tecuci pentru a interveni pe lângă comandamentul rus în vederea restituirii furajelor[9].

Întrucât la începutul lunii februarie 1917 trupele ruse cantonată în zona bulevardului au tăiat castanii și teii plantați acolo, ajutorul de primar Iancu Herescu considera că „e păcat să fie nimicită o podoabă a orașului” și i-a solicitat comandantului Garnizoanei Tecuci luarea de măsuri severe pentru oprirea distrugerilor[10].

 

2. Măsurile luate de autorități pentru combaterea bolilor contagioase

 

Suprapopularea orașului, precum și condițiile precare de igienă, au dus la apariția epidemiilor care au provocat numeroase victime în iarna anilor 1916-1917 și în primăvara anului 1917. La începutul anului 1917, în oraș bântuiau epidemiile de febră tifoidă și holeră.

Dintr-un raport al Serviciului Sanitar al orașului Tecuci, adresat primarului, aflăm că în oraș erau înregistrate la data de 13 ianuarie 1917 următoarele cazuri: zece bolnavi de scarlatină, 19 bolnavi de febră tifoidă, un bolnav de dizenterie, un bolnav de erizipel. Aceștia erau internați în Spitalul de boli contagioase, care își avea sediul în localul Școlii de băieți nr. 3 din oraș[10]. Cinci zile mai târziu, medicul șef al orașului a comunicat primarului o nouă situație a bolnavilor internați în spital, din care se observă o creștere a numărului acestora: 40 de bolnavi de febră tifoidă, 11 bolnavi de scarlatină, șase bolnavi de dizenterie și un bolnav de erizipel.

Din cauza faptului că „epidemia de febră tifoidă ia proporții îngrijorătoare printre refugiați și militarii aflați prin oraș”, se solicita luarea de măsuri urgente pentru formarea echipelor sanitare care să meargă din casă în casă, în tot orașul, pentru depistarea bolnavilor și luarea măsurilor de dezinfecție și izolare. În raport erau prevăzute și alte măsuri ce trebuiau luate de administrația locală: curățirea și dezinfectarea latrinelor, precum și a fântânilor (acestea trebuiau dezinfectate cu două kilograme de var nestins), căratul gunoaielor afară din oraș și „facerea de gropi pentru latrine militare, care se pot desinfecta și astupa la timp”[11].

La începutul anului 1917, la Tecuci au apărut tot mai multe cazuri de îmbolnăviri cu holeră. Acest fapt l-a determinat pe medicul locotenent-colonel profesor Ion Cantacuzino (șeful Serviciului de epidemii al Armatei) să îi trimită o telegramă, la 11 ianuarie 1917, medicului maior Mihai Ciucă, șeful Secției de igienă de la Spitalul de contagioși nr. 1 din Iași: „Veți pleca cu primul tren la Bârlad, de unde veți lua laboratorul mobil, împreună cu personalul lui, ducându-vă de urgență la Tecuci. Vă veți pune la dispoziția medicului locotenent-colonel profesor Al. Slătineanu, însărcinat cu combaterea epidemiei de holeră”[12].

Măsuri a luat și Serviciul sanitar al Tecuciului care, la 25 ianuarie 1917, l-a înștiințat pe primar că „urmează să începem inoculările cu ser contra holerei, tuturor tinerilor refugiați, a tinerilor contingintelor claselor anilor 1919, 1920 și 1921, și cred că ar fi nevoie a întregii populațiuni civile din oraș”.  Se mai preconiza vaccinarea contra variolei, precum și controlul prostituatelor.

Condițiile vitrege în care erau nevoiți să trăiască cei mai mulți refugiați „din orașele evacuate ale Munteniei”, care în cea mai mare parte erau săraci, au determinat creșterea mortalității în rândurile acestora. Din acest motiv, Consiliul Comunal a hotărât, la sfârșitul lunii ianuarie 1917, să acorde refugiaților un ajutor de înmormântare în valoare de 1.000 de lei[13].

Activitatea sanitară. În acele zile grele din existența orașului Tecuci  numeroase doamne și domnișoare din înalta societate au urmat exemplul reginei Maria și s-au implicat în acțiunile de ajutorare a refugiaților, au  îngrijit bolnavii și răniții de pe front,  au contribuit la organizarea spitalelor și  au participat la acțiunile de vaccinare a populației împotriva holerei și variolei. Amintim aici pe Anastasiu Alexandru Caterina (președinta filialei locale a Crucii Roșii[14]), Ionescu Darbun Angelica, Dimitriu Alexandrina, Caragiani Zoe, Caragiani  Suzana, Caragiani Florica, Copetzki Lilica, Copetzki Mimica și Stâlpeanu Florica – femei care, pentru devotamentul, abnegația și curajul cu care au îngrijit bolnavii de tifos sau pentru participarea la acțiunile de vaccinare a populației împotriva holerei și variolei, în anul 1917, au fost decorate cu Ordinul „Crucea Regina Maria”, clasele I și a II-a[15].

Medicul șef al orașului s-a plâns că sediul în care își desfășura activitatea urma să primească altă destinație și a solicitat rechiziționarea unei case „cu două camere igienice și spațioasă, la centrul orașului”. În caz contrar, doctorul „își declină orice răspundere, neputând executa ordinile superioare, mai cu seamă inoculările”[16].

La începutul lunii februarie 1917, în spitalul de izolare erau internați: 45 de bolnavi de febră tifoidă, 11 de scarlatină, patru de dizenterie și trei de tifos exantematic. Medicul șef al orașului a solicitat luarea măsurilor de pază a mai multor case din oraș unde se găseau bolnavi de tifos exantematic (pe strada Elena Doamna nr. 88, la Picher; pe strada Grivița nr. 18, la Stoian; pe strada Cuza Vodă, la Rosenberg; și în Satu Nou, la factorul poștal Ion Marin)[17]. 

De la începutul anului 1917 și până la 10 februarie al aceluiași an, în spitalul de izolare fuseseră internați 19 bolnavi de tifos exantematic, dintre care cinci muriseră, unul fusese vindecat, iar 13 se mai găseau în spital. La aceeași dată, se mai aflau aici și 39 de bolnavi de febră tifoidă[18].

Menționăm faptul că Serviciul Sanitar Tecuci își desfășura activitatea în condiții grele, iar autoritățile locale îl sprijineau foarte puțin. La cererile acestui serviciu se răspundea, cel mai adesea, negativ. Spre exemplu, la solicitarea din 18 mai 1917 pentru acordarea unui sediu unde serviciul sanitar să-și desfășoare activitatea, primarul a răspuns că, după rechiziționarea clădirii primăriei (ocupată de un spital rus și de comandamentul român al Corpului 2 Armată[19]) nu mai avea niciun local și i-a recomandat medicului orașului să se adreseze prefecturiii[20]. La petiția prin care se cerea punerea la dispoziție „a unui vehicul cu doi cai, absolut necesar pentru patrularea orașului cu mahalalele sale și inspectarea diferitelor localuri publice în vederea salubrității publice și a mersului epidemiilor”, s-a răspuns că Primăria nu avea decât o trăsură, care era folosită de funcționarii primăriei și, prin urmare, nu putea onora cererea medicului orașului. Doar în cazul lazaretului de holerici, primarul a acordat 25 de lei agentului sanitar pentru îngrijirea bolnavilor de aici. Până la urmă, medicul orașului a făcut rost de un local pentru Serviciul Sanitar și, la 2 iunie 1917, i-a comunicat primarului că acesta era situat pe strada Petru Rareș nr. 15[21].

În ședința Consiliului Comunal Tecuci din 11 martie 1917, cu prilejul dezbaterii bugetului orașului Tecuci pe anul respectiv, întrucât „în oraș bântuie deja boli molipsitoare”, a fost alocată suma de 2.000 de lei pentru combaterea bolilor contagioase și dezinfectarea clădirilor publice[22].

La sfârșitul lunii mai 1917, în urma unor inspecții sanitare, medicul șef al orașului l-a încunoștințat pe primar că populația orașului nu era vaccinată împotriva variolei și a solicitat sprijinul autorităților pentru ca, „prin orice agenți polițienești și administrativi, batere de tobă pe străzi și orice alte mijloace, toată populația orașului să fie dusă la vaccinat contra variolei pe Strada Mare, la casele Ibrăileanu”[23]. Totodată, medicul orașului a cerut ca funcționarii primăriei să nu primească salariul până nu vor prezenta biletul medical din care să rezulte că au efectuat vaccinurile obligatorii împotriva holerei, tifosului și variolei, cu obligația de a-și vaccina și membrii familiilor. Primăria trebuia să comunice numele funcționarilor care nu doreau să se vaccineze, pentru a fi dați în judecată. Nici ceilalți locuitori ai orașului nu au fost mai ușor de convins să se prezinte la vaccinare. În această situație, medicul orașului s-a văzut nevoit să solicite primarului „a nu mai libera niciun fel de aliment celor care nu posedă bilete de vaccinațiuni”[24].

În oraș s-au răspândit și bolile venerice, în special în rândul soldaților. Medicul Divizionului II al Regimentului 3 Artilerie grea i-a adus la cunoștință comandantului, la 22 decembrie 1917, că mai mulți soldați din acest divizion s-au contaminat cu astfel de boli. Aceștia au denunțat ca fiind bolnave pe: „Aurica Gârneață, strada Cuza Vodă, fundătura nr. 6, și Elena Bândaru, refugiată, aflată la locuitorul Gheorghiță Costache, din strada Cuza Vodă, fundătura”[10]. La rândul său, comandantul divizionului a solicitat Serviciului sanitar al orașului Tecuci luarea măsurilor sanitare necesare împotriva femeilor bolnave de boli venerice[25]. Poliția orașului a fost și ea înștiințată că cele două femei, fiind „bolnave de sifilis”, au contaminat mai mulți soldați și a fost rugată să dispună ca respectivele persoane să fie duse la spital pentru a primi îngrijiri[26].

Sistemul sanitar tecucean era afectat și de trupele ruse, care, la începutul lunii octombrie 1917, au ocupat cu forța spitalul de pe strada Carol, amenajat pentru bolnavii cu maladii infecțioase (în special holeră), unde au provocat numeroase distrugeri: „au început să rupă scânduri de la magazia din curte, au spart geamurile, au stricat broștile de la uși, au luat obiectele spitalului”[13]. Primarul orașului arăta, într-un memoriu adresat comandantului Garnizoanei Tecuci, că această situație s-a datorat și stării de părăsire în care se găsea clădirea. El susținea că, deși avea de pază un milițian și pe sergentul sanitar Gheorghe Borș, aceștia nu erau găsiți la post, nici ziua, nici noaptea, întrucât primeau alte însărcinări de serviciu[27].

 

3. Aprovizionarea populației cu produse de strictă necesitate

 

După primele luni de război, datorită numărului mare de refugiați din oraș, „alimentele dispăruseră cu repeziciune și oamenii s-au hrănit cu pâine și tărâțe, cu mămăligă prăjită, cu prune uscate care, printr-un capriciu al împrejurărilor, se găseau din abundență, și mai ales cu ceai”. Deoarece ceaiul se consuma dimineața, la prânz și seara, zahărul era foarte căutat, iar primarul reușise să obțină pentru nevoile locuitorilor câteva mii de kilograme[28].

La începutul anului 1917, aprovizionarea cu pâine și carne a populației devenea din ce în ce mai dificilă, astfel încât autoritățile au fost nevoite să emită tot mai des ordonanțe pentru reglementarea problemelor apărute. La sfârșitul lunii ianuarie 1917, printr-o ordonanță, s-a stabilit ca pâinea pusă în consum să aibă o greutate de 750 de grame și un preț de 25 de bani bucata[29].

În baza legii care autoriza luarea măsurilor excepționale, primarul delegat al orașului Tecuci, Alexandru P. Anastasiu, a emis la 10 martie o nouă ordonanță prin care s-a reglementat modul de fabricare și vânzare a pâinii. În conformitate cu prevederile acesteia, pâinea urma să fie preparată din făină integrală obișnuită (85-90%), diferența fiind reprezentată de tărâțe, cu o greutate de 500 de grame, la prețul de 15 bani bucata. Tot prin această ordonanță s-au stabilit și prețurile la carne: 1,80 lei/kg pentru carnea de vită, 2,50 lei/kg pentru mușchi, vrăbioară și cotlete, iar măruntaiele și părțile de la genunchi în jos se vindeau cu 1 leu/kg la cantinele populare. Tăierea vițeilor, mieilor și purceilor era interzisă. Cei care încălcau prevederile ordonanței urmau să fie deferiți Curții Marțiale[30].

Aceste ordonanțe și publicații, prin care autoritățile locale încercau să pună ordine în viața locuitorilor, erau afișate „în cuprinsul orașului pe la locurile cele mai frecventate, toate 40 de exemplare din publicațiune”[31].  Ele erau semnate de primarul delegat (Alexandru P. Anastasiu), în lipsa acestuia de ajutorul de primar (Iancu Herescu), de secretarul primăriei (M. Drăgușanu) și de comandantul garnizoanei Tecuci (lt. col. A. Mitescu). Datorită „cerințelor actualei stări de lucruri”, aceste ordonanțe se succedau cu o viteză uimitoare[32]. După cele din 10 și 11 martie, Primăria Tecuci a emis una nouă, la 14 martie, prin care (pe lângă prevederile regăsite și în ordonanțele anterioare) se interzicea producerea de prăjituri, cozonaci și covrigi la cofetăriile, simigeriile și plăcintăriile din oraș. În aceste localuri, ceaiurile, cafelele sau cafeaua cu lapte se puteau servi doar cu pâine. Făina se putea vinde persoanelor particulare în cantități reduse, stabilite de primărie. În ceea ce privește carnea, datorită numărului foarte scăzut de vite confirmat de statisticile autorităților, populația era îndemnată să consume cât mai puțin acest aliment. Carnea se vindea numai duminica, doar câte 250 de grame de persoană. Aceste măsuri vizau asigurarea „unei hrăni cât mai intense” pentru trupe și ameliorarea alimentației bolnavilor și răniților din spitale. Rația de zahăr era stabilită la 500 de grame de persoană (pentru orice individ de la patru ani în sus). Întrucât încălțămintea și îmbrăcămintea fuseseră și ele declarate articole de primă necesitate, Primăria a interzis vânzarea acestora și a cerut comercianților să întocmească un inventar al mărfurilor. Normele de vânzare și prețurile urmau să fie stabilite de reprezentanții primăriei și ai Camerei de Comerț. La 6 aprilie 1917, prețul vinului a fost fixat la 1,80 lei/kg[33].

În primăvara lui 1917, populația orașului a fost afectată de lipsa combustibilului și a petrolului, ceea ce a obligat autoritățile locale să trimită un delegat la fabrica din Ghidigeni pentru a cumpăra spirt „denaturat”. Întrucât Ministerul Finanțelor zidise depozitul, nu s-a putut cumpăra decât spirt destinat spitalelor, la prețul de 1,40 lei/kg. Pentru rezolvarea acestei probleme, primarul a făcut apel la ministrul de interne, căruia i-a solicitat să intervină pe lângă Ministerul de Finanțe în vederea eliberării unei cantități de 5.000 de litri de spirt din depozitul fabricii din Ghidigeni, deoarece populația orașului nu mai avea cu ce să-și prepare hrana[34].

Aprovizionarea populației cu carne se făcea, de asemenea, cu mare dificultate. Primarul delegat al orașului, Alexandru P. Anastasiu, comunica la 16 aprilie 1917 Ministerului de Interne că în oraș nu se mai găsea carne de vită, carnea de cal era de slabă calitate, motiv pentru care nu putea fi introdusă în consum, iar oile erau foarte puține în împrejurimile orașului. Primarul a solicitat ministrului să permită, pentru o perioadă, vânzarea cărnii de miel cu 5 lei/kg, întrucât mieii erau puțini și aduși de „casapi” de la distanțe de 60-70 de kilometri din nordul județului. Solicitarea primarului se datora faptului că prețul maxim la carnea de miel, stabilit de ministrul de interne, era mult mai mic: opt lei pentru mieii de până la patru kilograme, zece lei pentru cei de până la șase kilograme și 12 lei pentru cei de peste șase kilograme[9]. La începutul lunii mai, prețul unui miel întreg era de 12-15 lei bucata, iar la kilogram, de 2,80 lei[35].

În lipsa cărnii pe piață, zarzavaturile au devenit foarte căutate și, prin urmare, au fost declarate aliment de primă necesitate. Pentru a preveni specula, primarul a emis o ordonanță prin care s-a stabilit ca, în perioada 18 iunie – 1 iulie 1917, zarzavaturile să poată fi vândute numai în piață, la prețurile maximale stabilite de primărie: ceapa și usturoiul – 2 lei suta de fire (pentru fiecare), fasolea verde – 1 leu/kg, bobul și mazărea păstăi – 0,70 lei/kg, dovleceii – 0,30 lei bucata, pătrunjelul, mărarul și leușteanul – 0,05 lei legătura, adică „atât cât se poate cuprinde într-o mână închisă”[36]. În noiembrie 1917, la solicitarea unor grădinari (Mihalache Țocu, Maria Ganea, Tămășanu Petru, Constantin Mihalache, Costache Gheorghiță și Istrate Penea), autoritățile au fost de acord să arendeze terenuri pentru cultivarea zarzavaturilor. Consiliul Comunal și-a dat acordul ca primarul, în caz de nevoie, „să poată face cultură de zarzavat pe contul propriu al comunei, utilizând fondurile disponibile și făcând contractele ce se vor cere”[37].

Efectele războiului au fost resimțite tot mai acut și de funcționarii primăriei care, la începutul lunii mai 1917, au reclamat că „din cauza timpului critic, a scumpirii alimentelor și articolelor de îmbrăcăminte, li s-a îngreunat traiul”. În această situație, au solicitat acordarea unei indemnizații de locuință pe trei luni. Primarul susținea și el că „scumpetea apasă foarte mult clasa funcționarilor”. De aceea, a fost de acord, iar consilierii, la rândul lor, au aprobat acordarea unei indemnizații pentru chirie pe primul trimestru al anului 1917, astfel: 20% pentru cei căsătoriți cu copii, 15% pentru cei căsătoriți fără copii și 10% pentru cei necăsătoriți[38].

Defrișarea pădurii Pisera. În comuna Brăhășești, județul Tecuci, Primăria orașului Tecuci avea în proprietate o pădure de 33 de hectare, care făcea parte din trupul „Pisera”, punctul „Cernica”. La data de 15 februarie 1917, președintele obștii de arendare „Primăvara” din comuna Brăhășești, în calitate de arendaș și supraveghetor, a reclamat că trupele române și ruse cantonate în comuna Țepu au început să taie pădurea. Primarul l-a înștiințat pe prefect și i-a cerut ca, prin mijloacele de care dispunea, să împiedice tăierea acesteia[39]. Distrugerile erau provocate de Divizia a 13-a Infanterie, cantonată în comunele limitrofe, iar mai apoi „un domn colonel a declarat rechiziționat restul din pădure și a tăiat-o în întregime pentru trebuința armatei”[15]. În această situație, primarul orașului a considerat că tăierea pădurii „aduce o pagubă Primăriei de 50.000 de lei” și, pe cale de consecință, i-a solicitat ministrului de interne o despăgubire pentru comună, egală cu această sumă[16]. La începutul lunii februarie 1918, pădurea era „cu desăvârșire tăiată”, iar crengile rămase pe jos au fost date de armată, pe bază de bonuri, populației care avea nevoie de lemne pentru încălzirea locuințelor[40].

Restricții bugetare. Războiul a făcut ca resursele financiare ale Primăriei să fie tot mai reduse, iar autoritățile locale au fost nevoite să reducă cheltuielile. Consiliul Local a hotărât, într-o ședință extraordinară desfășurată în martie 1917, interzicerea organizării de bâlciuri și oboare[41].

 În condițiile în care localurile școlilor erau ocupate de spitale pentru răniți, acestea au fost închise[42]. Pentru cartierul Cernicari nu s-au mai alocat fondurile necesare achiziționării gazului pentru iluminatul felinarelor și nici pentru plata salariului lampagiului. Chiar dacă în anul 1917 a crescut numărul abonaților din oraș care beneficiau de energie electrică[43]  cartierul Cernicari a rămas în continuare neracordat la sistemul de furnizare a curentului electric[44].

 Datorită numărului crescut de decese,  la cimitir au fost angajați încă doi gropari. Aceștia aveau un salariu de 50 lei pe lună[45]. Spre  comparație, primarul primea 400 de lei lunar, iar ajutorul de primar 200 de lei lunar[46]. Din capitolul „retribuția personalului” au fost tăiate sumele alocate pentru pavagiu și lemnar (1.920 de lei pe an), întrucât s-a considerat că nu mai era nevoie de aceștia[47].

Pentru restaurarea și zugrăvirea bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” s-au alocat 6.139,15 lei. Acești bani proveneau din veniturile moșiei Cozmasca[48].

Consilierii au respins și solicitarea Ministerului de Interne de a deschide un credit bugetar, în exercițiul anului 1917-1918, pentru plata arhitectului M. Nicolescu, care fusese trimis de minister pentru a îndeplini funcția de arhitect al orașului. Motivul respingerii a fost acela că arhitectul „nu a făcut niciun serviciu, venind cu un tren și plecând cu celălalt”[49].

La 16 martie 1917, primarul orașului l-a înștiințat pe comandantul Garnizoanei Tecuci că ordonanțele cantonate la Ștefan Popovici și Al. Florescu, de pe strada Cuza Vodă, „au început a distruge digul de apărare de la podul Bârladului” și a solicitat luarea măsurilor care se impuneau pentru apărarea digului[50].

Deoarece aveau voie să vândă carne numai duminica, mai mulți comercianți (Constantin Grigorie Vlasie, I. Simionescu, Panaite C. Donciu, Niță Milica și Leonida Acrivu) care aveau închiriate boxe în hala pieței au cerut primăriei reducerea chiriilor. Consiliul Comunal le-a respins solicitarea, întrucât în contract nu exista nicio clauză de reducere a chiriei pentru cazul în care „în interes general se reglementa consumațiunea cărnii”[51].

Pagubele provocate de armatele ruse în oraș. La începutul lunii iunie 1917, Tecuciul se prezenta „cu străzile pietruite și goale de lume. Prin curți se vedeau cai rusești, ce mâncau vioi și câte o babă  ce moțăia din cap: – Bine ați venit, maică! Că ne-a sărăcit rușii!”[52].   Mulțimea de ostași ai armatei țariste făcea ca orașul să semene cu „un lagăr rusesc”[53].

Trupele ruse cantonată în oraș sau în împrejurimi au continuat să producă distrugeri și pagube și în cursul anului 1917. În urma unei inspecții făcute la 15 iunie 1917 pe moșia orașului Tecuci, „pentru a vedea cine a distrus iarba de pășunat și fâneața [...] cauzând cu aceasta daune intereselor acestei comune”, au fost găsiți „mai mult de o sută de cai ai armatei rusești”, ce aparțineau coloanelor militare din companiile Corpurilor de armată 7 și 30 rusești. Caii acestor unități pășunau pe aceste locuri din luna aprilie și „nu dau voie la alte persoane să vină cu vitele la pășunat, rămânând singurii stăpâni”. Pentru pășunarea celor 200 de hectare de fâneață, proprietatea orașului, se cerea ministrului de război plata unei despăgubiri de 82 de lei pentru fiecare hectar[54].

La 7 iunie 1917, directorul cimitirului, Nicolae Crivăț, l-a înștiințat pe primar că trupele ruse „au băgat boii și caii printre morminte” și au distrus crucile locurilor de veci, fapt care a produs „o confuzie de nedescris printre populația orașului care are morți în cimitir”[55].

La 22 iunie 1917, printr-o publicație a Primăriei orașului Tecuci, se aducea la cunoștința locuitorilor că plângerile depuse la comandamentul Corpului 30 Armată Rus, aflat în oraș, cu privire la stricăciunile făcute de soldații ruși în perioada decembrie 1916 – februarie 1917, nu mai puteau fi cercetate din cauza depunerii lor tardive. Ajutorul de primar Iancu Herescu recomanda tecucenilor să înainteze reclamațiile pentru distrugerile făcute de soldații ruși la cel mai apropiat comandament rus de locul unde s-a produs pagina. În cazul în care nu primeau răspuns în cel mult o săptămână, urmau să se adreseze comisariatului[56]. Comisarii erau obligați să primească toate cererile particularilor sau instituțiilor publice pentru „jignirile și pagubele cauzate de armata rusă”, după care acestea urmau să fie trimise spre rezolvare pretorilor și comandanților companiilor de jandarmi din zona respectivă. După încheierea cercetărilor, actele erau adresate Comisiei mixte româno-ruse, care urma să stabilească cuantumul pagubelor[57].

 

 

 Daniel BRADEA

 

---

[1] Informațiile provin dintr-un raport al primarului delegat al orașului Alexandru P. Anastasiu (SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1917, f. 56-58).

Primarul Constantin Condrache, aflat în funcție de la 23 ianuarie 1914 (când l-a înlocuit pe Nicolae Berha), a fost mobilizat în august 1916. Din acel moment și până la 28 februarie 1917, atribuțiile de primar au fost îndeplinite de ajutorul de primar Iancu Herescu (Ibidem, f. 135: întrucât primarul Constantin Condrache și ofițerul stării civile T. Ciolac au fost mobilizați, prefectul județului, prin adresa nr. 3799/22 august 1916, l-a delegat pe ajutorul de primar să îndeplinească aceste funcții).

În ședința Consiliului Comunal din 28 februarie 1917, consilierul Alexandru P. Anastasiu a fost delegat să îndeplinească funcția de primar. Ministerul de Interne a aprobat încheierea Consiliului Local prin ordinul nr. 12623/1917 (SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1917, f. 17, 19).

De la 4 aprilie 1918 până la 7 noiembrie 1918, funcția de primar a fost deținută de avocatul Traian Corodeanu. De la acea dată s-a numit o nouă comisie interimară, al cărei președinte a fost Iancu Demetriade. Pentru o scurtă perioadă de timp, acesta „se va ocupa cu toate lucrările de atribuțiunea primarului” (Ibidem, dosar 10/1918, f. 53, 54, 58). Iancu Demetriade deținea în anul 1917 și funcția de președinte al Consiliului Județean Tecuci.

Din luna decembrie 1918, atribuțiile primarului au fost preluate de avocatul Mihail Drăgușanu, vicepreședintele Comisiei Interimare (Ibidem, dosar 19/1918, f. 42, 195, 265, 272, 273). Din a doua jumătate a lunii martie 1919 și până spre sfârșitul aceluiași an, primar a fost din nou Constantin Condrache (Ibidem, dosar 2/1919, f. 35, 36, 44; Ibidem, dosar 3/1919, f. 4, 99, 200, 208).

[2]Din  15 octombrie 1912, la Tecuci a funcționat Școala de educație cooperativă. Aceasta avea menirea de a   pregătii contabili și administratori pentru sate, cu scopul de a ,,ridica țărănimea prin cooperație” (,,Românul”, Arad, an II, nr. 188,  26 august/ 8 septembrie  1912,  p. 12).

[3] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1917, ff. 56-58.

[4] A.P.,  Samson,  op. cit. p. 6.

[5] SJAN Galați,  fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1917, f. 57.

[6]Parcul situat lângă cimitir, actualul Parc Crâng.

[7]În anul 1918, medic veterinar la Tecuci era locotenent-colonelul Gheorghe Diaconescu (,,Monitorul Oficial”, Partea I-a, nr. 84, 7/20 iulie 1918, p. 1235).

[8] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1917, ff. 56-58.

[9]Ibidem, f. 41, 41 v.

[10]Ibidem, f. 43.

[11]Ibidem, f. 4, 4 v.

[12] Gheorghe Brătescu, Biciul holerei pe pământ românesc: o calamitate a vremurilor moderne, Editura Academiei Române, București, 2002, p. 318.

[13]Ibidem, f. 46 v, 54 v, 55.

[14] Spitalul „Crucea Roșie” – filiala Tecuci – era instalat în localul Școlii de fete nr. 2 din localitate.

[15],,Monitorul Oficial”, Partea I-a, nr. 240, 10/23 ianuarie 1918, pp. 2640- 2641 și nr. 269 din 11/24 februarie 1918, pp. 3161 – 3162. Din partea Ministerului de Război al Franței au primit „Médaille d'honneur des épidémies”:  Medailles d' argent: M. Simică Dumitru (șeful spitalului din Frunzeasca), domnișoara Dima Alexandrina (infirmieră voluntară a Crucii Roșii la Spitalul Cincu din Tecuci), Chrissoveloni Sybille (directoarea spitalului „Principele Mircea” din Ghidigeni); Médaille de bronze: doamna Michaescu Claire-Marie, Culoglu Mariette (infirmieră la Spitalul Cămărășescu de la Frunzeasca), Cardova Barbe și Jasikove Vera (de la Spitalul „Principele Mircea” din Ghidigeni). („Journal Officiel de la République Française”, an 53, nr. 204, 31 iulie 1921, p. 9011-9012).

[16]SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 1/1917, f. 7,  7 v.

[17]Ibidem, f. 9,  9v.

[18]Ibidem, f. 10 v, 11.

[19]Ibidem,fond Primăria orașului Tecuci, dosar 10/1918, f. 46v.

[20] Ibidem, dosar 1/1917, f. 17 v.

[21]Ibidem, f. 13, 16, 16 v, 20, 21.

[22]Ibidem, dosar 7/1917, f. 57.

[23]Ibidem,  dosar 1/1917, f. 18. Solicitare la care primarul a răspuns favorabil. Vezi f. 18 v.

[24]Ibidem, f. 22. Despre modul în care se desfășurau campaniile de vaccinare relatează Vasile Mihăilescu. Acesta primise ordin, la 23 decembrie 1917, să vaccineze populația din comunele Corod, Ungureni și Munteni. La 24 decembrie era la Ungureni, unde „femeile se revoltă și multe nu vor, ne oferă ouă, carne, slănină, noi primim, însă nu scapă nimeni nevaccinat”. La Munteni, „găsim aceeași sălbăticie și nesupunere”. În unele cazuri, „a trebuit să facem uz de revolver, căci eram amenințați cu topoarele, se repezea populația la noi și ne privea ca pe niște fiare sălbatice și tot așa lucrăm până pe 13 ianuarie 1918” (Vasile Mihăilescu, op. cit., p. 119).

[25]SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 1/1917, f. 23, 23 v,  25.

[26]Ibidem, f. 24, 24 v.

[27]Ibidem, dosar 23/1917, ff. 107, 107 v.

[28] A.P. Samson, op. cit., p. 6.

[29] SJAN Galați,  fond Primăria orașului Tecuci, dosar 3/1917, f. 10.

[30]Ibidem, f. 21

[31]Ibidem, dosar 23/1917, f. 93.

[32]Ibidem, dosar 3/1917, f. 28, 98.

[33]Ibidem, f. 31,  52.

[34]Ibidem, f. 54.

[35]Ibidem, f.  57, 63, 90.

[36]Ibidem, f. 98.

[37]Ibidem, dosar 7/1917, f. 74, 74 v.

[38]Ibidem, f. 62, 62 v.

[39]Ibidem, dosar 23/1916, f. 44 - 45.

[40]Ibidem, f. 117,  176. În anul 1923, terenul pe care se aflase pădurea a fost vândut localnicilor din sat ca imaș pentru vite (Ibidem, dosar 6/1923, f. 29).

[41]Ibidem, dosar 7/1917, f. 56.

[42]Ibidem, f. 55; Ibidem, dosar 10/1918, f. 2 v.

[43]Ibidem, dosar 7/1917, f.  57.

[44]Ibidem, f. 51.

[45]Ibidem, f. 55 v.

[46]Ibidem, f. 53 v.

[47]Ibidem,  f, 56 v.

[48]Ibidem, f, 63 v.

[49]Ibidem, f. 58.

[50]Ibidem, dosar 23/1917, f. 54.

[51]Ibidem, dosar 7/1917, f. 47, 48.

[52] Virgiliu Ștef. Serdaru, Războiul Nostru. Turtucaia – Mărășești, schițe și note de campanie, Editura Minerva, București, 1918, p. 218.

[53] Radu Cosmin, op. cit., pp. 93-94.

[54] SJAN Galați,  fond Primăria orașului Tecuci, dosar 23/1917, f. 82, 238.

[55]Ibidem, dosar 23/1917, f. 73

[56]Ibidem, f. 85.

[57]Ibidem, f. 91.