Aspecte ale răscoalelor
țărănești din
județul Tecuci în
anul 1894
În memoria colectivă a românilor,
răscoala țărănească din 1907 rămâne, cel mai adesea, punctul de referință
pentru nemulțumirile rurale. Puțini știu, însă, că sfârșitul secolului al
XIX-lea a fost marcat, în România, de tensiuni sociale profunde, generate de
sărăcia extremă și de abuzurile administrației, care au afectat și județul
Tecuci.
Într-un raport întocmit de doctorul
Grigore Hepites privind „starea Serviciului Sanitar al județului Tecuci pe anul
1889”, sunt descrise condiții de trai extrem de precare în comunele județului.
Locuințele sătenilor erau, în cea mai mare parte, primitive și insalubre:
pereți subțiri din vălătuci și bârne, fără podele, spații înghesuite și
ferestre mici, prin care pătrundea foarte puțină lumină. Alimentația era
sărăcăcioasă, constând, în principal, din castraveți și varză acră, fasole și
diverse preparate din plante, precum știrul, loboda, susaiul sau măcrișul.
Carnea era consumată doar de cinci-șase ori pe an, la marile sărbători,
deoarece familiile nevoiașe își vindeau păsările, laptele, brânza și smântâna (atunci
când dețineau vaci) pentru a-și asigura resursele necesare traiului. La acestea
se adăuga consumul excesiv de băuturi alcoolice, precum și hrana bazată pe
porumb alterat, distribuită de o parte dintre proprietari drept plată pentru
munca câmpului.
Nu este de mirare, prin urmare, că
țăranii duceau o viață precară: marea lor majoritate suferea de pelagră, fiind
slăbiți și epuizați fizic, astfel încât, cu toate mijloacele medicale
disponibile, însănătoșirea lor se dovedea extrem de anevoioasă[1].
Fiscalitatea împovărătoare, abuzurile
administrative și lipsa unei protecții reale din partea guvernului conservator
au accentuat nemulțumirile. În ediția din 10 martie 1894, ziarul Evenimentul din Iași semnala,
sub titlul „Războiul civil. Răscoale țărănești” că
„întreaga
populație rurală din România se află în plină revoltă. Pretutindeni satele sunt
răsculate, pretutindeni țăranii răsvrătiți leagă și bat autoritățile nedemne,
impuse de guvernul conservator… Un singur lucru lipsește răscoalelor țărănești
pentru a se transforma în război civil: închegarea diferitelor sate răsculate,
unitatea de direcțiune și unitatea de acțiune a răsvrătiților”[2].
Autorul
articolului, George A. Scorțescu, sublinia că
„revoltele țărănești nu au o cauză facticie… Ele derivă din aceeași cauză, dintr-o cauză generală, care a pus în foc întreaga țară… mizeria. Cauzele revoltelor țărănești, sorgintea lor, trebuie căutate în legile fiscale neghioabe, votate de un guvern absolut incapabil, fără cunoștință, fără iubire de țară, fără durere pentru locuitorii săi”[3].
De asemenea, se
sublinia faptul că țăranii, oropsiți de către administrație, ajunseseră în
imposibilitatea de a-și achita dările impuse prin diverse reglementări.
„Săteanul, stors de o administrație păcătoasă, care îl jefuiește la fiecare pas, la fiecare moment, refuză a plăti niște biruri draconice, care i-ar răpi ultima bucățică de mămăligă din gura familiei sale – și aceasta numai și numai pentru a se putea introduce în țară niște instituțiuni de lux, precum jandarmeria, sau a proteja industria străină, precum e legea maximului. Legea maximului, popăritul, legea jandarmeriei, o repetăm: iată instigatorii, iată adevărații factori ai răscoalelor țărănești”[4].
În județul Tecuci, revolte ale țăranilor
s-au produs în mai multe localități. Primele informații se referă la cele întâmplate
în comuna Muncelu și au fost publicate în ediția din 1 martie a ziarului Evenimentul,
preluate din Constituționalul:
„Sătenii din comuna Muncelu (Tecuci) au comis alaltăieri
violențe asupra persoanelor primarului, ale ajutorului și ale notarului, care
i-au silit pe aceștia să fugă din comună și să se refugieze la Podul Turcului,
sediul subprefecturii”[5].
Două
zile mai târziu, ziarul Adevărul consemna următoarele în legătură cu
mișcările din Glăvănești:
„Iată,
în adevăr, un fapt ce s-a petrecut în județul Tecuci. Anunțasem, mai deunăzi,
că în comuna Glăvănești din acest județ țăranii s-au răsculat împotriva noilor
taxe și că, pentru restabilirea ordinii, s-au trimis două companii de geniu din
Tecuci. Trupa și administrația s-au dedat la asemenea neomenii, încât oamenii
din sat, îngroziți, s-au refugiat, cu femei și copii, în pădurea Răchitoasa din
apropierea satului. Țăranii și-au luat și puștile cu ei, pentru a se
apăra"[6].
În Evenimentul se arăta că comandantul trupelor
trimise din Tecuci „nu a îndrăznit să ia ofensiva” împotriva sătenilor care
opuneau rezistență[7].
Potrivit informațiilor publicate în presă,
la 5 martie se înregistrau deja răscoale ale țăranilor în șapte
sate din județul Tecuci. Astfel, în comuna Crăiești, subprefectul Malaxa, venit
pentru a întocmi lista contribuabililor care trebuiau să plătească ,,taxa
popăritului”, „a fost închis în primărie. Nu i s-a dat drumul decât după ce a
semnat un înscris pe timbru, prin care declara că acest impozit nu va fi perceput
niciodată”. După ce a fost eliberat, subprefectul s-a dus la Tecuci și, după un
ordin venit de la București, s-a decis trimiterea de trupe în comunele
revoltate. Întrucât regimentul din Tecuci nu inspira încredere, s-au cerut
trupe suplimentare din Focșani[8].
Într-un articol referitor la răscoalele din
județele Tecuci, Tutova și Fălciu, publicat în ,,Evenimentul” din 10 martie, se menționa că în comuna Muncelu
„s-au arestat 33 de locuitori, bănuiți a fi
instigatorii răscoalei. Aceasta însă n-a ajutat la nimic, căci locuitorii s-au
înarmat și s-au hotărât la cea mai înverșunată rezistență. Autoritățile au
cerut ajutoare militare din județul Putna, temându-se ca militarii din județul
Tecuci ar putea simpatiza cu locuitorii”[9].
Ziarul Galații informa că locuitorii comunelor Călimănești și Stănișești din județul Tecuci s-au revoltat în ziua de 10 martie, bătându-i grav pe administratorii comunelor respective, ca urmare a punerii în aplicare a legii maximului. Cu toate că s-a intervenit cu forța armată pentru restabilirea ordinii, revoltele căpătaseră proporții și mai acute, încât situația devenise imprevizibilă[10].
Intervenția
trupelor a fost dificilă, întrucât mulți soldați proveneau din localitățile
județului și refuzau să se întoarcă împotriva consătenilor lor, astfel încât la
Colonești și Stănișești răsculații au rezistat și chiar au capturat arme[11].
Până la data de 18 martie avuseseră loc revolte la Glăvănești, Fundătura, Răchitoasa, Burdusaci, Mohorîți, Benești, Colonești, Matca, Corod, Puțeni, Podu Turcului și Țepu. Evenimentul consemna, în ediția din 20 martie, că
„s-a mai
răsculat, pe lângă comunele Matca și Puțeni, și comuna Corod. Un batalion de
linie din regimentul local a fost concentrat și trimis în localitate. S-au mai
cerut două companii de geniu de la Focșani. La Podul Turcului, unde se observa
oarecare fierbere printre locuitori, s-a trimis o companie de dorobanți.
Mișcarea se întinde. Aflăm în acest moment că s-a răsculat și comuna Țepu, tot
din plasa Nicorești, din județul Tecuci, din cauza legii maximului. Prefectul
Giurgea a cerut telegrafic ajutoare de la Corpul de Armată Galați, întrucât
garnizoana din Tecuci nu inspira suficientă încredere. Toate trupele mobilizate
au fost pornite grabnic, în căruțe – parte închiriate, parte rechiziționate de
administrație”[12].
Pentru
reprimarea acestor mișcări, autoritățile solicitaseră sprijin militar și din
județele învecinate, Putna și Covurlui. Prin ordinul Ministerului de Război, în noaptea de 25 februarie/10 martie,
fusese trimis un detașament de 200 de oameni de la Regimentul 2 Geniu din
Focșani pentru „a se perinda în comunele din județul Tecuci și a restabili
ordinea”.Aceștia au călătorit cu trenul până la Berheci, iar de acolo la Podul Turcului unde, după un
marș de 30 km, au ajuns „istoviți de oboseală, foame și sete”[13].
A doua zi, trupele au fost desfășurate la Glăvănești, situat al 4km de Podu Turcului,
unde soldații au fost întâmpinați „de
o ceată de vreo 300—350 de oameni, armaţi cu ciomege şi strigând:
„ «Jos legea
maximului! Jos conu Lascăr!»
După două discursuri ţinute mulţimii de prefectul judeţului şi de procurorul Răşcanu, oamenii s-au risipit pe la casele lor, împăcaţi în aparenţă, în realitate însă şi mai revoltaţi din cauza intervenţiei armatei”[14].
Deși relatarea subliniază
că țăranii fuseseră liniștiți atât la Glăvănești, cât și la Muncel, intervenția
armatei a dus la numeroase arestări:
,,La Muncel, s-au făcut
46 de arestări. Apoi trupa a plecat la Răchitoasa,
Fundătura și altele, de unde s-au întors cu alţi 40 de arestaţi. Cei 86 de
arestaţi au fost duşi la Tecuci”[15].
La 17 martie, armata a fost trimisă în comuna Matca. Relatarea
publicată în ziarul ,,Adevărul” consemnează:
,,Soldaţii
erau foarte îngrijaţi, deoarece se zicea că locuitorii de aici erau foarte
îndârjiţi. Dar au fost întâmpinaţi numai de vreo 50 de oameni. Un nenorocit
unchiaş, având îndrăzneala să îmbrâncească pe un ofiţer, a fost bătut şi
arestat. De asemenea, au mai fost bătuţi cu bicele şi alţi ţărani”.
În aceeași zi, trupele au intervenit
și la Puțeni, unde au fost efectuate 14 arestări. În articol sunt descrise și
scenele dramatice din momentul ridicării sătenilor de către armată:
,,Foarte
mişcătoare erau scenele de despărţire. Femeile şi copiii celor arestaţi se tânguiau
de-ar fi mişcat şi pietrele. Toţi arestaţii se află depuşi în penitenciarul din
Tecuciu până la noi ordine”.
Corespondentul
ziarului era profund impresionat de condițiile mizere în care trăiau țăranii de
pe meleagurile Tecuciului:
,,O subterană,
lipsită de aer şi lumină, era locuinţa celor mai mulţi; înăuntru, un pat de
scânduri, o masă şi un scaun le sunt toată mobila. Feţele oamenilor înseși
exprimă mizeria cea mai tristă, încât a trebuit să mă întreb: De unde mai iau
aceşti oameni puterea de a mai munci, nu numai pentru ei, ci şi pentru bir şi
pentru alţii?”[16].
Reacțiile autorităților centrale și locale
au fost contradictorii. Premierul Lascăr Catargiu a negat existența
răscoalelor, afirmând că „sunt simple nemulțumiri, stârnite și ațâțate de
opoziție”[17].
Pe de altă parte, presa și anumiți parlamentari au cerut anchete și raportarea
fidelă a evenimentelor, solicitare însă ignorată de majoritatea deputaților.
George A. Scorțescu nota că
„dacă
confrații noștri din București au părăsit astăzi convingerea ce i-a animat
atunci când au propus acest apel la opinia publică pentru a lumina țara asupra
pericolului care ne amenință mâine pe toți, noi ne vom face singuri datoria și
vom trimite la Bârlad, Huși și Tecuci un reprezentant al Evenimentului, pentru
a raporta fidel situațiunea țăranilor din aceste județe”[18].
Publicistul ieșean menționa că guvernul era „stăpân pe populația rurală, fără niciun control” și că, pentru „liniștirea spiritelor țărănești”, prim-ministrul Lascăr Catargiu intenționa să recurgă la armată: „Avem armata, ne vom servi de dânsa”. Această intenție avea să se și materializeze, iar autorul descria în continuare acțiunile represive desfășurate împotriva țăranilor răsculați.
,,Când
citești corespondențele ce ne vin din județele răsculate, te miri de modul
ignobil cum s-au liniștit spiritele. Nu mai vorbim aici de împușcăturile de la
Țifu, Voinești și Puiești. Nenorociții care au căzut sub gloanțele Manlicher au
fost mai fericiți decât cei rămași, ei n-au avut de îndurat schingiuirile fără
de lege ale haitei administrative. Bătăi, torturi, devastări – nu a rămas un
singur mijloc de intimidare neîntrebuințat. Sate întregi sunt astăzi pustii,
părăsite de locuitorii lor. Pădurile din Tecuci, Bârlad și Huși adăpostesc o
populație întreagă de oameni pribegi, palizi și muritori de foame, care fug de
urgia unui Teleman, a unui Gheorghieș, Iamandi sau a altui zbir de aceeași
speță”[19].
Violența cu
care autoritățile au reprimat mișcările țărănești din primăvara anului 1894 a
stârnit reacții vehemente în presa de opoziție. Unul dintre cele mai incisive
comentarii ale vremii îi aparține publicistului G. A. Morțun, care, în
articolul Regele benchetuiește, publicat în Evenimentul la 8 mai
1894, punea în contrast serbările oficiale de la gurile Dunării cu suferințele
țăranilor răsculați din județele moldovene, într-un rechizitoriu aspru la
adresa guvernului, a magistraturii și a regelui însuși[20].
Dincolo de dramatismul
evenimentelor, unii publiciști ai vremii au întrezărit în aceste frământări un
semnal de alarmă cu bătaie lungă. George A. Scorțescu sublinia că „revoltele țărănești n-au
luat sfârșit. Ele au fost doar momentan înăbușite”, avertizând că nemulțumirile
țărănimii vor continua să se acumuleze și că un pericol mult mai grav va
amenința țara. Era un avertisment cu valoare profetică, având în vedere marea
răscoală izbucnită în 1907.
„Fiți siguri că țăranii vor profita de experiența
făcută. Revolta lor, pe care dl. Lascăr se fălește că a strivit-o sub baionete
și sub bici, mocnește și astăzi înăbușită și va fi cu atât mai teribilă, cu cât
se acumulează nemulțumirile lor, fără a li se da nicio satisfacție. În vara
aceasta ne e frică să nu plătim scump nepăsarea ce o arătăm și, în parte,
responsabilitatea acestui fapt nenorocit se va datora și presei noastre, care,
prin atitudinea sa indiferentă, încurajează guvernul în scârboasa sa procedare”[23].
[1] Grigore Hepites, „Raport privind starea Serviciului
Sanitar al judeţului Tecuci pe anul 1889”; vezi și Theodor N. Ciuntu, Dictionarul
geografic, statistic si istoric al judetului Tecuciu, Stabilimentul grafic
I. V. Socecu, București, 1897, p. 239-240); și Daniel Bradea, Tecuciul în
vremea ciumei roșii (1945-1950), vol. I, Editura StudIS, Iași, 2019, p. 93.
[2] ,,Evenimentul”, Iași, anul II, nr. 299,
10 martie 1894, p. 1.
[3]
George A. Scorțescu, Resboiul civil. Răscoalele țărănești, ,,Evenimentul”, Iași, 30 martie 1894, p.
1.
[4] „Evenimentul”,
Iași, anul II, nr. 325, 10 martie 1894, p. 2.
[5] „Evenimentul”, Iași, anul II, nr.
317, 1 martie 1894, p. 2.
[6] ,,Adevărul”, anul
7, nr. 1798, 3 martie 1894, p. 1
[7] ,,Evenimentul”,
Iași, anul II, nr. 318, 2 martie 1894, p. 1.
[8] ,,Evenimentul”,
Iași, anul II, nr. 324, 9 martie 1894, p. 1.
[9] ,,Evenimentul”,
Iași, anul II, nr. 325, 10 martie 1894, p. 1–2.
[10] ,Adevărul”,
anul 7, nr. 1810, 15 martie 1894, p. 3
[11] „Evenimentul”, Iași, anul II, nr. 318, 2 martie 1894, p. 1.
[12] ,, Evenimentul”, Iași, anul II, nr. 334, 20 martie 1894,
p. 3.
[13] ,,Adevărul”, anul VII, nr. 1818, 23 martie
1894, p. 1.
[14] ,,Adevărul”, anul VII, nr. 1813, 18 martie
1894, p. 3.
[15] ,,Adevărul”, anul VII, nr. 1813, 18 martie
1894, p. 3.
[17] ,,Evenimentul”, Iași, anul II, nr.
341, 30 martie 1894, p. 1.
[18] ,,Evenimentul”,
Iași, anul II, nr. 341, 30 martie 1894, p. 1.
[19] Ibidem.
[20] ,,La gurile
Dunării, mare alai; în fundul munților, groaznică jale. La Sulina sunt salve de
tunuri și chiote vesele de mateloți; la Ardeoani sunt salve de pușcă și vaiete
de țărani împușcați. Pe malurile Dunării sunt piepturi pline de stele și
cordoane; pe malurile Trotușului și ale Tazlăului sunt spinări pline de vânătăi
și piepturi străpunse de gloanțe.
Ce
este oare la Dunăre și ce este la munte? La Dunăre este sărbătoare pentru o
lucrare a Comisiunii Dunărene, care scurtează cu un ceas drumul de la Sulina la
Galați. La munte este strivirea poporului român, care a protestat contra
fărădelegilor administrației. Aici țăranii sunt împușcați, torturați și
zdrobiți; femeile, cu fustele ridicate, purtate în spate de un soldat și bătute
de un altul cu vergi peste dosul gol. Acolo regele este purtat în triumf de
către toată administrația, pentru că guvernul nostru a împrumutat bani
Comisiunii Dunărene spre a săpa un canal.
În
județul Bacău curge cel mai pur sânge al poporului român, din sudoarea căruia
s-au stors banii împrumutați pentru canal. În județul Tulcea curge vinul cel
mai fin în paharele mesenilor, iar aclamațiile lor împiedică să se audă
vaietele țăranilor. Nenorociții țărani s-au plâns la Vodă, dar au nimerit rău,
căci M. S. este la masa mare cu oaspeți veseli și nu-i poate auzi. Rău face
regele că nu voiește să audă sau că nu aude. Ceea ce se petrece la Bacău poate
costa foarte scump. Poporul, care urmează adevărata forță a armatei sale,
învață a urî armata, căci îl tratează ca pe un dușman. Oastea românească, dată
la dispoziția unui prefect ieșit dintr-o casă de nebuni, a ajuns să joace rolul
jandarmilor unguri de la Blaj. Țăranul român din România este tratat mai rău
decât țăranul român din Ungaria. Modul cum se petrec lucrurile cu răscoalele
țărănești are aerul unei adevărate goane de stârpire a țăranului nostru.
Nu
se mulțumesc să întrebuințeze forța pentru a-i liniști. Nu! Când sunt liniștiți
și împrăștiați, începe adevărata sălbăticie și sunt tratați ca inamici învinși.
Odată calmați, începe vânătoarea de oameni, încât găsești potecile munților
semănate cu leșuri țărănești. Arestările se fac cu sutele, nu pentru altceva
decât pentru a-i tortura și a-i bate în modul cel mai crâncen; femeile sunt
dezbrăcate și bătute în mod sălbatic; arestații sunt ținuți fără hrană; casele
sunt pustiite; drumurile sunt întesate cu patrule; oamenii sunt opriți de la
treburile lor, ca într-o țară ocupată de armate inamice.
Și
ce este mai trist decât toate fărădelegile acestea? Toate cruzimile și infamiile
se comit în văzul justiției, sub ochii procurorului de curte, ai tribunalului
și ai judecătorului instructor. Nu mă revolt contra unui nebun care a ajuns
prefect pentru că Lascăr a ajuns ministru. Nu mă indign contra militarilor care
fac totul din ordine. Dar nu am cuvinte pentru a-i înfiera pe mizerabilii
chemați a aplica legea, a apăra poporul contra violențelor oricărui funcționar,
și care ei înșiși o calcă și o nesocotesc în modul cel mai nerușinat.
În zadar regele sărbătorește scurtarea drumului din canalul Sulinei, dacă nu ocrotește pe nenorociții de țărani. Ei produc bucatele ce trebuie să meargă pe acel canal la mare și, dacă îi va lăsa să fie împușcați de nebuni ca prefectul de Bacău și schingiuiți de magistrații puși anume pentru asta, atunci nu va mai avea cine să producă grâul și porumbul pentru care s-au săpat canalele. Văzând ororile comise asupra bietului popor, te întrebi: ce face guvernul? Spune minciuni! Dar ce face regele? Benchetuiește!" ( G. A. Morțun, Regele benchetuiește, în „Evenimentul", anul II, nr. 372, 8 mai 1894, p. 3).
[21] ,,Adevărul”, anul VII, nr. 1904, 29 iunie 1894, p. 2.
[22] ,,Adevărul”, anul VII, nr. 1907 și 3 iulie 1894, p. 1.
[23] „Evenimentul”, Iași, anul II, nr. 341, 30 martie 1894, p. 1.
