PREOȚII TECUCENI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
1.4. Sprijinul acordat refugiaților de către slujitorii bisericii
Biserica și-a adus și ea concursul „prețios și aproape singurul eficace" la ajutorarea zecilor de mii de oameni aflați în pribegie, care asaltaseră orașul. Nemulțumit de faptul că efortul acestei instituții și al slujitorilor ei nu era recunoscut în deplina sa măsură, părintele protopop Nicolae Conduratu consemna într-un raport adresat Episcopiei Romanului:
„Dacă a fost nevoie de alinat suferințele poporului — cine a făcut aceasta? Dacă a fost nevoie de îndemn la răbdare față de legi și autorități, când suferințele ajungeau la apogeu — cine a muncit mai mult și la cine s-a apelat mai întâi? Dacă au murit mii și zeci de mii dintre fiii acestei țări, când epidemii de tot felul făceau ravagii în casele românilor aflați în neagră mizerie — cine se găsea în mijlocul poporului și cine îi era alături în toate clipele care i-ar fi putut zdrobi și cel din urmă dram de nădejde? Dacă statul nu mai avea mijloacele necesare pentru a îmbrăca, hrăni și adăposti refugiații, bolnavii — la cine s-a apelat mai întâi și de la cine s-a primit cel mai eficace ajutor? Dar n-au murit preoți și cântăreți tocmai pentru că, în îndeplinirea datoriei lor, au pus tot spiritul de jertfă? Dacă s-a făcut apel pentru colecte sau subscripții la împrumutul național, la bonurile apărării naționale — clerul nu și-a dat obolul său?"
Încheindu-și pledoaria, părintele protoiereu al Tecuciului adăuga: „Este de datoria oricui să vadă că menirea și chiar rolul pe care îl joacă clerul și Biserica în viața poporului este hotărâtor", astfel încât „acești apostoli ai Cuvântului Evangheliei trebuie să primească aprecierea muncii lor, acordând toată recompensa meritată Bisericii"[1].
Arhivele au păstrat numeroase documente care atestă „obolul de muncă și jertfă" al clerului tecucean, „de care țara s-a folosit în cel mai înalt grad" în acei ani grei și memorabili. Activitatea preoților tecuceni s-a desfășurat, în cursul anului 1917, sub presiunea bombardamentelor artileriei inamice și a avioanelor care „zilnic, de mai multe ori se plimbau pe deasupra orașului aruncând bombe" — producând numeroase distrugeri și victime[2]. În aceste condiții, Biserica a răspuns apelurilor de ajutor lansate de Prefectură, Primărie, Regimentul 64 Infanterie Tecuci, Comisia de Sănătate Publică Tecuci și filiala Tecuci a Societății Crucea Roșie.
La începutul lunii februarie 1917, în vederea „preîntâmpinării unei mai mari nenorociri care să ducă la pieirea prin bolile ce din cauza mizeriei s-au încuibat printre numeroșii refugiați ce se află în cuprinsul acestui județ și care zilnic mor într-o mare proporție", preoții tecuceni au fost îndemnați ca „în măsura tuturor puterilor morale de care dispun să întremeze cu sfatul pe fiecare bun român și creștin și pe toți în genere, să contribuie cu ce va putea, respectiv cu îmbrăcăminte, în scopul de a se înlătura prin curățenie primejdia care ne amenință"[3]. Deși greutățile zilei apăsau asupra tuturor — lipsa generalizată a bunurilor de primă necesitate, a lemnelor, îmbrăcămintei și hranei era resimțită de întreaga populație —, enoriașii parohiilor tecucene au dat dovadă de generozitate față de semenii lor aflați în suferință.
În această perioadă de restriște, enoriașii parohiei bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul" au predat, la 21 februarie 1917, mai multe obiecte de îmbrăcăminte — opt cămăși, patru perechi de izmene, o pereche de ciorapi, trei șervete și o pereche de pantaloni de flanelă — pentru refugiați, după ce „s-a mai umblat prin popor cu același scop și înainte de sfintele sărbători ale Nașterii Domnului.”[4]. Ofrande asemănătoare au fost adunate și de la enoriașii parohiei bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel": cămăși, izmene, pantaloni, bonzi, căciuli, tunici, mănuși și ciorapi[5]. Din parohia Puțeni s-au strâns 202 de lei, 23 de cămăși, 23 de izmene, șase prosoape, patru perechi de ciorapi, o pereche de mănuși, patru căciuli, un lăvicer și o pernă; iar la biserica filială din comuna Mândrești au fost colectate 504 lei și 50 de bani, patru cămăși și două perechi de izmene[6].
La apelul protopopului a răspuns și șeful Secției I Lucrări Fortificații, care a trimis un obol consistent — 50 de cămăși, 50 de perechi de izmene, 20 de perechi de ciorapi și 50 de șervete — pentru „tinerele vlăstare care, bolnave, au luptat cu târnacopul în mână apărându-ne ultimul colț de țară"[7]. Întreaga îmbrăcăminte strânsă de preoții din orașul și județul Tecuci a fost predată Comitetului pentru Ajutorul Refugiaților Bolnavi din Tecuci[8].
La Ivești, încă din toamna anului 1916, părintele paroh luase împreună cu doamnele profesoare din comună inițiativa de a confecționa obiecte de îmbrăcăminte pentru ostași. În acest scop a primit lână de la doamna proprietară de moșie Anastasia M. Papadopol. Totodată, părintele și credincioșii din comună s-au implicat în ameliorarea stării de sănătate a răniților din cele patru spitale instalate în localitate[9].
În comuna Gohor, în fiecare casă au fost găzduiți câte doi-trei tineri refugiați. Încă din toamna anului 1916, sătenii adăpostiseră și ajutaseră cu hrană numeroase familii refugiate în comună. Preotul paroh Vasile Țuchel îi transmitea părintelui protoiereu că tinerii refugiați — în marea lor majoritate bolnavi — fuseseră îngrijiți de săteni după puterea fiecăruia, asigurându-li-se hrană și îmbrăcăminte, adăugând: „eu ca om și preot mă silesc prin toate puterile mele în ajutorul acestor nenorociți"[10].
Slujitorii Bisericii au acordat sprijin și armatei române. La apelul părintelui protoiereu și al comandantului Regimentului 64 Infanterie Tecuci privind contribuția „bunilor creștini și poporani" cu obiecte de îmbrăcăminte pentru ostași, părintele Petru Mironescu de la parohia Oprișești aducea la cunoștința Protoieriei, la 8 ianuarie 1917, ofrandele strânse din comuna Burdusaci: 77 de cămăși, cinci perechi de izmene și nouă prosoape[11]. În luna ianuarie 1917, preotul Nicolae Munteanu depunea pentru ajutorarea răniților suma de 29 de lei și 5 bani, adunată de la biserica parohială și de la cea filială din Movileni[12].
Preotul E. E. Topor, cu prilejul predicilor susținute la bisericile din Buda și Colonești în cursul lunii decembrie 1916, a dezvoltat tema dragostei față de aproapele și a îndemnat la milă și ajutor față de soldații care sufereau din cauza iernii cumplite. Timp de mai bine de o săptămână, părintele a colectat din satele celor două parohii îmbrăcăminte pentru soldați, transformându-și propria casă într-un adevărat atelier în care „cei ai casei și fete și femei de prin sat au lucrat cinci zile de-a rândul bucățile de pânză de macat, făcând cămăși, flanele, ciorapi și mănuși din lâna colectată." Rodul acestei munci colective a fost impresionant: 71 de cămăși, 47 de izmene, șase haine civile, 14 perechi de ciorapi, 35 de perechi de mănuși, 41 de flanele, patru perechi de pantaloni, o față de masă, 13 perechi de obiele, patru căciuli, cinci lăvicere, o bondă și 56 de șervețele”[13].
Personalul bisericesc nemobilizat contribuia și el cu sume reprezentând salariul pe o zi sau cu colecte pentru întreținerea „cantinei refugiaților și românilor transilvăneni", precum și pentru Crucea Roșie[14].
Într-un raport din 25 ianuarie 1917, părintele Alexandru Cristea din Ivești consemna că „refugiații mor cu duiumul prin sate nemâncați, neadăpostiți și plini de toate necurățeniile și istoviți de ger"[15]. Același document sublinia că, pentru ajutorarea refugiaților, ar fi trebuit deschise încă din prima zi de război cantine de hrană, adăpostire, îmbrăcăminte și igienizare în toate comunele. În încheiere, părintele Cristea aducea la cunoștința Protoieriei că își transformase casa într-o „adevărată sucursală a cantinei refugiaților", găzduind de două luni șapte tineri refugiați din București.[16].
Protopopul Tecuciului a făcut parte din comitetele județene a mai multor organizații: ,,Familia luptătorilor”, ,,Ocrotirea orfanilor”, Comisia de Sănătate Publică[17], implicându-se activ în coordonarea acțiunilor de distribuire a ajutoarelor acordate familiilor celor mobilizați, precum și a ajutoarelor în bani și alimente destinate orfanilor de război.
Protopopul Nicolae Conduratu[18] a făcut personal colecte pentru prizonierii de război și orfani, contribuind totodată cu suma de 2.000 de lei pentru astfel de acțiuni. A asigurat gratuit învățământul religios la Gimnaziul din Tecuci încă din toamna anului 1916 — instituție pe care o caracteriza, într-un raport, drept „aproape singura școală din țară care a funcționat în anul 1917, în case particulare, adesea sub tirul de artilerie al inamicului, sub teroarea atacurilor de aeroplane", pentru care „onor Ministerul Cultelor — Direcția Învățământului Secundar — în mod public a adus mulțumiri și laude"[19].
Grija protopopului Conduratu s-a extins deopotrivă asupra clerului refugiat din teritoriile ocupate de inamic (36 de preoți și cinci cântăreți), cărora le-a asigurat adăpost, îmbrăcăminte și hrană, cât și asupra preoților militari lipsiți de cele necesare desfășurării serviciului religios, cărora le-a dăruit veșminte, cărți, icoane și vase liturgice[20].
În cadrul Eparhiei Romanului și-au găsit refugiul, în timpul războiului, peste 20 de preoți din Transilvania — din zona Sibiului și Brașovului. Episcopul Teodosie i-a primit cu înțelegere în eparhie, numindu-i la diferite parohii. La începutul anului 1918, un grup de preoți ardeleni refugiați în Moldova a trimis episcopului Teodosie Atanasiu o scrisoare prin care solicitau să fie numiți în Eparhia Romanului, pentru a-și „salva existența pe de o parte, iară pe de altă parte, ca să putem și noi conlucra la progresul poporului acestei țări”[21].
O parte dintre preoții refugiați au fost găzduiți în parohiile de pe teritoriul județului Tecuci. Dintre aceștia se cuvin amintiți: Iosif Runceanu, din comuna Măgura, refugiat timp de doi ani și jumătate împreună cu soția și cei opt copii în Tălpigi, comuna Negrilești; Ion Hamsea, din comuna Zărnești, refugiat la Tecuci de la 6 octombrie 1916 până la 20 decembrie 1918; și Moise Micu, din comuna Poiana Mărului, care, după un lung drum al pribegiei, a ajuns în anul 1918 la Galbeni, unde a rămas până în martie 1919, când s-a întors acasă, „deoarece (povestește părintele) îmi ardea sufletul de dorul familiei și plaiurilor unde am crescut și trăit"[22].
Registrele parohiei romano-catolice din Ploscuțeni consemnează, în noiembrie 1917, prezența pe teritoriul comunei a viitorului episcop, pe atunci preotul Mihai Robu[23], însoțit de ucenicul cantor Iosif Crâșmaru, viitorul dascăl al parohiei. Cu acest prilej, preotul a botezat trei copii și a oficiat slujbe. Sătenii, dornici să-i rețină, le-au creat toate condițiile de ședere, astfel încât Mihai Robu (paroh de Văleni la acea dată) a fost nevoit să se strecoare din comună sub adăpostul întunericului[24].
Este de remarcat că în județul Tecuci nu s-au înregistrat cazuri în care preoții să fi fost maltratați sau uciși de armatele inamice în timpul războiului[25].
Odată cu încheierea ostilităților, Ministerul Cultelor și Artelor a pus la dispoziția Prefecturii Tecuci suma de 14.000 de lei pentru repararea bisericilor afectate de război — cele din Umbrărești-Siliștea, Movileni-Vale și Cosmești-Furceni[26]. Dintr-o adresă a Primăriei Cosmești din anul 1927 aflăm însă că din suma de 2.000 de lei acordată Administrației Casei Bisericilor pentru repararea bisericii din satul Furceni „nu s-a întrebuințat și nici ridicat de la prefectură, întrucât această biserică a fost distrusă complet și nu se mai putea repara"[27].
Clerul tecucean, alături de întreaga populație a orașului, a primit cu entuziasm veștile despre unirea Basarabiei cu patria-mamă, în pofida suferințelor pe care le îndura. Acest sentiment transpare cu claritate din telegrama trimisă Sfatului Țării de la Chișinău de protopopul Nicolae Conduratu, în calitatea sa de președinte al unei adunări cetățenești desfășurate la Tecuci: „Cetățenii orașului Tecuci, întruniți în sala teatrului la o adunare publică, astăzi în 8 aprilie 1918, salută cu entuziasm mărețul act istoric al fraților basarabeni, cari s-au unit de-a pururea cu patria mamă, și îi asigură că, formând de azi înainte o singură țară, vom forma un singur suflet gata la orice jertfe pentru cinstea și mărirea neamului întreg. Trăiască frații noștri Români din Basarabia unită!"[28].
La 26 noiembrie 1918, episcopul Teodosie al Romanului a adresat o scrisoare pastorală prin care îi îndemna pe preoți și învățători — „apostoli ai neamului" — la acțiuni de luminare a poporului și la opera de prefacere a conștiinței naționale: „Vremea luptelor personale a trecut. Ceasul unirii a sunat și toți factorii conștienți și luminați trebuie să-și dea mâna ca împreună să facă operă pozitivă. Patria va fi recunoscătoare!”[29]
În concluzie, ăzboiul și iarna cumplită împinseseră suferințele populației până la limita îndurării. În fața acestui „prăpăd de lume, multă și nevinovată, mai ales dintre nenorociții refugiați care mișunau pretutindeni goi, fără hrană și fără adăpost", clerul județului Tecuci a căutat neîncetat cele mai bune mijloace de alinare a acestor suferințe, dedicându-și cea mai mare parte a activității „împlinirii nevoilor și mângâierii sufletești ale poporului care alcătuiește biserica județului Tecuci ".
Preoții din parohiile județului au găzduit în casele lor numeroși refugiați, oferindu-le adăpost, îmbrăcăminte și hrană; au organizat colecte de haine și bani pentru refugiați, orfani și răniți; au strâns ajutoare pentru prizonierii de război din tabăra orașului; au sprijinit clerul refugiat și au subscris la „împrumutul național" și la „bonurile apărării naționale." Toate acestea s-au petrecut într-un context de o duritate excepțională: pe o mare parte a teritoriului județului Tecuci s-au purtat lupte grele pe tot parcursul anului 1917, iar preoții au fost nevoiți să-și îndeplinească misiunea, adesea zi și noapte, sub presiunea bombardamentelor artileriei și aviației inamice[30].
Dincolo de faptele consemnate în documente, ceea ce izbeşte cu adevărat în parcurgerea acestor mărturii de arhivă este consecvența cu care slujitorii Bisericii tecucene au rămas la datorie, nu din constrângere, ci din convingerea că locul lor era acolo unde suferința era mai mare. Într-o vreme în care instituțiile cedau rând pe rând sub povara războiului, Biserica a rămas, pentru mulți dintre cei aflați în pribegie sau în pragul morții, singura prezență stabilă și mângâietoare.
Daniel BRADEA
[1]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 254/17.03.1918.
[2]Ibidem.
[3]Ibidem, dosar 87/1917, Dosarul Războiul, Crucea Roșie, salariul pe o zi, preoți și cântăreți mobilizați pe anul 1917, nenumerotat, raportul nr. 75/04.02.1917.
[4]Ibidem, raportul nr. 8/21.02.1917.
[5]Ibidem, raportul nr. 9/22.02.1917.
[6]Ibidem, raportul nr. 4/9.03.1917.
[7]Ibidem, raportul nr. 203/14.03.1917.
[8]Ibidem, raportul nr. 9/22.02.1917.
[9]Protoiereu Gheorghe Joghiu ,op.cit., p. 276.
[10]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 87/1917, Dosarul Războiul, Crucea Roșie, salariul pe o zi, preoți și cântăreți mobilizați pe anul 1917, nenumerotat adresa nr. 125/ 28.02.1917
[11]Ibidem, raportul nr. 37/18.12.1916.
[12]Ibidem, raportul 3/1917.
[13]Ibidem, raportul nr. 31/12.12.1916.
[14]Ibidem, raportul nr. 25/16.01.1917. De menționat și Scrisoarea pastorală a episcopului Romanului, Teodosie Atanasie, din 27 octombrie 1916, prin care făcea apel la preoții din eparhie să doneze salariul pe o zi pentru hrana familiilor celor mobilizați în Transilvania și să organizeze în fiecare biserică colecte pentru Societatea Crucea Roșie, în vederea ajutorării răniților și a familiilor celor căzuți pe front (Aurel-Florin Țușcanu, op. cit., p. 303).
[15] Ibidem, raportul nr. 11/1917.
[16]Ibidem. Raportul este însoțit de o declarație a celor șapte tineri refugiați, din care reținem: „Subsemnații, tineri refugiați din capitala țărei de la 15 noiembrie, declarăm că ne aflăm la Sfinția sa părintele Iconom A. Cristea din ziua de 21 noiembrie 1916, dându-ne hrană, cameră, încălzit și spălat, pentru care faptă suntem recunoscători cu întreaga viață care, desigur, până acum ni s-ar fi stins ca la mulți alții, de mizeriile ce vedem că îndură”.
[17] Ibidem, dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 254/17.03.1918.
[18]Nicolae Conduratu s-a născut la 20 septembrie 1885, în comuna Broșteni, fostul județ Roman. A urmat școala primară în satul natal, iar cu sprijinul financiar al lui G. V. Morțun a frecventat cursurile Seminarului „Sfântul Gheorghe" din Roman; după desființarea acestuia și-a continuat studiile la Seminarul Veniamin din Iași, pe care le-a absolvit în 1905. La 25 decembrie 1908 a fost hirotonit și numit preot la parohia Găiceana, fostul județ Tecuci. Prin Decretul Regal nr. 320 a fost transferat, la 1 ianuarie 1914, ca preot al catedralei „Sfântul Gheorghe" din Tecuci — slujba fiind oficiată la biserica „Sfântul Nicolae", întrucât catedrala se afla într-o stare avansată de degradare. Concomitent cu îndatoririle pastorale, a urmat cursurile Facultății de Teologie din București, fapt care i-a permis să predea teologia la Gimnaziul „Dimitrie Sturdza" din Tecuci, iar după război, din cauza lipsei de cadre didactice, și limba română și latina. În 1938 a fost înlocuit din funcția de protoiereu de preotul Anton Lucian; prin Ordinul nr. 11730/1955 a fost numit protoiereu stavrofor, titlu reînnoit de Episcopia Buzău. A ieșit la pensie în 1961, iar în 1962, prin Ordinul Patriarhal nr. 4356, a fost numit protopop onorific. A predat teologie la Liceul „Dimitrie Sturdza" până în 1945. A fost căsătorit cu Eleonora Brăescu și a avut patru copii. În ultimii ani ai vieții, cu aprobarea Patriarhului Justinian Marina, a locuit la azilul preoților bătrâni de la Mănăstirea Dealu. În toamna anului 1967 a suferit un accident vascular care l-a imobilizat la pat. Protoiereul stavrofor Nicolae Conduratu a decedat la 21 februarie 1968. A fost distins cu Ordinul „Coroana României" în grad de Cavaler, cu Medalia „Răsplata muncii pentru Biserică" clasa I și a îndeplinit funcțiile de președinte al Căminului Cultural „Calistrat Hogaș" și al Asociației Ziariștilor din județul Tecuci (Daniel Bradea, Tecuciul în anii Primului Război Mondial, ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura StudIS, Iași, 2019, p. 176).
[19]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 87/1917, nenumerotat.
[20]Ibidem. Primarul comunei oltene Bălănești a mărturisit că, în urma amenințării ocupației dușmane, „în special în Oltenia, cea mai mare parte a populației s-a refugiat în Moldova, între care și preotul Anghel Tașcău, parohul parohiei noastre Bălănești, cu toată familia sa, și astăzi se găsește în comuna Corbița, județul Tecuci" (Claudiu Constantin Cotan, op. cit., p. 101).
[21] Arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, dosar nr. 7/1918, Preoți din Transilvania, numirile lor 1918, p. 1.
[22] Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului, Temnițe și lagăre, vol. II, Tipografia ,,Vremea”, București, 1940, p. 54-57.
[23] Mihai Robu s-a născut în satul Săbăoani, județul Neamț, la 10 aprilie 1884. După absolvirea claselor primare la Săbăoani, a intrat în toamna anului 1894 la Seminarul din Iași. La finalizarea studiilor a fost hirotonit preot la 7 aprilie 1907 de către primul episcop de Iași, Nicolae Iosif Camilli, în capela Institutului Notre Dame de Sion. În timpul Primului Război Mondial l-a suplinit, timp de doi ani (1916–1918), pe parohul de Văleni, Mons. Carol Rist, trimis pe front ca preot militar. În 1920 a revenit la Iași, unde a fost numit secretar al episcopului Alexandru Theodor Cisar, ocupând totodată funcțiile de prefect și profesor la Seminar. În iunie 1922 a fost numit paroh de Horlești, colaborând ulterior la revista „Lumina creștinului" și îndeplinind funcția de capelan la Mănăstirea Notre Dame de Sion din Iași. La 5 iulie 1925, Papa Pius al XI-lea l-a numit episcop de Iași, consacrarea având loc la 20 septembrie 1925, în capela Institutului Notre Dame de Sion, fiind oficiate de arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ocrotit populația greu încercată și a apărat cu curaj identitatea românească a credincioșilor catolici din Moldova în fața autorităților care le contestau această calitate. În perioada păstoririi sale a fost încheiat Concordatul dintre Sfântul Scaun și România, semnat la 10 mai 1927 și ratificat la 7 iulie 1929. În vara anului 1944, din cauza operațiunilor militare din Moldova, episcopul Robu a fost nevoit să se refugieze la Beiuș. La mijlocul lunii septembrie 1944, în contextul represiunilor trupelor horthyste, s-a retras în munți, unde s-a îmbolnăvit de pneumonie și a decedat la 27 septembrie. A fost înmormântat la 29 septembrie 1944 în cimitirul din Beiuș; în iarna anului 1964, osemintele sale au fost aduse la Iași și reînhumate în catedrala „Adormirea Maicii Domnului" (Anton Coșa, In memoriam: episcopul Mihai Robu, http://www.ercis.ro/actualitate/viata.
asp, accesat la 5 mai 2018; vezi și Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova, Editura Sapientia, Iași, 2006, p. 284)
[24] Violeta Mihăeș, op. cit. p. 47.
[25]Grigore N. Popescu, op. cit. vol. II, p. 309.
[26] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 10/1927, f. 17 și 17v.
[27]Ibidem, f. 22.
[28] Ștefan Ciobanu, (editor), Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la Mișcarea națională din Basarabia în anii 1917 – 1918, ,,Cartea Românească”, București, 1929, p. 273.
[29] Aurel-Florin Tuscanu, op. cit., p. 306.
[30]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 254/17.03.1918.
