TECUCIUL ÎN ANUL 1917
1. Situația social-economică a orașului
Înainte de începerea războiului, populația stabilă a orașului (conform ultimului recensământ) era de 14.976 de locuitori, dar „cu ocazia invaziei refugiaților din teritoriile ocupate de inamic, populația flotantă s-a mărit foarte mult, a cărei cifră nu se știe cu exactitate”[1]. În anul 1916, conform registrelor de stare civilă, s-au înregistrat 529 de nașteri și 566 de decese.
Referitor la „instrucția publică”, se menționa că în Tecuci existau șapte școli primare: trei de băieți, două de fete și două mixte – una de tip urban în suburbia Satu Nou și una în suburbia Cernicari. În oraș mai funcționau: un gimnaziu cu patru clase pentru băieți, o școală profesională pentru fete, un liceu particular pentru fete, un externat mixt mozaic și o școală de educație cooperativă[2]. Din cauza războiului, clădirile acestora au fost rechiziționate și transformate în spitale. Întrucât nu s-au găsit alte spații, cursurile școlare nu s-au mai putut ține.
În ceea ce privește cultul, raportul menționa faptul că în oraș existau opt biserici ortodoxe. Biserica „Sfântul Gheorghe” era catedrala orașului, dar, din cauza faptului că era complet degradată, nu se mai țineau slujbe în ea. Drept catedrală a fost considerată biserica „Sfântul Nicolae”. Primăria subvenționa cu suma de 1.000 de lei anual societatea corală „Dorul”. Aceasta avea obligația să cânte la catedrală, la celelalte biserici din oraș, precum și la diverse manifestări caritabile și solemnități indicate de primărie. În oraș funcționau și trei sinagogi israelite.
Tecuciul dispunea de două cimitire unde se îngropau creștinii ortodocși și cei de alte culte creștine: unul în partea de nord a orașului și unul în suburbia Cernicari. Mai exista și un cimitir al cultului mozaic, întreținut de comunitatea evreiască. Datorită faptului că gardurile cimitirului „Eternitatea” au fost complet distruse de armatele române și ruse, „mormintele și capela au rămas în câmp”. Din raport aflăm că Primăria avea în grijă și un cimitir de animale.
Iluminatul orașului se realiza parțial cu electricitate, iar pentru anul 1916-1917 existau un număr de 160 de abonați[3]. Uzina electrică era intrată în funcțiune și furniza electricitate doar pentru câteva străzi, pentru prefect, primar și pentru alte notabilități. Strada Mare era luminată în continuare cu lămpile cu petrol, care ardeau până pe la zece seara, când se închideau magazinele[4]. Cartierul Cernicari nu era nici el electrificat[5].
„Siguranța publică” era asigurată de poliția administrativă. La conducerea acesteia se afla un șef de poliție, în subordinea căruia activau: un comisar director, un comisar șef al siguranței, cinci subcomisari, un comandant de sergenți, un registrator, un copist, un agent la biroul de servitori, precum și sergenți de zi și de noapte – fără a se specifica numărul acestora din urmă.
„Îndestularea orașului” cu articole de primă necesitate, în mod special cu pâine și carne, s-a făcut, după cum se arată în raport, în tot cursul anului 1916 prin libera concurență, cu prețurile stabilite de primărie „Îndestularea orașului” cu articole de primă necesitate, în mod special cu pâine și carne, s-a făcut, după cum se arată în raport, în tot cursul anului 1916 prin „libera concurență”, cu prețurile stabilite de primărie.
Pentru îngrijirea și întreținerea parcurilor din oraș și a bulevardului gării erau angajați un grădinar și patru lucrători (doi dintre aceștia doar șase luni pe an). Primarul aducea la cunoștința consilierilor că Parcul Comunal[6], pentru care Primăria cheltuise o sumă destul de mare, „este cu totul distrus de trupele române în retragere prin acest oraș și acele ruse ce au cantonat, asemenea și parte din arborii de pe bulevardul gării au fost tăiați de trupele ruse cantonate în acea parte a orașului”.
În cadrul serviciului veterinar exista un medic veterinar „titrat”, ajutat de un agent sanitar veterinar. Aceștia aveau îndatorirea de a examina animalele tăiate la abator și de a inspecta zilnic măcelăriile și piețele de desfacere a laptelui[7]. Serviciul sanitar era condus de un medic, ajutat de doi agenți sanitari vaccinatori și de două moașe[8].
La începutul lunii ianuarie 1917, medicul veterinar al orașului l-a înștiințat pe primar că trupele ruse au pus stăpânire pe abator, unde au ocupat cancelaria, pe care au transformat-o în bucătărie, și au împiedicat efectuarea controlului cărnii „care se consumă atât de populația civilă, cât și de armatele imperiale”. Medicul solicita luarea de măsuri urgente pentru a putea efectua „pașnicul exercițiu al controlului cărnii” și a nu expune populația la epidemii, având în vedere faptul că, în condițiile aglomerației existente în oraș, declanșarea acestora putea avea consecințe grave.
Probleme avea și unitatea de pompieri din oraș, care rămăsese fără furaje pentru cei 20 de cai și cei patru boi ai unității. Pentru a asigura hrana acestor animale, conducerea unității de pompieri a fost nevoită să cumpere 25.000 kg de paie de orz și ovăz din comuna Matca, de la locuitorii Gheorghe Arhip și Neculai Caloianu, dar trupele ruse în trecere sau cantonate în comuna Matca au luat aceste furaje. În această situație, la 25 ianuarie 1917, comandantul unității a făcut apel la comisarul guvernului pe lângă armatele ruse din Tecuci pentru a interveni pe lângă comandamentul rus în vederea restituirii furajelor[9].
Întrucât la începutul lunii februarie 1917 trupele ruse cantonată în zona bulevardului au tăiat castanii și teii plantați acolo, ajutorul de primar Iancu Herescu considera că „e păcat să fie nimicită o podoabă a orașului” și i-a solicitat comandantului Garnizoanei Tecuci luarea de măsuri severe pentru oprirea distrugerilor[10].
2. Măsurile luate de autorități pentru combaterea bolilor contagioase
Suprapopularea orașului, precum și condițiile precare de igienă, au dus la apariția epidemiilor care au provocat numeroase victime în iarna anilor 1916-1917 și în primăvara anului 1917. La începutul anului 1917, în oraș bântuiau epidemiile de febră tifoidă și holeră.
Dintr-un raport al Serviciului Sanitar al orașului Tecuci, adresat primarului, aflăm că în oraș erau înregistrate la data de 13 ianuarie 1917 următoarele cazuri: zece bolnavi de scarlatină, 19 bolnavi de febră tifoidă, un bolnav de dizenterie, un bolnav de erizipel. Aceștia erau internați în Spitalul de boli contagioase, care își avea sediul în localul Școlii de băieți nr. 3 din oraș[10]. Cinci zile mai târziu, medicul șef al orașului a comunicat primarului o nouă situație a bolnavilor internați în spital, din care se observă o creștere a numărului acestora: 40 de bolnavi de febră tifoidă, 11 bolnavi de scarlatină, șase bolnavi de dizenterie și un bolnav de erizipel.
Din cauza faptului că „epidemia de febră tifoidă ia proporții îngrijorătoare printre refugiați și militarii aflați prin oraș”, se solicita luarea de măsuri urgente pentru formarea echipelor sanitare care să meargă din casă în casă, în tot orașul, pentru depistarea bolnavilor și luarea măsurilor de dezinfecție și izolare. În raport erau prevăzute și alte măsuri ce trebuiau luate de administrația locală: curățirea și dezinfectarea latrinelor, precum și a fântânilor (acestea trebuiau dezinfectate cu două kilograme de var nestins), căratul gunoaielor afară din oraș și „facerea de gropi pentru latrine militare, care se pot desinfecta și astupa la timp”[11].
La începutul anului 1917, la Tecuci au apărut tot mai multe cazuri de îmbolnăviri cu holeră. Acest fapt l-a determinat pe medicul locotenent-colonel profesor Ion Cantacuzino (șeful Serviciului de epidemii al Armatei) să îi trimită o telegramă, la 11 ianuarie 1917, medicului maior Mihai Ciucă, șeful Secției de igienă de la Spitalul de contagioși nr. 1 din Iași: „Veți pleca cu primul tren la Bârlad, de unde veți lua laboratorul mobil, împreună cu personalul lui, ducându-vă de urgență la Tecuci. Vă veți pune la dispoziția medicului locotenent-colonel profesor Al. Slătineanu, însărcinat cu combaterea epidemiei de holeră”[12].
Măsuri a luat și Serviciul sanitar al Tecuciului care, la 25 ianuarie 1917, l-a înștiințat pe primar că „urmează să începem inoculările cu ser contra holerei, tuturor tinerilor refugiați, a tinerilor contingintelor claselor anilor 1919, 1920 și 1921, și cred că ar fi nevoie a întregii populațiuni civile din oraș”. Se mai preconiza vaccinarea contra variolei, precum și controlul prostituatelor.
Condițiile vitrege în care erau nevoiți să trăiască cei mai mulți refugiați „din orașele evacuate ale Munteniei”, care în cea mai mare parte erau săraci, au determinat creșterea mortalității în rândurile acestora. Din acest motiv, Consiliul Comunal a hotărât, la sfârșitul lunii ianuarie 1917, să acorde refugiaților un ajutor de înmormântare în valoare de 1.000 de lei[13].
Activitatea sanitară. În acele zile grele din existența orașului Tecuci numeroase doamne și domnișoare din înalta societate au urmat exemplul reginei Maria și s-au implicat în acțiunile de ajutorare a refugiaților, au îngrijit bolnavii și răniții de pe front, au contribuit la organizarea spitalelor și au participat la acțiunile de vaccinare a populației împotriva holerei și variolei. Amintim aici pe Anastasiu Alexandru Caterina (președinta filialei locale a Crucii Roșii[14]), Ionescu Darbun Angelica, Dimitriu Alexandrina, Caragiani Zoe, Caragiani Suzana, Caragiani Florica, Copetzki Lilica, Copetzki Mimica și Stâlpeanu Florica – femei care, pentru devotamentul, abnegația și curajul cu care au îngrijit bolnavii de tifos sau pentru participarea la acțiunile de vaccinare a populației împotriva holerei și variolei, în anul 1917, au fost decorate cu Ordinul „Crucea Regina Maria”, clasele I și a II-a[15].
Medicul șef al orașului s-a plâns că sediul în care își desfășura activitatea urma să primească altă destinație și a solicitat rechiziționarea unei case „cu două camere igienice și spațioasă, la centrul orașului”. În caz contrar, doctorul „își declină orice răspundere, neputând executa ordinile superioare, mai cu seamă inoculările”[16].
La începutul lunii februarie 1917, în spitalul de izolare erau internați: 45 de bolnavi de febră tifoidă, 11 de scarlatină, patru de dizenterie și trei de tifos exantematic. Medicul șef al orașului a solicitat luarea măsurilor de pază a mai multor case din oraș unde se găseau bolnavi de tifos exantematic (pe strada Elena Doamna nr. 88, la Picher; pe strada Grivița nr. 18, la Stoian; pe strada Cuza Vodă, la Rosenberg; și în Satu Nou, la factorul poștal Ion Marin)[17].
De la începutul anului 1917 și până la 10 februarie al aceluiași an, în spitalul de izolare fuseseră internați 19 bolnavi de tifos exantematic, dintre care cinci muriseră, unul fusese vindecat, iar 13 se mai găseau în spital. La aceeași dată, se mai aflau aici și 39 de bolnavi de febră tifoidă[18].
Menționăm faptul că Serviciul Sanitar Tecuci își desfășura activitatea în condiții grele, iar autoritățile locale îl sprijineau foarte puțin. La cererile acestui serviciu se răspundea, cel mai adesea, negativ. Spre exemplu, la solicitarea din 18 mai 1917 pentru acordarea unui sediu unde serviciul sanitar să-și desfășoare activitatea, primarul a răspuns că, după rechiziționarea clădirii primăriei (ocupată de un spital rus și de comandamentul român al Corpului 2 Armată[19]) nu mai avea niciun local și i-a recomandat medicului orașului să se adreseze prefecturiii[20]. La petiția prin care se cerea punerea la dispoziție „a unui vehicul cu doi cai, absolut necesar pentru patrularea orașului cu mahalalele sale și inspectarea diferitelor localuri publice în vederea salubrității publice și a mersului epidemiilor”, s-a răspuns că Primăria nu avea decât o trăsură, care era folosită de funcționarii primăriei și, prin urmare, nu putea onora cererea medicului orașului. Doar în cazul lazaretului de holerici, primarul a acordat 25 de lei agentului sanitar pentru îngrijirea bolnavilor de aici. Până la urmă, medicul orașului a făcut rost de un local pentru Serviciul Sanitar și, la 2 iunie 1917, i-a comunicat primarului că acesta era situat pe strada Petru Rareș nr. 15[21].
În ședința Consiliului Comunal Tecuci din 11 martie 1917, cu prilejul dezbaterii bugetului orașului Tecuci pe anul respectiv, întrucât „în oraș bântuie deja boli molipsitoare”, a fost alocată suma de 2.000 de lei pentru combaterea bolilor contagioase și dezinfectarea clădirilor publice[22].
La sfârșitul lunii mai 1917, în urma unor inspecții sanitare, medicul șef al orașului l-a încunoștințat pe primar că populația orașului nu era vaccinată împotriva variolei și a solicitat sprijinul autorităților pentru ca, „prin orice agenți polițienești și administrativi, batere de tobă pe străzi și orice alte mijloace, toată populația orașului să fie dusă la vaccinat contra variolei pe Strada Mare, la casele Ibrăileanu”[23]. Totodată, medicul orașului a cerut ca funcționarii primăriei să nu primească salariul până nu vor prezenta biletul medical din care să rezulte că au efectuat vaccinurile obligatorii împotriva holerei, tifosului și variolei, cu obligația de a-și vaccina și membrii familiilor. Primăria trebuia să comunice numele funcționarilor care nu doreau să se vaccineze, pentru a fi dați în judecată. Nici ceilalți locuitori ai orașului nu au fost mai ușor de convins să se prezinte la vaccinare. În această situație, medicul orașului s-a văzut nevoit să solicite primarului „a nu mai libera niciun fel de aliment celor care nu posedă bilete de vaccinațiuni”[24].
În oraș s-au răspândit și bolile venerice, în special în rândul soldaților. Medicul Divizionului II al Regimentului 3 Artilerie grea i-a adus la cunoștință comandantului, la 22 decembrie 1917, că mai mulți soldați din acest divizion s-au contaminat cu astfel de boli. Aceștia au denunțat ca fiind bolnave pe: „Aurica Gârneață, strada Cuza Vodă, fundătura nr. 6, și Elena Bândaru, refugiată, aflată la locuitorul Gheorghiță Costache, din strada Cuza Vodă, fundătura”[10]. La rândul său, comandantul divizionului a solicitat Serviciului sanitar al orașului Tecuci luarea măsurilor sanitare necesare împotriva femeilor bolnave de boli venerice[25]. Poliția orașului a fost și ea înștiințată că cele două femei, fiind „bolnave de sifilis”, au contaminat mai mulți soldați și a fost rugată să dispună ca respectivele persoane să fie duse la spital pentru a primi îngrijiri[26].
Sistemul sanitar tecucean era afectat și de trupele ruse, care, la începutul lunii octombrie 1917, au ocupat cu forța spitalul de pe strada Carol, amenajat pentru bolnavii cu maladii infecțioase (în special holeră), unde au provocat numeroase distrugeri: „au început să rupă scânduri de la magazia din curte, au spart geamurile, au stricat broștile de la uși, au luat obiectele spitalului”[13]. Primarul orașului arăta, într-un memoriu adresat comandantului Garnizoanei Tecuci, că această situație s-a datorat și stării de părăsire în care se găsea clădirea. El susținea că, deși avea de pază un milițian și pe sergentul sanitar Gheorghe Borș, aceștia nu erau găsiți la post, nici ziua, nici noaptea, întrucât primeau alte însărcinări de serviciu[27].
3. Aprovizionarea populației cu produse de strictă necesitate
După primele luni de război, datorită numărului mare de refugiați din oraș, „alimentele dispăruseră cu repeziciune și oamenii s-au hrănit cu pâine și tărâțe, cu mămăligă prăjită, cu prune uscate care, printr-un capriciu al împrejurărilor, se găseau din abundență, și mai ales cu ceai”. Deoarece ceaiul se consuma dimineața, la prânz și seara, zahărul era foarte căutat, iar primarul reușise să obțină pentru nevoile locuitorilor câteva mii de kilograme[28].
La începutul anului 1917, aprovizionarea cu pâine și carne a populației devenea din ce în ce mai dificilă, astfel încât autoritățile au fost nevoite să emită tot mai des ordonanțe pentru reglementarea problemelor apărute. La sfârșitul lunii ianuarie 1917, printr-o ordonanță, s-a stabilit ca pâinea pusă în consum să aibă o greutate de 750 de grame și un preț de 25 de bani bucata[29].
În baza legii care autoriza luarea măsurilor excepționale, primarul delegat al orașului Tecuci, Alexandru P. Anastasiu, a emis la 10 martie o nouă ordonanță prin care s-a reglementat modul de fabricare și vânzare a pâinii. În conformitate cu prevederile acesteia, pâinea urma să fie preparată din făină integrală obișnuită (85-90%), diferența fiind reprezentată de tărâțe, cu o greutate de 500 de grame, la prețul de 15 bani bucata. Tot prin această ordonanță s-au stabilit și prețurile la carne: 1,80 lei/kg pentru carnea de vită, 2,50 lei/kg pentru mușchi, vrăbioară și cotlete, iar măruntaiele și părțile de la genunchi în jos se vindeau cu 1 leu/kg la cantinele populare. Tăierea vițeilor, mieilor și purceilor era interzisă. Cei care încălcau prevederile ordonanței urmau să fie deferiți Curții Marțiale[30].
Aceste ordonanțe și publicații, prin care autoritățile locale încercau să pună ordine în viața locuitorilor, erau afișate „în cuprinsul orașului pe la locurile cele mai frecventate, toate 40 de exemplare din publicațiune”[31]. Ele erau semnate de primarul delegat (Alexandru P. Anastasiu), în lipsa acestuia de ajutorul de primar (Iancu Herescu), de secretarul primăriei (M. Drăgușanu) și de comandantul garnizoanei Tecuci (lt. col. A. Mitescu). Datorită „cerințelor actualei stări de lucruri”, aceste ordonanțe se succedau cu o viteză uimitoare[32]. După cele din 10 și 11 martie, Primăria Tecuci a emis una nouă, la 14 martie, prin care (pe lângă prevederile regăsite și în ordonanțele anterioare) se interzicea producerea de prăjituri, cozonaci și covrigi la cofetăriile, simigeriile și plăcintăriile din oraș. În aceste localuri, ceaiurile, cafelele sau cafeaua cu lapte se puteau servi doar cu pâine. Făina se putea vinde persoanelor particulare în cantități reduse, stabilite de primărie. În ceea ce privește carnea, datorită numărului foarte scăzut de vite confirmat de statisticile autorităților, populația era îndemnată să consume cât mai puțin acest aliment. Carnea se vindea numai duminica, doar câte 250 de grame de persoană. Aceste măsuri vizau asigurarea „unei hrăni cât mai intense” pentru trupe și ameliorarea alimentației bolnavilor și răniților din spitale. Rația de zahăr era stabilită la 500 de grame de persoană (pentru orice individ de la patru ani în sus). Întrucât încălțămintea și îmbrăcămintea fuseseră și ele declarate articole de primă necesitate, Primăria a interzis vânzarea acestora și a cerut comercianților să întocmească un inventar al mărfurilor. Normele de vânzare și prețurile urmau să fie stabilite de reprezentanții primăriei și ai Camerei de Comerț. La 6 aprilie 1917, prețul vinului a fost fixat la 1,80 lei/kg[33].
În primăvara lui 1917, populația orașului a fost afectată de lipsa combustibilului și a petrolului, ceea ce a obligat autoritățile locale să trimită un delegat la fabrica din Ghidigeni pentru a cumpăra spirt „denaturat”. Întrucât Ministerul Finanțelor zidise depozitul, nu s-a putut cumpăra decât spirt destinat spitalelor, la prețul de 1,40 lei/kg. Pentru rezolvarea acestei probleme, primarul a făcut apel la ministrul de interne, căruia i-a solicitat să intervină pe lângă Ministerul de Finanțe în vederea eliberării unei cantități de 5.000 de litri de spirt din depozitul fabricii din Ghidigeni, deoarece populația orașului nu mai avea cu ce să-și prepare hrana[34].
Aprovizionarea populației cu carne se făcea, de asemenea, cu mare dificultate. Primarul delegat al orașului, Alexandru P. Anastasiu, comunica la 16 aprilie 1917 Ministerului de Interne că în oraș nu se mai găsea carne de vită, carnea de cal era de slabă calitate, motiv pentru care nu putea fi introdusă în consum, iar oile erau foarte puține în împrejurimile orașului. Primarul a solicitat ministrului să permită, pentru o perioadă, vânzarea cărnii de miel cu 5 lei/kg, întrucât mieii erau puțini și aduși de „casapi” de la distanțe de 60-70 de kilometri din nordul județului. Solicitarea primarului se datora faptului că prețul maxim la carnea de miel, stabilit de ministrul de interne, era mult mai mic: opt lei pentru mieii de până la patru kilograme, zece lei pentru cei de până la șase kilograme și 12 lei pentru cei de peste șase kilograme[9]. La începutul lunii mai, prețul unui miel întreg era de 12-15 lei bucata, iar la kilogram, de 2,80 lei[35].
În lipsa cărnii pe piață, zarzavaturile au devenit foarte căutate și, prin urmare, au fost declarate aliment de primă necesitate. Pentru a preveni specula, primarul a emis o ordonanță prin care s-a stabilit ca, în perioada 18 iunie – 1 iulie 1917, zarzavaturile să poată fi vândute numai în piață, la prețurile maximale stabilite de primărie: ceapa și usturoiul – 2 lei suta de fire (pentru fiecare), fasolea verde – 1 leu/kg, bobul și mazărea păstăi – 0,70 lei/kg, dovleceii – 0,30 lei bucata, pătrunjelul, mărarul și leușteanul – 0,05 lei legătura, adică „atât cât se poate cuprinde într-o mână închisă”[36]. În noiembrie 1917, la solicitarea unor grădinari (Mihalache Țocu, Maria Ganea, Tămășanu Petru, Constantin Mihalache, Costache Gheorghiță și Istrate Penea), autoritățile au fost de acord să arendeze terenuri pentru cultivarea zarzavaturilor. Consiliul Comunal și-a dat acordul ca primarul, în caz de nevoie, „să poată face cultură de zarzavat pe contul propriu al comunei, utilizând fondurile disponibile și făcând contractele ce se vor cere”[37].
Efectele războiului au fost resimțite tot mai acut și de funcționarii primăriei care, la începutul lunii mai 1917, au reclamat că „din cauza timpului critic, a scumpirii alimentelor și articolelor de îmbrăcăminte, li s-a îngreunat traiul”. În această situație, au solicitat acordarea unei indemnizații de locuință pe trei luni. Primarul susținea și el că „scumpetea apasă foarte mult clasa funcționarilor”. De aceea, a fost de acord, iar consilierii, la rândul lor, au aprobat acordarea unei indemnizații pentru chirie pe primul trimestru al anului 1917, astfel: 20% pentru cei căsătoriți cu copii, 15% pentru cei căsătoriți fără copii și 10% pentru cei necăsătoriți[38].
Defrișarea pădurii Pisera. În comuna Brăhășești, județul Tecuci, Primăria orașului Tecuci avea în proprietate o pădure de 33 de hectare, care făcea parte din trupul „Pisera”, punctul „Cernica”. La data de 15 februarie 1917, președintele obștii de arendare „Primăvara” din comuna Brăhășești, în calitate de arendaș și supraveghetor, a reclamat că trupele române și ruse cantonate în comuna Țepu au început să taie pădurea. Primarul l-a înștiințat pe prefect și i-a cerut ca, prin mijloacele de care dispunea, să împiedice tăierea acesteia[39]. Distrugerile erau provocate de Divizia a 13-a Infanterie, cantonată în comunele limitrofe, iar mai apoi „un domn colonel a declarat rechiziționat restul din pădure și a tăiat-o în întregime pentru trebuința armatei”[15]. În această situație, primarul orașului a considerat că tăierea pădurii „aduce o pagubă Primăriei de 50.000 de lei” și, pe cale de consecință, i-a solicitat ministrului de interne o despăgubire pentru comună, egală cu această sumă[16]. La începutul lunii februarie 1918, pădurea era „cu desăvârșire tăiată”, iar crengile rămase pe jos au fost date de armată, pe bază de bonuri, populației care avea nevoie de lemne pentru încălzirea locuințelor[40].
Restricții bugetare. Războiul a făcut ca resursele financiare ale Primăriei să fie tot mai reduse, iar autoritățile locale au fost nevoite să reducă cheltuielile. Consiliul Local a hotărât, într-o ședință extraordinară desfășurată în martie 1917, interzicerea organizării de bâlciuri și oboare[41].
În condițiile în care localurile școlilor erau ocupate de spitale pentru răniți, acestea au fost închise[42]. Pentru cartierul Cernicari nu s-au mai alocat fondurile necesare achiziționării gazului pentru iluminatul felinarelor și nici pentru plata salariului lampagiului. Chiar dacă în anul 1917 a crescut numărul abonaților din oraș care beneficiau de energie electrică[43] cartierul Cernicari a rămas în continuare neracordat la sistemul de furnizare a curentului electric[44].
Datorită numărului crescut de decese, la cimitir au fost angajați încă doi gropari. Aceștia aveau un salariu de 50 lei pe lună[45]. Spre comparație, primarul primea 400 de lei lunar, iar ajutorul de primar 200 de lei lunar[46]. Din capitolul „retribuția personalului” au fost tăiate sumele alocate pentru pavagiu și lemnar (1.920 de lei pe an), întrucât s-a considerat că nu mai era nevoie de aceștia[47].
Pentru restaurarea și zugrăvirea bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” s-au alocat 6.139,15 lei. Acești bani proveneau din veniturile moșiei Cozmasca[48].
Consilierii au respins și solicitarea Ministerului de Interne de a deschide un credit bugetar, în exercițiul anului 1917-1918, pentru plata arhitectului M. Nicolescu, care fusese trimis de minister pentru a îndeplini funcția de arhitect al orașului. Motivul respingerii a fost acela că arhitectul „nu a făcut niciun serviciu, venind cu un tren și plecând cu celălalt”[49].
La 16 martie 1917, primarul orașului l-a înștiințat pe comandantul Garnizoanei Tecuci că ordonanțele cantonate la Ștefan Popovici și Al. Florescu, de pe strada Cuza Vodă, „au început a distruge digul de apărare de la podul Bârladului” și a solicitat luarea măsurilor care se impuneau pentru apărarea digului[50].
Deoarece aveau voie să vândă carne numai duminica, mai mulți comercianți (Constantin Grigorie Vlasie, I. Simionescu, Panaite C. Donciu, Niță Milica și Leonida Acrivu) care aveau închiriate boxe în hala pieței au cerut primăriei reducerea chiriilor. Consiliul Comunal le-a respins solicitarea, întrucât în contract nu exista nicio clauză de reducere a chiriei pentru cazul în care „în interes general se reglementa consumațiunea cărnii”[51].
Pagubele provocate de armatele ruse în oraș. La începutul lunii iunie 1917, Tecuciul se prezenta „cu străzile pietruite și goale de lume. Prin curți se vedeau cai rusești, ce mâncau vioi și câte o babă ce moțăia din cap: – Bine ați venit, maică! Că ne-a sărăcit rușii!”[52]. Mulțimea de ostași ai armatei țariste făcea ca orașul să semene cu „un lagăr rusesc”[53].
Trupele ruse cantonată în oraș sau în împrejurimi au continuat să producă distrugeri și pagube și în cursul anului 1917. În urma unei inspecții făcute la 15 iunie 1917 pe moșia orașului Tecuci, „pentru a vedea cine a distrus iarba de pășunat și fâneața [...] cauzând cu aceasta daune intereselor acestei comune”, au fost găsiți „mai mult de o sută de cai ai armatei rusești”, ce aparțineau coloanelor militare din companiile Corpurilor de armată 7 și 30 rusești. Caii acestor unități pășunau pe aceste locuri din luna aprilie și „nu dau voie la alte persoane să vină cu vitele la pășunat, rămânând singurii stăpâni”. Pentru pășunarea celor 200 de hectare de fâneață, proprietatea orașului, se cerea ministrului de război plata unei despăgubiri de 82 de lei pentru fiecare hectar[54].
La 7 iunie 1917, directorul cimitirului, Nicolae Crivăț, l-a înștiințat pe primar că trupele ruse „au băgat boii și caii printre morminte” și au distrus crucile locurilor de veci, fapt care a produs „o confuzie de nedescris printre populația orașului care are morți în cimitir”[55].
La 22 iunie 1917, printr-o publicație a Primăriei orașului Tecuci, se aducea la cunoștința locuitorilor că plângerile depuse la comandamentul Corpului 30 Armată Rus, aflat în oraș, cu privire la stricăciunile făcute de soldații ruși în perioada decembrie 1916 – februarie 1917, nu mai puteau fi cercetate din cauza depunerii lor tardive. Ajutorul de primar Iancu Herescu recomanda tecucenilor să înainteze reclamațiile pentru distrugerile făcute de soldații ruși la cel mai apropiat comandament rus de locul unde s-a produs pagina. În cazul în care nu primeau răspuns în cel mult o săptămână, urmau să se adreseze comisariatului[56]. Comisarii erau obligați să primească toate cererile particularilor sau instituțiilor publice pentru „jignirile și pagubele cauzate de armata rusă”, după care acestea urmau să fie trimise spre rezolvare pretorilor și comandanților companiilor de jandarmi din zona respectivă. După încheierea cercetărilor, actele erau adresate Comisiei mixte româno-ruse, care urma să stabilească cuantumul pagubelor[57].
Daniel BRADEA
[1] Informațiile provin dintr-un raport al primarului delegat al orașului Alexandru P. Anastasiu (SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1917, f. 56-58).
În ședința Consiliului Comunal din 28 februarie 1917, consilierul Alexandru P. Anastasiu a fost delegat să îndeplinească funcția de primar. Ministerul de Interne a aprobat încheierea Consiliului Local prin ordinul nr. 12623/1917 (SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1917, f. 17, 19).
De la 4 aprilie 1918 până la 7 noiembrie 1918, funcția de primar a fost deținută de avocatul Traian Corodeanu. De la acea dată s-a numit o nouă comisie interimară, al cărei președinte a fost Iancu Demetriade. Pentru o scurtă perioadă de timp, acesta „se va ocupa cu toate lucrările de atribuțiunea primarului” (Ibidem, dosar 10/1918, f. 53, 54, 58). Iancu Demetriade deținea în anul 1917 și funcția de președinte al Consiliului Județean Tecuci.
Din luna decembrie 1918, atribuțiile primarului au fost preluate de avocatul Mihail Drăgușanu, vicepreședintele Comisiei Interimare (Ibidem, dosar 19/1918, f. 42, 195, 265, 272, 273). Din a doua jumătate a lunii martie 1919 și până spre sfârșitul aceluiași an, primar a fost din nou Constantin Condrache (Ibidem, dosar 2/1919, f. 35, 36, 44; Ibidem, dosar 3/1919, f. 4, 99, 200, 208).
[2]Din 15 octombrie 1912, la Tecuci a funcționat Școala de educație cooperativă. Aceasta avea menirea de a pregătii contabili și administratori pentru sate, cu scopul de a ,,ridica țărănimea prin cooperație” (,,Românul”, Arad, an II, nr. 188, 26 august/ 8 septembrie 1912, p. 12).
[3] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1917, ff. 56-58.
[4] A.P., Samson, op. cit. p. 6.
[5] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1917, f. 57.
[6]Parcul situat lângă cimitir, actualul Parc Crâng.
[7]În anul 1918, medic veterinar la Tecuci era locotenent-colonelul Gheorghe Diaconescu (,,Monitorul Oficial”, Partea I-a, nr. 84, 7/20 iulie 1918, p. 1235).
[8] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1917, ff. 56-58.
[9]Ibidem, f. 41, 41 v.
[10]Ibidem, f. 43.
[11]Ibidem, f. 4, 4 v.
[12] Gheorghe Brătescu, Biciul holerei pe pământ românesc: o calamitate a vremurilor moderne, Editura Academiei Române, București, 2002, p. 318.
[13]Ibidem, f. 46 v, 54 v, 55.
[14] Spitalul „Crucea Roșie” – filiala Tecuci – era instalat în localul Școlii de fete nr. 2 din localitate.
[15],,Monitorul Oficial”, Partea I-a, nr. 240, 10/23 ianuarie 1918, pp. 2640- 2641 și nr. 269 din 11/24 februarie 1918, pp. 3161 – 3162. Din partea Ministerului de Război al Franței au primit „Médaille d'honneur des épidémies”: Medailles d' argent: M. Simică Dumitru (șeful spitalului din Frunzeasca), domnișoara Dima Alexandrina (infirmieră voluntară a Crucii Roșii la Spitalul Cincu din Tecuci), Chrissoveloni Sybille (directoarea spitalului „Principele Mircea” din Ghidigeni); Médaille de bronze: doamna Michaescu Claire-Marie, Culoglu Mariette (infirmieră la Spitalul Cămărășescu de la Frunzeasca), Cardova Barbe și Jasikove Vera (de la Spitalul „Principele Mircea” din Ghidigeni). („Journal Officiel de la République Française”, an 53, nr. 204, 31 iulie 1921, p. 9011-9012).
[16]SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 1/1917, f. 7, 7 v.
[17]Ibidem, f. 9, 9v.
[18]Ibidem, f. 10 v, 11.
[19]Ibidem,fond Primăria orașului Tecuci, dosar 10/1918, f. 46v.
[20] Ibidem, dosar 1/1917, f. 17 v.
[21]Ibidem, f. 13, 16, 16 v, 20, 21.
[22]Ibidem, dosar 7/1917, f. 57.
[23]Ibidem, dosar 1/1917, f. 18. Solicitare la care primarul a răspuns favorabil. Vezi f. 18 v.
[24]Ibidem, f. 22. Despre modul în care se desfășurau campaniile de vaccinare relatează Vasile Mihăilescu. Acesta primise ordin, la 23 decembrie 1917, să vaccineze populația din comunele Corod, Ungureni și Munteni. La 24 decembrie era la Ungureni, unde „femeile se revoltă și multe nu vor, ne oferă ouă, carne, slănină, noi primim, însă nu scapă nimeni nevaccinat”. La Munteni, „găsim aceeași sălbăticie și nesupunere”. În unele cazuri, „a trebuit să facem uz de revolver, căci eram amenințați cu topoarele, se repezea populația la noi și ne privea ca pe niște fiare sălbatice și tot așa lucrăm până pe 13 ianuarie 1918” (Vasile Mihăilescu, op. cit., p. 119).
[25]SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 1/1917, f. 23, 23 v, 25.
[26]Ibidem, f. 24, 24 v.
[27]Ibidem, dosar 23/1917, ff. 107, 107 v.
[28] A.P. Samson, op. cit., p. 6.
[29] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 3/1917, f. 10.
[30]Ibidem, f. 21
[31]Ibidem, dosar 23/1917, f. 93.
[32]Ibidem, dosar 3/1917, f. 28, 98.
[33]Ibidem, f. 31, 52.
[34]Ibidem, f. 54.
[35]Ibidem, f. 57, 63, 90.
[36]Ibidem, f. 98.
[37]Ibidem, dosar 7/1917, f. 74, 74 v.
[38]Ibidem, f. 62, 62 v.
[39]Ibidem, dosar 23/1916, f. 44 - 45.
[40]Ibidem, f. 117, 176. În anul 1923, terenul pe care se aflase pădurea a fost vândut localnicilor din sat ca imaș pentru vite (Ibidem, dosar 6/1923, f. 29).
[41]Ibidem, dosar 7/1917, f. 56.
[42]Ibidem, f. 55; Ibidem, dosar 10/1918, f. 2 v.
[43]Ibidem, dosar 7/1917, f. 57.
[44]Ibidem, f. 51.
[45]Ibidem, f. 55 v.
[46]Ibidem, f. 53 v.
[47]Ibidem, f, 56 v.
[48]Ibidem, f, 63 v.
[49]Ibidem, f. 58.
[50]Ibidem, dosar 23/1917, f. 54.
[51]Ibidem, dosar 7/1917, f. 47, 48.
[52] Virgiliu Ștef. Serdaru, Războiul Nostru. Turtucaia – Mărășești, schițe și note de campanie, Editura Minerva, București, 1918, p. 218.
[53] Radu Cosmin, op. cit., pp. 93-94.
[54] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 23/1917, f. 82, 238.
[55]Ibidem, dosar 23/1917, f. 73
[56]Ibidem, f. 85.
[57]Ibidem, f. 91.
