TECUCIUL ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
CAPITOLUL II
TECUCIUL ȘI TECUCENII ÎN TIMPUL CAMPANIEI MILITARE DIN ANUL 1916
2. Retragerea armatei în Moldova și exodul populației din teritoriile ocupate
După victoriile din august 1916, când trupele române pătrunseseră cu ușurință în Transilvania, intrarea în luptă a trupelor germane atât în Transilvania, cât și în Dobrogea, a schimbat dramatic situația. În condițiile în care trupele române erau copleșite de forța inamicului și nu mai puteau face față, exista pericolul atacării Bucureștiului și al încercuirii armatei. Astfel, s-a luat decizia evacuării în Moldova. Conform datelor furnizate de generalul G. A. Dabija, aici au ajuns doar 194.945 de militari, adică 39% din efectivul combatant inițial, care numărase 505.060 de militari. S-au pierdut două treimi din armată (163.515 morți, grav răniți și dispăruți și 146.600 de prizonieri) și aproape trei sferturi din țară.
Pe lângă evacuarea la Iași a Curții Regale, a Guvernului și a celorlalte instituții centrale, au fost mutate arhivele unor ministere, tezaurul Băncii Naționale, mașinile și utilajele întreprinderilor militare și industriale, precum și personalul exploatărilor de petrol din Prahova. Ceea ce nu a putut fi evacuat a fost distrus, la solicitarea aliaților[1].
După ce s-a luat în considerare faptul că necesitățile germane de petrol și de derivate puteau fi satisfăcute din petrolul românesc, precum și calitatea de armă militară strategică a combustibilului lichid,[2], s-a decis distrugerea tuturor instalațiilor petroliere din județul Prahova, potrivit unui plan conceput de colonelul Norton Griffiths și pus în aplicare de colonelul Thompson, care deținea funcția de atașat militar al Angliei la București[3].
Cea mai mare parte a producției petroliere a statului român provenea din județele Dâmbovița, Prahova și Buzău, unde au fost distruse 1.677 de sonde (dintre care 1.047 productive) și 26 de rafinării. Prin urmare, în lipsa unor rezerve care să fi fost constituite în Moldova înainte de retragere, au apărut probleme în aprovizionarea cu produse petroliere. „Comisiunea de supraveghere a statului pentru industria petrolului”, întrunită la Iași la 20 martie 1917, a constatat că Moldova avea nevoie de 450 de tone de petrol pe zi, pe când sondele din județul Bacău nu produceau decât maximum 150 de tone zilnic[4].
Tezaurul Băncii Naționale a României, împreună cu piesele de la „Cloșca cu puii de aur”, odoarele mănăstirilor, bijuteriile reginei Maria și colecții particulare de artă au fost, de asemenea, evacuate la Moscova. De strângerea acestor valori s-a ocupat profesorul universitar Alexandru Tzigara-Samurcaș[5] care a executat un ordin al Marelui Cartier General[6]. Cu primul transport, efectuat la 14/27 decembrie 1916 de la Iași, au fost trimise la Moscova 1.740 de casete: 1.738 de casete cu o valoare totală de 314.580.456,84 lei aur și două casete cu bijuteriile Reginei Maria, în valoare de 7.000.000 de lei aur. Toate aceste valori au fost depuse, la 16 februarie 1917, la Kremlin, în compartimentele speciale din Palatul Armurelor. Al doilea transport a fost efectuat la 27 iulie 1917 și a conținut 3.549 de casete, cu o valoare totală de 9.416.177,93 lei aur[7].
Ziarul „Depeșa”, din 10/23 noiembrie 1917 – care apărea din aprilie același an la Odesa pentru refugiații români – publica pe prima pagină două știri referitoare la tezaurul României. În articolul „România – Iar vești despre pace. Căderea guvernului Brătianu? Furtul tezaurului” se consemna: „În ce privește tezaurul român, este posibil să fie adevărată știrea că el a fost furat, deși din informații anterioare se știa că el a fost transportat la Nijni-Novgorod.” La rubrica Ultima oră, sub titlul „Tezaurul rus și român furate”, au fost preluate informații din ziarele apărute în dimineața acelei zile, în care se spunea că „maximaliștii (n.n. – bolșevicii) din Moscova au ocupat Banca Statului, de unde au scos tot depozitul de aur al nostru, ca și cel al României, care reprezintă câteva sute de milioane și care a fost transportat la Moscova în ajunul capitulării Bucureștiului. Funcționarii băncii statului au protestat energic contra furtului averii statului și au părăsit postul”[8].
Faptul că tezaurul fusese luat de bolșevici a fost confirmat în timpul Conferinței de la Varșovia, desfășurată în perioada 22 septembrie – 25 octombrie 1921. Cu acest prilej, conducătorul delegației ruse, Lev Karahan, i-a spus delegatului român Gheorghe Filality: „Când Moscova era amenințată de Denikin, am început evacuarea lucrurilor de preț și, deci, și a tezaurului român, care a fost transportat fie la Nijni-Novgorod, fie la Perm, fie aiurea. Nu v-aș putea spune dacă toate lăzile au fost readuse la Moscova, dar desigur că tezaurul nu mai poate fi intact. Când veți avea un reprezentant la noi, se va ocupa de această chestiune și, desigur, că i se vor pune la dispoziție lăzile ce se vor mai găsi”[9].
Referitor la problema evacuării, menționăm că presa a dus o adevărată campanie de convingere a populației să nu plece în pribegie. Ziarul „Adevărul”, sub titlul „Stați locului”, aducea la cunoștința cititorilor faptul că „Moldova nu poate adăposti pe toți locuitorii Dobrogei și ai Munteniei, că în Moldova se află azi și câteva sute de mii de soldați ruși”. Astfel de sfaturi erau publicate în toată presa pentru ca „publicul să vadă mai bine ce să facă”. De remarcat, în acest sens, articolul din „Viitorul”: „Dar dacă, totuși, sânt unii care nu mai au nici o credință, acestora le vom spune că pribegia este poate mai tragică decât o nenorocire trecătoare și că la capătul ei, de cele mai multe ori, nu așteaptă decât fantoma morții sau a unor suferințe mult mai amare decât orice suferință te-ar putea surprinde în căminul tău, printre ai tăi, într-o solidaritate care face cea mai mare frumusețe și cea mai mare putere a Familiei”[10].
Toate aceste avertizări nu au avut niciun efect. Pe lângă oficialități, au luat drumul Moldovei și o parte dintre locuitorii Bucureștiului, precum și mari părți din populația orașelor din Oltenia și Muntenia. Se estimează că în Moldova s-au refugiat 1,5 milioane de civili și militari români, un milion de militari ruși, câteva mii de prizonieri și internați civili. În consecință, numărul refugiaților l-a depășit cu mult pe cel al locuitorilor provinciei, care, conform recensământului din 1912, se ridica la 2.131.527 de locuitori[11].
Prefecții județelor din Moldova – printre care și cel al Tecuciului –, precum și primarii orașelor reședință din acele județe au primit o adresă din partea ministrului de Interne, V. G. Morțun, prin care au fost înștiințați că, din cauza aglomerației produse de refugiați, sunt create condiții favorabile apariției bolilor contagioase. Ministrul recomanda luarea din timp a măsurilor preventive necesare, precum: curățirea riguroasă a orașelor, golirea anticipată și dezinfectarea latrinelor cu lapte de var, constituirea de rezerve de var în depozite pentru eventuale dezinfecții, supravegherea apei de băut, dezinfectarea puțurilor și pregătirea spațiilor corespunzătoare în spitalele de boli contagioase. Lipsa personalului sanitar trebuia „să fie suplinită prin formarea unui personal ad-hoc, remaniat din persoane culte, cum ar fi institutori și institutoarele liberi” sau din alte „persoane care puteau fi rechiziționate, conform legii excepționale”[12].
Cu privire la aplicarea acestui ordin al ministrului de Interne (nr. 2582 din 12 octombrie 1916), la începutul lunii noiembrie 1916, în cadrul unei ședințe a consiliului local, primarul se plângea că, datorită aglomerației provocate de refugiați, de regimentele stabilite în oraș și de spitalele de răniți, nu poate asigura igienizarea orașului și punerea în aplicare a măsurilor dispuse de ministru. În același timp, primarul Iancu Herescu arăta că „în prezent, orașul întreg este contaminat de scarlatină, care este mereu în creștere”[13].
Odată cu apariția primelor înfrângeri de pe front, deznădejdea a cuprins populația țării. După dezastrul suferit de trupele române în cele 135 de zile de război, o mare parte dintre locuitorii Dobrogei și ai Munteniei, guvernul și ceea ce mai rămăsese din armata română s-au retras spre Moldova.
Epopeea retragerii a rămas adânc întipărită în conștiința contemporanilor. Străzile erau pline de trupe aflate în retragere și de refugiați. Prin gări treceau fără întrerupere trenuri cu materiale evacuate, ticsite cu refugiați, femei, copii și cercetași, „a căror priveliște îți sfâșia inima”[14]. Multe dintre aceste trenuri aveau să fie jefuite, la adăpostul întunericului, de către soldații ruși Șoselele naționale de la Adjud, Tecuci și Iași „au rămas însemnate tot anul printr-o dublă alee de oseminte [...] ca o cruntă amintire a bejeniei”[15]. Pe marginea acestor drumuri, pe lângă tot felul de resturi, se găseau presărate „din loc în loc, morminte proaspete, făcute aproape de suprafața pământului, ca să fie întru ajutorul câinilor și lupilor spre ospătarea lor cu carne de oștean îngropat în pripă”[16]. Cu cât te apropiai de Tecuci, peisajul devenea tot mai trist. Câmpurile erau pline de ostași care zăceau în nesimțire, plini de răni sau de paraziți, alături de cai morți, părăsiți pe câmpuri sau în gropile de cărămizi de la marginea orașului[17].
Pe marginea drumului Galați-Tecuci se găseau „cai morți, invalizi și bolnavi care abia-și strecoară șubreda lor viață prin mizerie și suferință”[18].
Alexandru Marghiloman nota în jurnalul său, la 12 noiembrie 1916, cum „micii cercetași sunt porniți pe jos, la Tecuci. Printre ei sunt unii mici de tot, ca fiul lui Matei Balș, pe care unchiul său Georges nu l-a lăsat să plece”[19]. Pe drumul ce ducea la Mărășești, acești tineri – în cea mai mare parte din zona Olteniei – au fost întâlniți și de Alexandru Lascarov-Moldovanu. Acesta îi vedea „slabi, aproape goi, uscați la chip și tăcuți. Acești tineri stăteau în jurul focului umed și tremurau din toate mădularele”[20]. Din convoiul de aproape 2.000 de cercetași, la Huși au ajuns doar 47[21]. Tecuciul a fost „cimitirul multor copii, care au apucat drumul pribegiei, căzând în ghiara morții, prin osteneală și mizerie”. În memoria lor s-a ridicat un monument, prin care să rămână veșnică amintirea sacrificiului suprem al acestora[22].
În acest context, orașul Tecuci, cu o populație de 15.000 de locuitori, devenise una dintre porțile de intrare în Moldova pentru „valuri nesfârșite de refugiați din teritoriul invadat de inamic”[23]. Datorită „excepționalei asprimii a iernii anului 1916/1917”, o mare parte dintre acești refugiați „au pierit înghețați de ger, fără hrană și adăpost”[24].
La 20 noiembrie 1916 s-a retras la Tecuci și Spitalul de răniți nr. 360 (numit mai târziu ,,Regina Maria”) condus de Clotilda Averescu[25]. Spitalul avea 100 de paturi pentru bolnavii de tifos exantematic și s-a deschis în oraș pe 25 noiembrie, funcționând aici timp de o lună[26]. Ulterior, din cauza bombardamentelor inamice și a pericolului ruperii frontului, spitalul a fost evacuat la Iași[27]. La acest așezământ medical a lucrat ca infirmieră și Elena Cancicov[28]. După o deplasare grea, asemenea celorlalte surori de caritate din spital, aceasta s-a îmbolnăvit de febră recurentă. La ea, însă, boala s-a agravat. În timp ce spitalul și-a continuat drumul spre Roman, Elena a rămas la Iași, unde a încetat din viață la 22 ianuarie 1917[29].
În memoriile sale, Mihail Manoilescu aprecia „devotamentele epopeice pentru salvarea soldaților noștri”, arătate de femeile românce precum Elena Cancicov și Julieta Eftimie Antonescu, care au murit de tifos exantematic în timp ce îngrijeau ostașii răniți[30]. La începutul lunii decembrie 1916 a sosit la Tecuci cu „Semispitalul de evacuare nr. 1” dr. Alexe Sulică. Pe vremea când era intern medicinist la Clinica de boli nervoase a profesorului dr. Marinescu, doctorul o cunoscuse pe domnișoara E. Țuchel (internă farmacistă în cadrul clinicii), fiica părintelui Țuchel din Tecuci. Aceasta, de altfel, avea să-l găzduiască într-una dintre camerele casei sale[31].
Refugiat la Iași, la 5/18 decembrie 1916, generalul Ion Rașcu a aflat că: „Generalul Botea a cerut singur să fie înlocuit de la comanda Diviziei I de Cavalerie și, fiind bănuit ca fricos, s-a împușcat la Tecuci. Cauza adevărată a cererii sale a fost însă dezgustul pe care i l-a insuflat generalul Strătilescu, care îi împărțise divizia și-l lăsase inactiv”[32].
Partea vestică a moșiei orașului Tecuci, aflată la doi kilometri distanță de front, a fost din iulie 1917 până în februarie 1918 locul de cantonare a trupelor de rezervă, a artileriei și a evacuaților din satele Cosmești, Băltăreți, Furceni și Bucureștii-Noi de pe malul stâng al Siretului. Spre aceste locații se îndrepta cu precădere focul artileriei inamice[33]. În satul Furceni, printre casele arse și distruse de bombardament, erau instalate tunurile armatei române, iar populația fugită din localitate „locuia pe câmp, spre Tecuci, în corturi țigănești, într-o mizerie de nedescris”[34]. O astfel de așezare, situată lângă orașul Tecuci, în care locuiau sute de refugiați „în niște bordeie extraordinare, săpate în pământ” – o așezare pitorească, sărăcăcioasă, nefericită, în care oamenii trăiau cum puteau, cu o mulțime nesfârșită de copii – avea să fie vizitată și de Regina Maria la începutul lunii februarie 1918[35].
Pentru miile de tineri refugiați în județul Tecuci au început atunci zile grele și disperate. Chemați de ruși la tranșee, „munceau voinicii la pământ din răsputeri. Uzi, goi, nemâncați și înghesuiți în colibe pe unde bătea vântul pe o parte și ieșea fluierând pe cealaltă”. Datorită tifosului, cei mai „plăpânzi” dintre ei și-au lăsat „oasele” pe drumul Tecuciului[36].
Orașul era plin de trupe. Armata română evacua localitatea pentru a face loc celei rusești. Tecuciul părea un lagăr rusesc[37]. În această situație, la sfârșitul lunii noiembrie 1916, și-a făcut apariția în oraș și o companie de jandarmi. Aceasta urma să facă serviciul de poliție pe lângă comandamentul Armatei a 4-a ruse, până la sosirea jandarmilor ruși. Ulterior, împreună cu aceștia, au asigurat paza localității, inclusiv a gării[38]. Majoritatea clădirilor în care se găseau sediile instituțiilor publice și de învățământ, precum și casele locuitorilor cu o stare materială bună, au fost transformate în spitale sau în case de adăpost pentru refugiați[39].
Odată cu zecile de mii de oameni aflați în bejenie, care au asaltat orașul, aici s-au instalat și comandamentele diferitelor armate române și ruse. Printre acestea se numărau: Comandamentul Armatei I române, al Diviziei a 2-a Infanterie române, al Diviziei 124 ruse, precum și Serviciul de operații al Cartierului General al Armatei a 4-a ruse.
Acest serviciu s-a instalat în clădirea Tribunalului din Tecuci. Informații în acest sens avem de la scriitorul basarabean Gheorghe V. Madan. Din 2 decembrie 1916 până la 7 aprilie 1918, acesta a fost translator de limbă română pe lângă Statul Major al Armatei a 4-a ruse. Madan a ajuns la Tecuci în ziua de 6 decembrie. „La ora 9 eram la Cartierul Armatei a 4-a – povestește scriitorul basarabean. – Generalul curtirmeister Alekseev mi-a spus că voi lucra la serviciul de informații și la cel de operații. Mi-a dat cameră de locuit în clădirea tribunalului, unde era instalat serviciul de operații. Șeful meu direct era colonelul de stat major Bogoslovschi, suflet bun și nobil, care avea simțăminte prietenești față de România. Lucra atunci la fixarea frontului pe Putna Seacă.” Madan s-a ocupat cu perfecționarea în limba română a tinerilor ofițeri basarabeni – translatori la diverse servicii și unități –, cu traducerea rezumatelor informațiilor aduse de pe front de căpitanul aviator Sturza și de alți doi aviatori francezi, precum și cu interogarea prizonierilor români din armata austro-ungară[40].
Odată cu intrarea țării în război, tot mai multe instituții și servicii ale autorităților locale au fost dezorganizate din cauza mobilizării angajaților pe front. Întrucât, la 17 august 1916, Serviciul de incendiu din cadrul unității de pompieri rămăsese fără personal, primarul Tecuciului a fost nevoit să solicite sprijin Prefecturii. Aceasta a pus la dispoziția „comunei” 13 milițieni, pentru a fi folosiți acolo unde era necesar: la serviciul de incendii, la grădina publică, la organizarea spitalelor de răniți etc.[41]. Revizorul școlar s-a plâns și el primarului, la 10 septembrie 1916, de faptul că Prefectura Tecuci rechiziționase trei dintre cele cinci localuri de școală (Școlile nr. 1 și 2 de băieți și Școala nr. 2 de fete) pentru a le transforma în spitale. Urma ca și Școala nr. 1 de fete să fie luată, rămânând doar Școala nr. 3 de băieți, care avea trei clase[42].
Daniel BRADEA
[1]Istoria Românilor, vol. VII, tom. II, 2015, p. 703, 714.
[2]Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Ed. a-II-a revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, p. 68.
[3]Istoria Românilor, vol. VII, tom. II, 2015, p. 703.
[4] Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 68.
[5]Alexandru Tzigara-Samurcaș (1872-1952), profesor de istoria artei, prefect al Poliției Capitalei (1916-1918) sub ocupația germană. A fost reprezentantul Casei Regale și al Domeniilor Coroanei față de autoritățile de ocupație.
[6] Constantin I. Stan, Buzăul și Rm. Sărat în anii ocupației germane (1916-1918), Editgraph Buzău, 2008, pp. 37-38.
[7] Petre Olosu, Din istoria unui tezaur, Editura Călăuza, Deva, 2004, p. 14 și 71.
[8],,Depeșa”, an 1, nr. 199, 10 noiembrie 1917, p. 1.
[9]Dumitru Preda, Mioara Nanu, Vitalie Varatec, Relațiile Româno-Sovietice. Documente, vol. 1, 1917-1934, Editura Enciclopedică, București, 1999, doc. 147, p. 219.
[10] ,,Adevărul”, an XXIX, nr. 10669, 19 noiembrie 1916, p.1.
[11]Istoria Românilor, vol. VII, tom. II, 2015, p. 715.
[12],,Adevărul”, an XXIX, No. 10669, 19 noiembrie 1916, p. 1.
[13] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1916, f. 146, 147.
[14] I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. II, Colecția ,,Memorii și mărturii" Jan Dumitru-Verlag, 1981, Munchen , pp. 77-78.
[15]Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri, Ediție de Stelian Neagoe, vol. 2, Editura Humanitas, București, 1991, p. 85.
[16]Alexandru Lascarov – Moldovanu, La podul Putnei, în ,,Țara Noastră”, an VII, nr. 3, 17 ianuarie 1926, p. 89.
[17] Radu Cosmin, Pagini de pribegie. Exodul, București, Editura Librăriei și Tipografiei H. Steinberg, 1919, p. 91.
[18]Ștefan Popescu-Filutză, Jurnal de război, note îngrijite de Traian D. Lazăr, în ,,Prahova Eroică”, nr. 1 (13), aprilie 2017, p. 16.
[19]Alexandru Marghiloman, op. cit. , p. 300.
[20]Alexandru Lascarov – Moldovanu, Cohortele Morții, în ,,Țara Noastră”, an VI, nr. 6, 28 iunie 1925, p. 834.
[21] Radu Tudorancea, Frontul de acasă, Editura Eikon, București, 2015, p. 113.
[22]I. Simionescu, Orașe din România, ediția a II-a, Editura Cartea Românească, București, 1929, p. 271.
[23]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 89/1918, nenumerotat, referat nr. 254/17.03.1918.
[24]Ibidem.
[25] Mareșalul Averescu s-a căsătorit cu Clotilda Caligaris în anul 1886, pe când urma la Torino cursurile Școlii Superioare de Război. Soția sa s-a dedicat cu devotament răniților și orfanilor în timpul războiului, fiind implicată și în acțiuni de binefacere pentru cei săraci.
[26]Dorina Tomescu, Chira Jurcă, Societatea Clotilda Mareșal Averescu pentru ocrotirea tinerelor fete, în ,,Acta Moldaviae Meridionalis”, XV-XX, vol. II, 1993-1998, p. 272.
[27]Vasile Th. Cancicov, Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1916- 31 decembrie 1918, vol. II, Editura Universul, București, 1921, p. 256-257.
[28]Sora mai mare a lui Mircea Cancicov, ministru de finanțe în perioada interbelică.
[29] Elena Ungureanu, Elena Cancicov -O eroină a orașului Bacău din primul război mondial, în ,,Carpica”, XXXII, 2003, p. 153. Elena Cancicov este considerată o eroină a orașului Bacău din primul război mondial. Vasile Cancicov susține că îmbolnăvirea și ulterior moartea Elenei s-au datorat drumului făcut de la Tecuci la Iași. Călătoria s-a desfășurat „în vagoane de marfă, într-o mizerie neagră, în frig cumplit [...] au stat săptămâni în gara Tecuci, pe linii de garaj, în bătaia bombelor inamice, fără a se lua o hotărâre”. Drumul spre Iași, unde avea spitalul destinația, s-a făcut în alte două săptămâni, „în cea mai neagră mizerie” (Vasile Cancicov (op. cit. p. 257-258).
[30] Mihail Manoilescu, op. cit., p. 31.
[31] Alexe Sulică, op. cit., pp. 348-349.
[32]Horia Dumitrescu, Figuri de comandanți din primul război mondial în jurnalul de front al generalului Ion Rașcu, în ,,Cronica Vrancei”, VII, 2008, p. 177.
[33]SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 6/1923, f. 4.
[34]Virgiliu Ștef Serdariu, op. cit., p. 255-257.
[35] Maria Regina României, Jurnal de Război 1917-1918, vol. II..., p. 377-380.
[36] Ion Plopu, Puiul de Rumân, în ,,România Eroică”, an IX, nr. 6, iunie 1928, p. 7.
[37] Radu Cosmin, op. cit., p. 92.
[38] Vasile Mihalache, Ioan Suciu, Jandarmeria română: pagini dintr-o istorie nescrisă, Editura Ministerului de Interne, 1993, p. 88. În acea perioadă a fost ,,cantonată” la Tecuci și Compania de Jandarmi Dolj, condusă de căpitanul Constanin Vasiliu (Ioan Lăcătuș, Un jandarm uitat. Generalul de corp de armată (r.) Constantin (Piki) Z. Vasiliu, în ,,Gândirea militară românească”, serie nouă, an XXII, nr. 3/2011, p. 207).
[39] Ștefan Andronache, Tecuciul și împrejurimile sale, Editura Grapho Press, Tecuci, 2016, p. 23.
[40] Iurie Colesnic, op. cit., p. 446.
[41] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1916, f. 135v.
[42]Ibidem, f. 146.
