CAPITOLUL II
ACTIVITATEA DESFĂȘURATĂ DE PREOȚII MILITARI ȘI MONAHI ÎN SPAȚIUL TECUCEAN, ÎN TIMPUL „MARELUI RĂZBOI”
1. Despre activitatea preoților militari
În timpul Războiului pentru Întregire Națională, rolul reprezentanților clerului ortodox român a fost unul major. Aceștia s-au implicat atât în pregătirea și susținerea morală a populației din comunitățile în care trăiau, cât și în formarea sufletească și religioasă a ostașilor – alături de cea militară –, toate acestea având o importanță deosebită în lupta pentru înfrângerea dușmanului[1].
Participarea clerului alături de armată în timpul Marelui Război nu constituia o noutate pentru soldați sau prelați. Atât în Războiul pentru Independență, cât și în Al Doilea Război Balcanic, preoții și-au adus jertfa alături de ostașii români. De altfel, în anul 1870 fusese întocmit primul regulament pentru clerul din armata română[2].
Activitatea complexă desfășurată de preoți, confesori militari și monahi este consemnată în documentele păstrate în arhivele militare sau bisericești. Acestea au făcut, în ultimul timp, obiectul unor cărți, studii sau articole, din care am extras informațiile relevante pentru tema noastră.
La 16 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a numit pe preotul Constantin Nazarie – originar din Vultureni, fostul județ Tecuci – în funcția de protopop al preoților din armată și șef al Serviciului Religios al Armatei. Din această postură, părintele Nazarie s-a ocupat de selecția și pregătirea preoților care aveau misiunea ca, „pe de-o parte, soldatul român să meargă la luptă pentru patrie încins cu arma neînvinsă a credinței, iar, pe de altă parte, să se întoarcă la vatră îmbunătățit și renăscut moralicește”[3].
Pentru îndeplinirea acestei misiuni, protoiereul a întocmit „Instrucțiunile asupra preoților din armată”[4]. Prin aprobarea Marelui Stat Major, acestea au devenit Ordinul nr. 3451 din 28 octombrie 1915 Documentul conținea prevederi care reglementau problemele ce puteau apărea în activitatea preoților pe timp de război. Totodată, părintele Nazarie a elaborat zece Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Oaste, Rege și Popor în vreme de război, oferind preoților un model de comportament și de vorbire în diverse situații[5].
Conform Instrucțiunilor, preotul militar trebuia să beneficieze de mijloc de transport pentru sine și pentru obiectele necesare serviciului religios, precum și de o ordonanță. În cadrul unității militare, preotul nu putea acționa fără aprobarea comandantului, dar nici comandantul nu putea știrbi prestigiul preotului sau aduce atingere ordinii canonice și ritualului stabilit pentru serviciile divine. Preotul făcea parte dintre membrii corpului ofițeresc și avea drept la salut din partea trupei și a tuturor gradelor inferioare și superioare, indiferent de arma din care acestea făceau parte. Îmbrăcămintea preotului era cea obișnuită, cu singura deosebire că, pentru marș și alte împrejurări excepționale, putea purta cizme, pălărie gri sau căciulă și o pelerină de cauciuc, asemenea ofițerilor. Ca semn distinctiv, pe mâneca stângă a reverendei se cosea o bandă de culoarea armei din care făcea parte, peste care se aplica o cruce albă, iar sub ea – numărul trupei. Peste îmbrăcăminte, preotul purta la piept o cruce de metal argintat. În timpul slujbelor religioase, la vederea Sfintei Cruci și a Evangheliei, trupa stătea în poziție de drepți (dacă era fără armă) sau dădea onorul (dacă era cu armă), asemenea salutului adus Drapelului[6].
Veșmintele și obiectele de cult se păstrau într-o geantă de piele pe ale cărei fețe exterioare era aplicată o cruce. În dotarea preotului se mai aflau: o sticluță cu spirt și chibrituri pentru dezinfectarea linguriței în caz de epidemii, o cutie individuală de pansament pentru acordarea primului ajutor, precum și un carnet pentru notarea deceselor. Toate obiectele preoțești se păstrau într-o ladă de lemn, cu o cruce vizibilă pe capac, pusă la dispoziție de unitatea militară la care preotul fusese mobilizat[7].
Cu toate acestea, misiunea preoților pe front nu a fost una ușoară. Ei au trebuit să înfrunte neîncrederea conducerii armatei, nemulțumirile soldaților și, uneori, neputința de a veni în ajutorul celor aflați în suferință atât cât și-ar fi dorit.
Din referatul adresat Sfântului Sinod aflăm că, după decretarea mobilizării, au fost chemați sub arme 252 de preoți, dintre care doi nu au funcționat efectiv. Ulterior, 46 au fost demobilizați din diferite motive, 25 au fost dați dispăruți (prizonieri sau morți), 6 au fost răniți, iar 147 au fost avansați de la gradul de locotenent asimilat la cel de căpitan asimilat. Același referat menționează că, în anul 1918, au rămas mobilizați 40 de preoți, care au însoțit trupele în Basarabia.
Din totalul celor mobilizați, 135 erau licențiați în teologie, 10 erau absolvenți ai Facultății de Teologie, 70 aveau seminarul complet (opt clase), 10 aveau patru clase seminariale, iar 11 aveau două sau trei clase secundare. La șase preoți nu s-a putut stabili calificarea exactă, întrucât aceștia erau prizonieri și nu au putut furniza informațiile respective[8].
Au rămas legendare faptele de arme săvârșite de călugărul-preot Justin Șerbănescu, de la Mănăstirea Cernica (Ilfov), confesorul Regimentului 21 Infanterie. În anul 1916, acesta a luat parte cu regimentul său la toate luptele din Transilvania. Pentru aceste fapte, la 25 iunie 1918, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Părintele Șerbănescu a fost singurul dintre cei 252 de preoți mobilizați care a primit această distincție. Motivația decorației suna astfel: „Pentru vitejia, destoinicia și iubirea de Patrie ce a arătat pe câmpul de onoare, în 1916. Pe lângă că și-a îndeplinit cu mare devotament îndatoririle ce le avea ca confesor al regimentului, a mai luat parte la toate luptele, mergând cu Sfânta Cruce în mână, în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 21 octombrie 1916, văzând că Regimentul Feldioara a pierdut în lupte aproape toți ofițerii și că comandantul căzuse rănit pe Muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp și, luptând ca un erou o zi și o noapte, a respins pe inamic până la Muntele Susai, oprindu-i de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispensați, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica în timpul unui atac al Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărți de vitejii regimentului”[9].
Menționăm că părintele Constantin Nazarie a dorit la un moment dat să „cruțe unele elemente excelente... să le iau de pe front și să le aduc la spitale, trenuri sanitare etc., adică loc de cruțare”, însă a fost refuzat de preoții respectivi. Aceștia – relatează protoiereul – „cu lacrimi în ochi mi-au cerut să nu-i despart de regimentele de pe front, de care îi leagă atâtea amintiri sufletești”[10].
Preoții militari au oferit tot sprijinul necesar formațiunilor sanitare în acțiunile de îngrijire a răniților și bolnavilor, precum și în combaterea epidemiilor. De pildă, în primăvara anului 1917, protoiereul Constantin Nazarie a adresat un apel preoților militari, îndemnându-i să sprijine medicii în lupta împotriva bolilor molipsitoare[11].
Într-un raport al unui preot militar se menționa că „apropierea dintre medici și preoți a fost foarte strânsă. Mai în toate regimentele noastre, preoții și medicii erau buni prieteni”[12]. Cu toate acestea, în referatul către Sfântul Sinod, același protoiereu arată că seminariștii, studenții și licențiații în teologie mobilizați – pe care îi considera clerici, dar care, din ordinul Ministerului de Război, fuseseră repartizați la formațiunile sanitare – „au fost mai întâi ridiculizați, apoi tratați neuman. La multe spitale au fost lăsați neîmbrăcați și puși la cele mai înjositoare coverzi, ca spălatul pe jos și altele pe care le fac. Serviciile cele mai grele și însoțite de pericole s-au încredințat lor și ei și-au făcut datoria, răbdând, iar alții dându-și obștescul sfârșit pentru binele comun”[13].
Prezentăm, în continuare, în semn de pioasă rememorare, fapte semnificative din activitatea preoților militari care, în timpul războiului, au activat în spațiul tecucean. Aceștia au însoțit regimentele la care erau repartizați, trenurile militare și ambulanțele unităților dislocate în zonă.
În momentul în care părintele Ion Mușățeanu[14] s-a prezentat la Regimentul 21 Infanterie, situația era foarte gravă: existau 600 de bolnavi, dintre care mureau zilnic 5-6 oameni. Preotul a fost rugat să-și dea tot concursul pentru combaterea bolilor contagioase[15]. Părintele Mușățeanu fusese coleg de facultate cu Nicolae Conduratu – preot protoiereu al Tecuciului. Acesta din urmă i-a oferit icoane de la biserica „Sfântul Gheorghe” din oraș pentru a amenaja un altar, în vederea oficierii Sfintei Liturghii, acolo unde se afla cu trupa – în pădurea Chicera, la 9 septembrie 1917[16].
Preotul Ion Nanu, de la Sectorul I Fortificații, a servit ca medic în sectorul Tecuci, puternic afectat de tifos exantematic și febră recurentă. Acesta a reușit să aducă bolnavilor mângâierea necesară, iar comportamentul său i-a adus aprecieri elogioase din partea superiorilor. Locotenent-colonelul Șeicaru nota: „Foarte frumos caracter și un bun român, plin de energie, supus și folositor, cere de lucru când i se pare că a rămas puțin. A fost un colaborator prețios.” Generalul Panaitescu adăuga: „Este un preot distins, învățat, cucernic și foarte devotat serviciului.”[17] Menționăm că părintele era originar din Transilvania (Râșnov) și s-a retras cu trupele române peste Carpați, pentru a sluji cauza românească[18].
Despre preotul Ion Georgescu, de la Spitalul nr. 15 Evacuare, doctorul Beznea relata că, în timpul bombardamentului artileriei inamice asupra spitalului din Tecuci, acesta era la datorie. Prin cuvântările patriotice ținute răniților și trupei, a știut să le insufle dragostea de țară și să le ridice moralul[19].
Pentru vitejia dovedită pe câmpul de luptă, comandanții Armatei Române au avut cuvinte de laudă și pentru preotul Ioan Brudiu, din Negrilești (Tecuci), care a slujit în mai multe unități militare[20].
Un bun preot, care își făcea cu conștiinciozitate datoria, a fost și P. L. Mironescu din Țigănești (Tecuci). Acesta a slujit la Regimentul 48 Infanterie Buzău, unde și-a dat toată silința pentru a corespunde grelelor însărcinări primite. Pe front s-a îmbolnăvit de tifos exantematic în timp ce deservea trenul regimentar[21].
Preoții militari s-au implicat și în acțiunile de sprijinire a comunităților din localitățile în care erau cantonate unitățile armatei pe care le însoțeau. Spre exemplu, părintele M. Cârlănescu, de la Brigada 15 Artilerie, a predat copiilor de la școala din Poiana (județul Tecuci). Pentru familiile lipsite de mijloace materiale și pentru copiii orfani, a înființat, cu banii regimentului, o cantină în care se servea masa de două ori pe zi[22].
În noiembrie 1917, la Nicorești, preotul-căpitan Matei Popescu (Regimentul 7 Artilerie Buzău), împreună cu doi preoți de la Brigada 5 Artilerie și de la Spitalul Mobil nr. 15, au amenajat o biserică pentru soldați și un centru cultural. Astfel, la sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918, au oficiat diverse servicii religioase la Cosmești Vale, Mărășești, Hanul lui Cincu, Dobrinești și Cosmești Deal[23].
Dintr-un raport întocmit de părintele Ilarion Dodu la 2 aprilie 1919, în calitate de confesor al Regimentului 24 Infanterie Tecuci, rezultă că preoții și ostașii români manifestau aceeași solicitudine și față de populația maghiară. Părintele menționa în raport că „atât timp cât și ei erau oameni la locul lor și nu abuzau de libertatea ce li se îngăduia, toți din regimentul meu ne-am purtat foarte bine, astfel că sunt localități care regretau plecarea noastră de acolo”[24].
După intrarea României în război, a fost transferat pe frontul românesc de la Siret și preotul-poet Alexei Mateevici[25]. Încadrat ca preot militar în Brigada 71 Artilerie, din cadrul Armatei a IV-a ruse, acesta a fost martor ocular al luptelor de la Mărășești. Informații despre prezența sa pe frontul românesc avem doar din corespondența purtată cu soția. Pe front, a ținut slujbe în biserică, în corturi, în aer liber, în locuri ferite, dar și sub focul inamicului. Aflat la Mărășești, Tecuci sau Iași, în marș de război sau pe front sub ploaia de proiectile, poetul a scris poezii patriotice, războiul dezvoltându-i și mai mult sentimentul național[26]. Activitatea sa literară a cunoscut o efervescență deosebită începând cu poezia „Limba noastră”[27]. Acest fapt a fost consemnat într-o scrisoare trimisă de pe front la 20 aprilie 1917 către familie: „simt o oarecare năvală de voinicie și de puteri creatoare. Ceva a trezit mintea mea, gata să adoarmă, ceva mă îndeamnă la muncă literară”[28].
În vara anului 1917, Alexei Mateevici și-a îndeplinit obligațiile de preot militar, dar a găsit timp și pentru a scrie poezii de mare valoare[29]. Într-o ultimă scrisoare trimisă de pe front soției sale, Teodosia, a descris desfășurarea luptelor de la Mărășești: „M-am dus să oficiez un serviciu religios într-o zonă a frontului... Cad obuze în apropierea noastră și se aud salve de mitraliere... Un aeroplan a aruncat bombe, aflând ulterior că din cauza lor au murit câțiva soldați și mai mulți cai”[30].
[1]Adrian Ignat, Biserica în slujba ideii unității naționale în anii Primului Război Mondial (1916-1918), în ,,Analele Universității din Craiova”, Serie Istorie, An XVII, nr. 2 (22), 2012, p. 195.
[2]D. Stavarache, Florica Dobre, 125 de ani de la adoptarea primului Regulament al preoților militari în armata română, în ,,Revista de istorie militară”, nr.2/1995, p. 26.
[3]Ibidem. p. 56. Constantin Nazarie s-a născut la 16 martie 1865 în satul Grădiștea, comuna Vultureni (fostul județ Tecuci), într-o familie de țărani răzeși. A urmat școala primară în orașul Bacău, cursurile Seminarului Teologic din Roman între anii 1881-1885, iar ulterior trei clase superioare la Seminarul „Veniamin Costachi” din Iași. În 1888, cu sprijinul episcopului Melchisedec Ștefănescu, a devenit student la Academia Teologică din Kiev.
La 1 ianuarie 1894 a fost numit secretar și pedagog șef la Seminarul Teologic din Roman, iar la 1 septembrie al aceluiași an – director al Cancelariei Episcopiei Romanului. În 1894 s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Stupcanu din Roman, cu care a conviețuit zece ani și a avut doi copii. Soția sa a decedat în 1904, iar el a rămas văduv toată viața, conform tradiției canonice creștin-ortodoxe.
La 26 ianuarie 1896 a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopală din Roman, iar la sfârșitul aceluiași an a fost numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. În anul școlar 1898-1899 a fost transferat ca profesor și director la Seminarul Central din București. La 16 octombrie 1901 a devenit profesor agregat la Facultatea de Teologie din București, iar din 20 decembrie 1904 – profesor titular. Din toamna anului 1898 și până în 1925 a slujit ca preot ajutător la Biserica Stavropoleos.
A publicat numeroase lucrări de teologie, printre care: Raportul dintre teologia morală și teologia dogmatică (București, 1904), Duminica, botezul și ierarhia bisericească după adventiști (București, 1910), Combaterea principalelor învățături adventiste (București, 1913) și *Activitatea preoților de armată în Campania 1916-1918* (București, 1921). A decedat la 21 martie 1926 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu Militar
(Ibidem, p. 52-54).
[4] Ibidem, p. 57.
[5]Radu Mureșan, Datorie şi slujire sfântă. Misiunea preoţilor militari în Primul Război Mondial (1916-1918), în ,,Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul”, Universitatea din Bucureşti, nr.1 (2001-2002), p. 272-273.
[6]Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, op. cit., p. 14-15; Radu Mureșan, op. cit., p. 271.
[7]Ibidem.
[8]Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în campania din anii 1916-1918, București, Imprimeria Ministerului Cultelor și Artelor, 1920, p. 35.
[9]Anuarul suveranilor, principilor, ofițerilor și drapelelor decorați cu Ordinul Militar ,,Mihai Viteazul”, ,,Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului”, București, Imprimeria Națională, 1931, pp. 133-134.
[10]Constantin Nazarie, op. cit., p. 16-17.
[11]Ibidem, pp. 20-21.
[12]Cicerone Iordăchescu, Însemnări din anii 1916-1919, Iași, 1937, p. 12-13.
[13] Constantin Nazarie, op. cit., p. 32.
[14]Pentru informaţii privind activitatea de confesor al Regimentului 21 Infanterie a preotului Ion Muşăţeanu vezi Mihaela Denisia Liușnea, Căpitan Ion Mușețeanu, confesor al Regimentului 21 Infanterie, în ”Teologie şi Educaţie la Dunărea De Jos”, vol. XVI, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2018, p. 14-27.
[15] Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, op. cit., p. 123.
[16]Ibidem, p. 113-114.
[17]Ibidem, p. 138.
[18]Adrian Ignat, op. cit., p. 199.
[19] Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu , op. cit., p. 332
[20] Adrian Ignat, op. cit., p. 199.
[21]Liviu Corciu, Emil Niculescu, Duhovnici militari buzoieni în campania pentru întruparea României Mari, în ,,Armata în județul Buzău – o retrospectivă istorică”, vol. II, Buzău, 2016, p. 359.
[22]Ibidem, p. 156-157.
[23]Ibidem, p. 359-362.
[24] Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, op. cit., p. 286-287.
[25]Alexei Mateevici s-a născut la 16 martie 1888 în satul Căinari, fostul județ Bender (astăzi raionul Căușeni). A fost primul copil al preotului Mihail Mateevici și al Nadejdei, fiica protopopului Ioan Neaga. Copilăria și-a petrecut-o în satul vecin Zaim, unde părinții săi s-au mutat în 1893.
După terminarea școlii primare sătești, a fost înscris la Școala Duhovnicească din Chișinău (1897-1902), apoi și-a continuat studiile la Seminarul Teologic (1902-1910). În 1910 a intrat ca bursier la Academia Teologică din Kiev. După absolvire, în 1914, a revenit la Chișinău și a fost numit profesor de limbă greacă și teologie la Seminarul Teologic.
În perioada 1915-1917 a fost preot militar, mai întâi pe frontul galițian, apoi pe frontul român. A fost membru al Societății Bisericești de Istorie și Arheologie din Basarabia. Debutul literar a avut loc în ziarul „Basarabia” în 1906, cu prima parte din corespondența Chestia preoțească și cu schița Toamna. Adevăratul succes literar a venit în 1907, când a publicat în ziarele „Basarabia” și „Viața Basarabiei” poeziile: Cântecul zorilor, Țăranii, Țara, Eu cânt, În zarea anilor.
În perioada petrecută pe front a scris un nou ciclu de poezii: Văd prăbușirea, Deasupra târgului Bârlad, Cântec de leagăn, Basarabenilor, Frunza nucului, Pietre vechi, Atâtea chipuri, Unora ș.a. A desfășurat o amplă activitate publicistică și științifică, publicând articole cu caracter social și studii despre cultura, istoria și evoluția creștinismului în Basarabia. S-a manifestat și ca un talentat traducător.
Cea mai reprezentativă creație a sa este poezia Limba noastră, scrisă la 17 iunie 1917 la Chișinău și citită a doua zi, la deschiderea cursurilor pentru învățătorii moldoveni. O lună mai târziu, poetul s-a îmbolnăvit de tifos. Starea sănătății i s-a înrăutățit brusc, iar la 13 august 1917 s-a stins din viață. A fost înmormântat la Cimitirul Ortodox Central din Chișinău o zi mai târziu, „la deschiderea cursurilor de învățători moldoveni”. (Al. Mateevici, Scrieri, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, variante și bibliografie de Ion Nuță, Editura Junimea Iași, 1989, p. 5-12; Vasile Malanețchi, Limba vechilor cazanii. Povestea carnetului de la Mărășești al poetului Alexei Mateevici, Editura Atelier, Chișinău, 2017, p. 7-11).
[26] Gheorghe Baciu, Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri: Eminescu, Mateevici, Vieru, Tipografia ,,Balacron”, Chișinău, 2014, p. 167.
[27]Conform însemnărilor făcute de Alexei Mateevici în caietul manuscris de la Mărășești, în dreptul poeziei respective, p. 1 și 4, poezia a fost scrisă la Chișinău, la 17 iunie 1917, și citită o zi mai târziu, ,,la deschiderea cursurilor de învățători moldoveni”, în același oraș. În manuscris este consemnat și faptul că poezia a fost ,,tipărită în N. 49 (249) al Cuvîntului moldovenesc – 22 iunie 1917”- de fapt 21 iunie 1917 (vezi Al. Mateevici, Scrieri..., p. 21, 116; Vasile Malanețchi, op. cit., p. 71, 74).
[28] Alexei Mateevici, Scrieri de pe frontul românesc, volum îngrijit, studiu introductiv și cronologie de Ștefan Andronache, Editura Grapho Press, Tecuci, 2017, p. 42.
[29] Gheorghe Baciu, op. cit., p. 168.
[30] Ștefan Andronache, Părintele – poet basarabean Alexei Mateevici anul supremei jertfe din anul 1917 pentru cauza neamului, în ,,Tecuci, un ținut cu vocația unirii”, ediția a 2-a revizuită și adăugită Editura Grapho Press, Tecuci, 2019, p. 159.
