TECUCIUL ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
CAPITOLUL I
TECUCIUL ÎN PERIOADA NEUTRALITĂȚII
(21 iulie/3 august 1914–14/27 august 1916)
1 Atitudinea față de începerea războiului
Preliminariile și izbucnirea războiului. Perioada premergătoare declanșării Primului Război Mondial, denumită „La Belle Époque”, a fost marcată de importante transformări sociale și economice care au condus la o dezvoltare spectaculoasă a societății. În plan politic și militar, s-a trecut de la echilibrul de forțe la confruntarea armată. În funcție de interesele urmărite, s-a produs o nouă grupare a forțelor. Germania, Austro-Ungaria și Italia au format Tripla Alianță. În 1883, la această alianță a aderat și România. Pentru a ieși din izolarea impusă după pacea din 1871, Franța a încheiat o alianță cu Rusia și cu Marea Britanie, constituind Tripla Înțelegere (Antanta), la care s-au alăturat, în anul 1917, și Statele Unite ale Americii[1].
Datorită contradicțiilor dintre marile puteri, la începutul secolului al XX-lea, crizele politice și militare s-au înmulțit. Sunt de menționat: asasinarea în iunie 1903 a regelui Serbiei, Alexandru I Obrenovic; înfrângerea Rusiei în războiul cu Japonia (1904-1905); prima criză marocană, declanșată la 31 martie 1905 de Kaiser sub pretextul că va apăra independența Marocului; anexarea Bosniei și Herțegovinei (1908) de către Austro-Ungaria; criza franco-germană declanșată de incidentul din 1 iulie 1911, când canoniera germană ,,Panther’’ a intrat în portul marocan Agadir, în urma căruia Germania a primit o parte din Congo-ul francez; războaiele balcanice (1912-1913) generate de problematica națională nerezolvată în Balcani.
Aceste războaie au dus la creșterea neînțelegerilor dintre statele balcanice și orientarea acestora spre una dintre cele două alianțe: Bulgaria și Turcia c[tre Tripla Alianță, în timp ce România s-a apropiat de Antantă. De acum, s-a renunțat la eforturile pentru detensionarea relațiilor dintre state. Marile puteri au fost preocupate doar de consolidarea alianțelor[2].
Ultima criză care a dus la izbucnirea marii conflagrații s-a produs tot în Balcani și a fost declanșată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo (Bosnia), de către sârbul Gavril Princip, la 15/28 iunie 1914. În urma acestui atentat, guvernul de la Viena a transmis un ultimatum Serbiei[3].
Declarațiile de război. Întrucât Serbia a respins amestecul monarhiei dualiste în administrarea justiției sale interne, la 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. A fost preludiul „săptămânii tragice”. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, iar la 21 iulie/3 august – Franței, după ce cu o zi mai înainte invadase Belgia. A doua zi, Marea Britanie a declarat război Germaniei, iar la 24 iulie/6 august, Austro-Ungaria a declarat război Rusiei.
Într-o săptămână, șapte state europene (printre care și cele cinci mari puteri) se aflau în stare de război. O lună mai târziu, Japonia și Turcia au intrat și ele în război. În aceste condiții, conflagrația a devenit mondială, antrenând 28 de țări, cu o populație de peste un miliard și jumătate de locuitori[4].
Poziția României. La izbucnirea războiului, România a fost nevoită să țină seama de complexitatea împrejurărilor și să acționeze pentru asigurarea independenței, suveranității și integrității sale, în vederea realizării statului național unitar. Statul român se afla într-o situație ambiguă: era aliat cu Puterile Centrale, dar o parte a clasei politice și a opiniei publice îi era ostilă Austro-Ungariei[5].
Majoritatea cercurilor politice românești doreau intrarea în război de partea Antantei, cu scopul eliberării Transilvaniei și a Bucovinei. O minoritate de politicieni se pronunțau, însă, pentru o alianță cu Puterile Centrale, care să permită eliberarea Basarabiei[6].
Asupra României s-au exercitat presiuni puternice din partea ambelor tabere beligerante, fiecare urmărind să atragă țara de partea sa. În acest context, regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană pentru ziua de 21 iulie/3 august 1914, cu scopul de a stabili atitudinea României în fața războiului. La reuniune au participat suveranul, principele moștenitor Ferdinand și principalii oameni politici.
Fidel angajamentelor asumate în 1883 și solicitărilor Germaniei și Austro-Ungariei, Carol I a cerut intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Numai Petre P. Carp l-a susținut. Ceilalți membri ai Consiliului au respins propunerea, motivând că Imperiul austro-ungar nu fusese atacat, iar România nu era, așadar, obligată să intre în război. În consecință, Consiliul de Coroană a adoptat poziția de neutralitate, hotărând că țara „va aștepta cu arma la picior spre a intra în război acolo și atunci când va socoti necesar și potrivit cu interesele sale”[7].
După decesul lui Carol I, survenit la 27 septembrie/10 octombrie, regele Ferdinand, Consiliul de miniștri și șefii partidelor de opoziție – Alexandru Marghiloman și Take Ionescu – au menținut aceeași poziție de neutralitate, adoptată anterior la Consiliul Coroanei din 3 august[8].
Pe parcursul neutralității (1914–1916) au avut loc tratative politice și diplomatice secrete menite să pregătească intrarea României în război. Intern, s-a desfășurat o amplă dezbatere publică la care au participat toate personalitățile politice și culturale ale epocii, în încercarea de a lămuri problema alinierii la una dintre alianțe. Cea mai mare parte a opiniei publice era favorabilă Antantei[9], manifestându-și voința de unitate politică prin strigătul „Vrem Ardealul!” – strigăt răsunat pe străzi, în parlament, la „Dacia”, la întrunirile „Federației unioniste”, ale „gărzilor” și „ligilor” care cereau guvernului să nu rateze „momentul favorabil”[10].
În toată această perioadă s-a intensificat activitatea „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, cunoscută și sub numele de Liga Culturală. La congresul din decembrie 1914, în comitetul de conducere au fost aleși: părintele V. Lucaciu (președinte), Barbu Ștefănescu-Delavrancea (vicepreședinte), Nicolae Iorga (secretar), Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Octavian Goga, dr. C. Istrati și I. Grădișteanu (membri). Cu acest prilej, asociația a primit o nouă denumire: „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”. Liga a organizat întruniri în țară la București, Turnu-Severin, Iași și Galați, unde s-au lansat apeluri pentru intrarea în război în vederea „eliberării românilor siliți a-și da viața în marginile monarhiei Austro-Ungare”.
Un eveniment important în lupta românilor pentru realizarea unirii a fost „Congresul românilor de peste hotare aflători în țară”, desfășurat la București, la 15 martie 1915, la Ateneul Român și în sala Dacia. În moțiunea adoptată, participanții au făcut apel la „guvernul țării să grăbească liberarea fraților de sub stăpânirea austro-ungară, amenințați cu exterminarea de dușmanii interni și externi”. Ei considerau că acest congres va fi ultimul, deoarece „peste cel mult câteva luni, granițele României vor fi acolo unde sunt și granițele românismului”[11].
Atitudinea tecucenilor față de începerea războiului. Printre cei care au trimis telegrame de susținere și solidaritate Congresului s-au numărat și locuitorii orașului Tecuci. În perioada neutralității, aceștia s-au pronunțat în favoarea intrării în război alături de Antantă. În telegramă se arăta că au aderat „din toată inima” la hotărârea luată și că se poate conta pe concursul lor necondiționat[12].
O parte a populației orașului s-a alăturat Gărzii Demnității Naționale. Filiala locală a organizației era condusă de avocatul Vasile S. Radu. Conform relatărilor din presa vremii, acesta, în fruntea unui grup de voluntari, a pătruns la 28 august 1915 în depozitele de ziare din Tecuci și a distrus publicațiile cu orientare filogermană: „Ziua”, „Minerva” și „Moldova”[13]. Câteva zile mai târziu, la 13 septembrie 1915, în gara Tecuci au fost reținute 52 de vagoane ungurești încărcate cu grâu, venite din mai multe localități ale țării și având ca destinație stația Ghimeș[14].
Ziarele anunțau organizarea de serbări populare și baluri, atât în oraș, cât și în județ, cu scopul de a strânge fonduri pentru armată. De exemplu, la Brăhășești a fost organizat un bal în urma căruia s-au strâns 614 lei – jumătate destinați cumpărării de mobilier pentru școala din cătunul Brăhășeștii de Sus, iar jumătate pentru flota națională[15].
La Tecuci, pe parcursul celei mai mari părți a perioadei de neutralitate, a apărut „Revista Națională Română”, care își propunea să contribuie „la luminarea neamului, pregătind conștiințele poporului către idealul cel mare de întrupare și întregire a întregului neam românesc”[16]. În paginile revistei a publicat și Gheorghe Glod (viitorul erou de la Poiana Încărcătoarea), unul dintre principalii conducători ai studențimii ieșene, care milita pentru intrarea în război și pentru reîntregirea României[17].
În oraș s-a înființat și filiala județeană a asociației „Familia Luptătorilor”. Din comitetul de conducere al asociației, ales în ședința extraordinară a Consiliului Comunal al orașului din 2 martie 1915, făceau parte: Alexandru P. Anastasiu, Teodor Cincu, Iancu Demetriade, dr. G. Vrabie și Vasile Beldie[18]. În documente, această asociație apare sub titulatura de „Casă de sprijin” și, din fondurile strânse, ajuta familiile celor concentrați mai mult de 30 de zile. O astfel de acțiune a fost derulată la Tecuci de „Casa de sprijin Familia Luptătorilor” la 17 octombrie 1915, la sediul prefecturii, fiind invitat și primarul[19].
În cadrul „Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor” a desfășurat o activitate intensă și tecuceanul Alexandru Lascarov Moldovanu. La 21 noiembrie 1915, în cadrul secției Ligii de la Focșani, acesta a prezentat expunerea „Ce trebuie să facem în vederea războiului?”[20]
Mihail Manoilescu[21] redă în amintirile sale atmosfera celor doi ani de neutralitate și rememorează modul de desfășurare a întrunirilor Federației lui Take Ionescu, pe care „tinerii le urmăreau cu mare sfințenie”. În evocările sale sunt prezentate primirile făcute lui Octavian Goga și părintelui Lucaciu, căruia i-a ținut un discurs pe „terasa de la Oteteleșanu”. Manoilescu relatează că, în acea perioadă, exista o adevărată psihoză în rândul tineretului – de a intra în război împotriva Austro-Ungariei și alături de Franța – psihoză căreia nici el nu i s-a putut sustrage. După ce a petrecut intervalul 1915-1916 în mijlocul țăranilor, Manoilescu mărturisea că „războiul care se pregătea era cel mai popular dintre toate războaiele care au fost vreodată”[22].
În vara anului 1915, Mihail Manoilescu a fost concentrat la Regimentul 24 Artilerie Roman, de unde, în iunie 1916, a fost detașat la Direcția Munițiilor, aflată sub conducerea inginerului Tancred Constantinescu[23]. A conceput și proiectat un model original de obuzier – Obuzierul de 210 mm, model Iași – fabricat în atelierele Wolff (evacuate la Nicolina–Iași) și în uzinele rusești Gretter și Krivenek din Kiev. Un astfel de obuzier a străjuit mormântul Soldatului Necunoscut din Parcul Carol până în jurul anului 1960[24].
Daniel BRADEA
[1]Istoria Românilor, vol. VII, tom.II, coord. Dan Berindei, Gheorghe Platon, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, Editura Enciclopedică, București, 2015, p. 661.
[2]Ibidem, p. 21-24.
[3]Constantin G. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1975, p. 682.
[4] Mircea N. Popa, Primul Război Mondial, 1914-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 175.
[5]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 266.
[6]I. Agrigoroaiei, D. Ivănescu, S. Ivănescu, S. Văcaru, Stări de spirit și mentalități în timpul marelui război, Iași, Editura Junimea, 2005, p. 9.
[7]Petre Bărbulescu, Ionel Cloșcă, Repere de cronologie internațională, 1914-1945, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982, p. 26-27.
[8]Istoria Românilor..., vol. VII, tom II, p. 397.
[9] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006, p. 507.
[10] Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum și Editura Vestala, București, 1999, p. 21.
[11] Barbu Theodorescu, Date istorice din viața Ligii Culturale, în ,,Boabe de grâu”, 1930, an
I, nr. 8, p. 457-463.
[12]Ștefan Andronache, Tecuci–Evenimente, monumente, instituții, personalități, publicații. Ghid, Ediție revăzută și revizuită, Biblioteca Municipală ,,Stefan Petică”, Tecuci, 2001, p. 43.
[13],,Adevărul”, an XVIII, nr. 10226, 29 august 1915, p. 4.
[14]Idem, an XXVII, nr. 9881, 14 septembrie 1914, p. 4.
[15] ,Albina”, an XVIII, nr. 22, 1 martie 1915, p. 836.
[16]Cf. Ionel Necula, Uricar la poarta Moldovei de Jos, vol. IV, Editura Graho-Press, Tecuci, 2013, p. 69-70.
[17]Elena Artimon, Gheroghe Glod – Erou al Primului Război Mondial, în ,,Carpica”, XXIV, 1993, p. 182.
[18]Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Galați (SJAN Galați), fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1915, f. 81.
[19]Ibidem, dosar 36/1915, f. 141.
[20]Venera Cabalortă, Unele aspecte privind Liga pentru unitatea culturală a românilor și procesul desăvârșirii unității național-statale românești, în Studii și Comunicări”, vol. VIII-X, Focșani, 1991, p. 234
[21] Mihail Manoilescu (n. 9 decembrie 1891, Tecuci – d. 30 decembrie 1950, închisoarea Sighet) a absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele din București ca șef de promoție. A fost președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România, al Comitetului Român de Comerț Internațional și al Uniunii Camerelor de Comerț și Industrie. De asemenea, a profesat ca economist și a fost profesor de economie politică la Universitatea din București, fiind considerat un teoretician strălucit al corporatismului. Deputat în mai multe legislaturi, Manoilescu a fost apropiat al mareșalului Averescu. În conștiința opiniei publice, era perceput ca un susținător al revenirii regelui Carol al II-lea pe tronul României. Din acest motiv, a fost arestat în octombrie 1927 și încarcerat la Jilava. La proces, au fost citați 110 martori și 36 de avocați.
A deținut următoarele funcții: subsecretar de stat la Finanțe (31 martie 1926 – 4 iunie 1927), ministru al Lucrărilor Publice (13 iunie – 10 octombrie 1930), ministru al Industriei și Comerțului (10 octombrie 1930 – 18 aprilie 1931 și 18 aprilie – 6 iunie 1931), guvernator al Băncii Naționale a României (14 iulie 1931 – 27 noiembrie 1931) și ministru de Externe (4 aprilie – 4 septembrie 1940). În urma acceptării Arbitrajului de către Consiliul de Coroană, în calitate de împuternicit al guvernului român, a semnat documentele respective.
Arestat la 12 octombrie 1944, a fost eliberat în decembrie 1945, apoi încarcerat din nou la 19 decembrie 1948. Lipsit de asistență medicală, a murit la Sighet la 30 decembrie 1950. Familia a fost înștiințată despre deces abia în mai 1958. Deși era decedat, la 12 aprilie 1952 a fost condamnat la 15 ani de temniță grea. (Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediție îngrijită de Valeriu Dinu, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 10-14).
[22]Ibidem, p. 23-24.
[23]Tancred Constantinescu (1876-1951), inginer și om politic, a fost deputat și senator în mai multe legislaturi, director general al Căilor Ferate Române (C.F.R.), precum și ministru al Industriei și Comerțului. Arestat de regimul comunist, a murit în închisoarea Sighet.
[24]Mihail Manoilescu, op. cit., p. 8, 25.
