Protoiereul Ioan Andreescu

 

Protoiereul Ioan Andreescu se numără printre cele mai importante personalități ecleziastice ale spațiului tecucean de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. S-a născut la 26 septembrie 1855,  a  fost hirotonit diacon la 22 octombrie 1878, pe seama Bisericii „Sfântul Dumitru” din București (str. Carol I), iar la 4 martie 1884 a  fost hirotonit preot pentru Biserica „Sfântul Gheorghe” din Tecuci.  Cu puțin timp înainte, la 1 martie 1884, fusese numit protoiereu al județului omonim[1], ceremonia de hirotesie având loc la 18 martie, în același an, în Catedrala orașului [2].

 În paralel cu activitatea pastorală, Andreescu și-a desăvârșit pregătirea teologică obținând la 25 aprilie 1902 diploma de licențiat în teologie nr. 2674, eliberată de Facultatea de Teologie din București[3].

În perioada păstoririi sale, părintele Andreescu s-a remarcat printr-o activitate susținută în domeniul organizării vieții bisericești și al formării personalului de cult. Din inițiativa sa a fost înființată, în anul 1891, Școala de cântăreți bisericești din Tecuci[4], instituție care a contribuit la pregătirea personalului auxiliar necesar bunei desfășurări a serviciului liturgic în parohiile din subordine.

Activitatea sa nu s-a limitat la domeniul pastoral, ci s-a extins și în cercetarea și valorificarea patrimoniului istoric local, colaborând îndeaproape cu Theodor N. Ciuntu la elaborarea lucrării „Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Tecuci”, publicată în anul 1897. Părintele a pus la dispoziția autorului informații referitoare la bisericile din cuprinsul protoieriei și l-a însoțit în călătoriile de documentare efectuate în anul 1893[5]. Contribuția sa capătă o importanță aparte, întrucât lucrarea lui Ciuntu rămâne și astăzi una dintre cele mai valoroase surse pentru cercetarea istoriei locale a fostului județ Tecuci.

Părintele Andreescu a manifestat, totodată, un interes deosebit pentru studiul trecutului și al vestigiilor naturale. Potrivit mărturiei lui Theodor N. Ciuntu, acesta deținea o remarcabilă colecție de piese paleontologice descoperite pe teritoriul județului. Între acestea se aflau o falcă fosilizată, cu dimensiunile de aproximativ 30 cm lungime și 16 cm lățime, descoperită într-o carieră de piatră situată la est de satul Glăvănești, comuna Muncel, plasa Zeletin[6], precum și  „o  măsea de mărimea unui pumn",  găsită la izvorul pârâului Blăjeri, la est de satul Țigănești, comuna Godinești[7].

După ce, la 8 august 1898, Episcopia Romanului a decis suspendarea definitivă a slujbelor religioase la Biserica „Sfântul Gheorghe”, din cauza „lăsării prea mult a unor pereți ai ei, ceea ce a dat mult de temut”[8], protopopul Andreescu a depus eforturi susținute pentru repararea acesteia.

La 20 aprilie 1900, într-un memoriu adresat primarului, arăta că „lipsa bisericii catedrale este mult simțită de întregul oraș… și închiderea ei nu se mai poate prelungi decât în detrimentul așezământului religios al poporului parohiei”[9].

În acest context, a inițiat o campanie de strângere de fonduri, apelând la generozitatea cetățenilor. Prima donație consistentă a fost oferită în 1903 de Elena Tache Anastasiu, „o persoană cunoscută în oraș pentru caritatea sa”, care a donat suma de 5.000 de lei pentru restaurarea bisericii.

Totuși, după puternicele cutremure produse în regiunea Vrancea la 13 septembrie 1903 (magnitudine 6,3; intensitate VIII pe scara Mercalli) și la 6 februarie 1904 (magnitudine 6,6; intensitate VIII), care au afectat și orașul Tecuci, autoritățile au hotărât să renunțe definitiv la refacerea vechiului lăcaș și au considerat necesară ridicarea unei noi catedrale.

Între demersurile susținute de protoiereul Ioan Andreescu s-a numărat și inițiativa edificării unei noi biserici în târgul Ivești. Cu prilejul începerii lucrărilor, la sfârșitul lunii iunie 1905, acesta a oficiat slujba de punere a pietrei de temelie. Materializarea proiectului a fost posibilă datorită implicării susținute a preotului iconom Alexandru Cristea, licențiat în teologie, precum și contribuției financiare oferite de Alexandrina M. Balș și Paul Balș, care au asigurat fondurile necesare ridicării edificiului[10].

În timpul răscoalei țărănești din primăvara anului 1907, părintele Andreescu a coordonat activitatea clerului din județ într-un context deosebit de dificil. Într-un raport adresat Episcopiei Romanului, acesta arăta că toți preoții aflați în subordinea protoieriei au rămas la posturile lor, contribuind la calmarea  spiritelor și la îndeplinirea sarcinilor primite din partea guvernului și a Episcopiei[11]. 

Evaluând comportamentul clerului tecucean, protoiereul aprecia că: „Peste tot, preoții din acest județ și-au făcut pe deplin datoria de adevărați luminători ai poporului, sfătuind pe poporenii lor la pace și liniște"[12]. De asemenea, sublinia faptul că niciun preot nu fusese acuzat că ar fi participat la răscoală, ,,că ar fi luat parte cu răzvrătiții sau că ar  fi  îndemnat, cel puțin cu cuvântul, la răscoale"[13].

 La începutul secolului al XX-lea, Ioan Andreescu era și paroh al Catedralei „Sfântul Gheorghe” din Tecuci, fiind sprijinit în activitatea administrativă de subprotoiereul iconom Ioan Vasilescu, născut la 15 octombrie 1858, absolvent al Seminarului teologic inferior și numit în această funcție la 1 mai 1908[14].

În vara anului 1912, protopopul a avut un rol important în organizarea vizitei canonice efectuate la Tecuci de episcopul Romanului, Teodosie. Sosit în oraș la 9 iulie 1912, ierarhul a fost întâmpinat de prefectul C. Bobeică și  protoiereul Ioan Andreescu. După primirea oficială din gară, cortegiul s-a îndreptat către catedrală, unde a fost oficiat un serviciu religios. În ziua următoare, episcopul a săvârșit Sfânta Liturghie și a efectuat vizite canonice la bisericile din oraș, fiind găzduit pe întreaga durată a șederii sale de protopop[15].

La 30 iulie 1912, părintele Andreescu a participat la inaugurarea podului peste râul Bârlad din orașul Tecuci, oficiind slujba de sfințire împreună cu iconomul Ioan Vasilescu și diaconul Budescu. Ceremonia a reunit reprezentanți ai administrației locale, ai guvernului și numeroși locuitori ai orașului, reprezentând unul dintre cele mai importante evenimente publice ale orașului în acea perioadă.[16].

Anul următor, cu prilejul unei noi vizite pastorale a episcopului Romanului la Tecuci, protoiereul Andreescu a fost invitat să îl însoțească pe ierarh în inspecțiile canonice efectuate în parohiile aflate sub jurisdicția protoieriei[17].

Prestigiul de care se bucura în societatea vremii a fost recunoscut și de autoritățile statului. În anul 1913, protoiereul Ioan Andreescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler[18], distincție acordată pentru meritele sale în slujba Bisericii.

Implicarea sa s-a făcut simțită și în viața culturală și filantropică locală. În februarie 1902, presa relata că acesta era membru cotizant al societății „Steaua”, al cărei obiectiv îl constituiau răspândirea învățământului în rândul populației prin tipărirea și difuzarea unor scrieri și publicații cu caracter moral, patriotic și practic, precum și combaterea, prin toate mijloacele legale, a circulației publicațiilor considerate imorale sau contrare statului și idealului național românesc[19].

Preocuparea sa pentru susținerea educației și a inițiativelor cu caracter filantropic este ilustrată și de participarea, la 20 mai 1912, la un pelerinaj comemorativ organizat la mormântul lui Constantin Racoviță, important binefăcător al școlilor locale. Cu acest prilej, protoiereul județului a oficiat un parastas în memoria celui care lăsase prin testament suma de 40.000 de lei, destinată sprijinirii elevilor săraci[20].

La 13 iulie 1913, în ziua trecerii la cele veșnice a protoiereului Ioan Andreescu, a fost transmisă o telegramă către Episcopia Romanului prin care se aducea la cunoștința episcopului eparhiot decesul acestuia: „Cu cel mai profund respect supun la cunoștința Preasfinției Voastre că astăzi, la ora 4 dimineața, părintele Ioan Andreescu, protoiereul județului și paroh al Parohiei «Sfântul Gheorghe» din orașul Tecuci, după o scurtă suferință, a încetat din viață”[21].

În ziua următoare, 14 iulie 1913, Episcopia Romanului a comunicat subprotoiereului Ioan Vasilescu, prin telegramă, că este însărcinat cu administrarea provizorie a Protoieriei Tecuci până la numirea unui nou titular: „Sunteți însărcinat cu girarea afacerilor protoieriei până la numirea titularului”[22]. Tot atunci, episcopul Teodosie al Romanului își anunța sosirea la Tecuci pentru participarea la funeralii și pentru rezolvarea problemelor administrative generate de vacantarea postului de protoiereu: „Mâine, duminică, cu trenul de după-amiază, suntem acolo”[23].

Prin adresa nr. 1011 din 16 iulie 1913, înregistrată la Protoieria Tecuci sub nr. 609 din 17 iulie 1913, episcopul Teodosie îl informa pe părintele Ioan Vasilescu, protoiereu girant, că iconomul Toma Petrescu, protoiereul județului Putna, fusese desemnat „pentru a lua în primire și a vi se preda toată arhiva acelei protoierii și a Parohiei «Sfântul Gheorghe» din urbea Tecuci, în urma încetării din viață a titularului, protoiereul și parohul iconom I. Andreescu”[24].

În conformitate cu Ordinul episcopal nr. 1010/1913, la 18 iulie 1913 a fost încheiat un proces-verbal de predare-primire, prin care protoiereul județului Putna s-a deplasat la Tecuci și a preluat de la familia defunctului „toată averea și arhiva Protoieriei și Parohiei”, pentru a le preda ulterior iconomului Ioan Vasilescu, subprotoiereul județului, însărcinat cu administrarea provizorie a instituției. Cu această ocazie au fost inventariate și predate atât arhiva Protoieriei Tecuci, cât și numeroase volume de cărți aparținând instituției[25].

Documentele financiare ale protoieriei consemnează că protoiereul Ioan Andreescu a fost remunerat pentru cele treisprezece zile din luna iulie 1913 în care s-a aflat în viață. La rubrica „Observații” a statului de plată se menționa: „Încetat din viață la 13 iulie 1913”. Totodată, erau enumerați moștenitorii îndreptățiți să primească drepturile salariale restante: soția sa, Zoe Andreescu, și copiii Aurel, Sevasta, Ștefan, Enachie, Maria și Alexandru[26].

La mai bine de un an de la decesul său, Aurel Andreescu solicita Protoieriei Tecuci eliberarea unui certificat din care să rezulte obligațiile financiare rămase în urma tatălui său față de bisericile din județ și față de Parohia „Sfântul Gheorghe” și filiala „Sfântul Nicolae” din Tecuci, document necesar în cadrul unor proceduri aflate pe rolul Tribunalului Tecuci. Certificatul emis de protoierie arăta că „pe urma defunctului Ioan Andreescu, protoiereu al județului Tecuci și paroh al Parohiei «Sfântul Gheorghe», a rămas o datorie de 2.612,63 lei”, provenită din excedentul bugetar al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Tecuci pentru anii 1911–1912 și 1912–1913, precum și din cotizațiile achitate la Fondul bisericesc de către mai multe parohii din oraș și din județ[27].

Situația bunurilor aflate în posesia familiei Andreescu a constituit și obiectul unei corespondențe purtate între Protoieria Tecuci și Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Prin adresa nr. 8 din 19 ianuarie 1914, Administrația Casei Bisericii solicita informații referitoare la modul în care moștenitorii defunctului protoiereu „au aranjat chestiunea obiectelor pe care și le însușise familia”. În răspunsul transmis la 21 ianuarie 1914 se preciza că situația nu fusese încă soluționată. Se menționa, totodată, că orga aflată la noul protoiereu putea fi ridicată oricând de dirijorul corului catedralei, cu condiția semnării unei declarații prin care să recunoască existența unor drepturi ale bisericii asupra instrumentului, având în vedere faptul că „Primăria Tecuci a dat ca despăgubire familiei Andreescu suma de  200 de lei, în echivalentul sumei cu care se zice că ar fi contribuit la cumpărarea ei”[28].

Memoria protoiereului Ioan Andreescu a rămas vie în rândul clerului tecucean și după moartea sa. În octombrie 1913, preotul Alexandru Cristea din Ivești adresa un apel confraților săi din Protoieria Tecuci pentru ridicarea unui monument la mormântul fostului protoiereu. Autorul scrisorii îl evoca drept „acel ce ne-a fost ca un tată”, îndemnând clerul să contribuie financiar la realizarea unui „bust ca omagiu”. În același timp, el sublinia că prin „această măreață și creștinească faptă care înalță sufletul și nobilează inima” preoții își manifestau recunoștința față de cel care „ne-a condus pe calea binelui și a păcii timp de 29 de ani împliniți”[29].

Dispariția sa a marcat sfârșitul unei perioade rodnice pentru viața bisericească tecuceană, în cursul căreia protoiereul Andreescu și-a adus o contribuție importantă la consolidarea administrației bisericești și la dezvoltarea activităților religioase și culturale locale, impunându-se drept una dintre cele mai reprezentative personalități ale clerului din sudul Moldovei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

 

 

Daniel Bradea, fragment din lucrarea în curs de apariție, File din istoria bisericii tecucene. Vezi și Povestea edificării  Catedralei ,,Sfântul Gheorghe” din Tecuci, în Tecuci, târgul fără legendă, Editura Studis,Iași, 2024, p. 106-148.

 

---

^[1] Arhiva Protoieriei Tecuci, cutia cu documente nr. 63/1904, dosarul nr. 17/1904, adresa Parohiei „Sfântul Gheorghe” Tecuci nr. 21/24 iulie 1904, înregistrată la Protoieria Tecuci sub nr. 1241/27 iulie 1904.

  ^[2] Ibidem, cutia nr. 33/1884, dosar nr. 24 (Circulare preoților din județ pe anul 1884), adresa nr. 316 a Protoieriei județului Bacău nr. 316 din 13 martie 1884, prin care protoiereul A. Athanasiu înștiințează clerul din Tecuci că a fost desemnat de Episcopie să oficieze instalarea noului protopop al Tecuciului: ,,Cucernici Părinți,

În urma ordinului nr. 170 din 12 ale curentei, ce am primit de la Preasfințitul Episcop al Eparhiei, duminică, la 18 ale curentei, urmând a face instalarea cuvenită noului protoiereu al județului Tecuci, Preacucernicului preot Ion Andreescu, se roagă cucerniciile voastre a veni în arătata zi la Biserica Catedrală «Sfântul Gheorghe», după terminarea serviciului de pe la bisericile parohiilor cucerniciilor voastre, pe la orele 10 dimineața, cu veșmintele trebuitoare, spre a participa la facerea Te Deum-ului de mulțumire ce urmează a se cânta cu acea ocazie. Veți regula totodată ca, atunci când se va da semnalul de la Biserica Catedrală, parohii ecleziarhi de pe la toate bisericile din oraș să tragă clopotele. De vedere acestui ordin să subscrieți pe contrapagină.    Protoiereu A. Athanasiu”.

^[3] Ibidem, dosarul Statul Protoieriei pe anul 1904, adresa Protoieriei Tecuci nr. 1000/27 noiembrie 1904 (răspuns la adresa Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Administrația Casei Bisericii, nr. 23.879/26 noiembrie 1904).

^[4] „Ziarul Științelor Populare și al Călătoriilor”, anul XXVI, nr. 25, 20 iunie 1922, p. 296.

^[5]. Theodor N. Ciuntu, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Tecuci, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1897, p. VIII.

^[6]. Ibidem, p. 93.

^[7]. Ibidem, p. 23.

^[8] „Adevărul", anul 11, nr. 5071, 11 septembrie 1903, p. 4. 

    ^[9] Monografia orașului Tecuci, coord. Lazăr Gheorghe, Editura pentru Literatură și Artă Geneze, Galați, 1999, p. 269.

^[10]  ,,Amvonul”, anul 8, nr. 4, 1 iulie 1905, p. 347.

^[11]. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale (SJAN) Galați, fond Protoieria Tecuci, dos nr. 1/1907, f. 17.

^[12]. Ibidem, f. 15.

^[13]. Ibidem, f. 115.

^[14]. Administrațiunea Casei Bisericii: Anuar 1909, Tipografia Cărților Bisericești, 1909, p. 372.

^[15] ,,Universul”, anul 30, nr. 187, 10 iulie 1912, p. 2.

 ^[16] ,,Universul”, anul 30, nr. 209, 1 august 1912, p. 2. Acest pod, realizat din beton armat și având parapet din fier, face legătura între partea de vest și cea de răsărit a orașului, conectând, totodată, fosta cale națională care unea Tecuciul cu orașele Bolgrad, Ismail și Cahul din Basarabia. Construit după proiectul inginerului Ștefan Mirea, podul reprezintă o premieră națională datorită bolții cu deschiderea de 50 de metri, cea mai mare realizată în România până la acel moment. Bolta are o grosime de 1 metru la bază și de 60 cm la cheie, fiind susținută pe o lățime de 4 metri. Partea carosabilă are o lățime de 5 metri, flancată de trotuare de câte 1,5 metri fiecare, ceea ce oferă o lățime totală de 8 metri la nivelul șoselei (ibidem).

^[17] ,,Universul”, anul 31, nr. 154, 7 iunie 1913, p. 3.

^[18]. „Conservatorul", anul 13, nr. 151, 13 iulie 1913, p. 2.

^[19] „Albina”, anul V, nr. 19, 19 februarie 1902, p. 521. Printre membrii cotizanți ai societății ,,Steaua” se regăseau, alături de protoiereul Ioan Andreescu, și numeroși clerici din județul Tecuci: preoții Ion Vasilescu și Ștefan Gologan din Tecuci (fiecare cu o cotizație de doi lei), Alexandru Cristea din Ivești, Vasile Isac din Corod, Gheorghe Ștefan Lungu din Bucești, Gheorghe Bărincă din Torcești, V. Hâncu din Umbrărești, Lazăr Tincoca și Ștefan Ciuntu din Liești, Gheorghe Chircă din Umbrărești, Vasile Spiridon din Ocheni, Ilie Sevastin din Ionășești, Gheorghe Sbârnea din Negrilești, Ion Dămăceanu din Cosmești, Gheorghe Miron din Huruiești, Gheorghe Donici din Țepu, Gheorghe Gafton din Păutești, Atanasie Nicolau și Gheorghe Popovici din Barcea, precum și Grigore Dimoftache din Nicorești (fiecare cu o cotizație de un leu).

^[20] ,,Universul”, anul XXX, nr. 140, 24 mai 1912, p. 3.

^[21] Arhiva Protoieriei Tecuci, cutia nr. 79/1912–1913, dosarul Statul Protoieriei pe anul 1913, adresa nr. 282 din 13 iulie 1913.

^[22] Ibidem, telegrama Episcopiei Romanului, înregistrată la Protoieria Tecuci sub nr. 600 din 14 iulie 1913.

^[23] Ibidem, telegrama Episcopiei Romanului, înregistrată la Protoieria Tecuci sub nr. 601 din 14 iulie 1913.

^[24] Ibidem, adresa Episcopiei Romanului nr. 1011 din 16 iulie 1913, înregistrată la Protoieria Tecuci sub nr. 609 din 17 iulie 1913

^[25] Ibidem, Proces-verbal din 18 iulie 1913, întocmit în baza Ordinului episcopal nr. 1010/1913.

^[26] Ibidem, Statul de plată al Protoieriei Tecuci pentru luna iulie 1913.

^[27] Ibidem, adresa nr. 1342 din 30 octombrie 1914 și certificatul eliberat de Protoieria Tecuci.

^[28]Ibidem, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Administrația Casei Bisericii, Biroul Defensoratului Eclesiastic, adresa nr. 8 din 19 ianuarie 1914, înregistrată la Protoieria Tecuci sub nr. 74 din 21 ianuarie 1914; răspunsul Protoieriei Tecuci nr. 26 din 21 ianuarie 1914.

^[29] Ibidem, adresa Parohiei Ivești nr. 100, octombrie 1913. Iconomul Ioan Andreescu a deținut funcția de protopop al județului Tecuci între 1 martie 1884 și 13 iulie 1913, adică timp de 29 de ani, 4 luni și 12 zile.

 

 

 

EVOLUȚIA  INSTITUȚIILOR BISERICEȘTI

ÎN ȚINUTUL TECUCI

 

În istoria Bisericii din Moldova și, implicit, a ținutului Tecuci, evoluția instituțională și administrativă a fost strâns legată de dezvoltarea comunităților umane și de organizarea teritorială a statului medieval moldovenesc. Documentele și mărturiile istorice oferă o perspectivă valoroasă asupra transformării eparhiilor și protopopiatelor din această regiune.

Apariția Mitropoliei Moldovei,  menționată pentru prima dată în septembrie 1386 într-un manual de cancelarie bizantin intitulat Expunere nouă[1], a coincis cu extinderea teritorială a Moldovei până la Dunăre și Marea Neagră, sub domnia lui Roman I, care a consolidat controlul asupra regiunii[2]. Deși Mitropolia  fusese  recunoscută,  între  Patriarhia  ecumenică  și domnitorul Petru Mușat s-a declanșat un conflict care avea să dureze aproape un deceniu. Divergența privea persoana ce urma să ocupe scaunul mitropolitan, fiecare parte susținând un candidat propriu. Tensiunile au fost în cele din urmă stinse în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 26 iulie 1401, când mitropolitul Iosif a fost confirmat de Patriarhie drept „adevă-ratul și legalul mitropolit al Moldovlahiei".

Din gramata patriarhală (actul oficial de recunoaștere a întâistătătorului Mitropoliei) aflăm că solii moldoveni au declarat că vlădica Iosif „n-a venit de altundeva, precum ziceau unii, pe cînd a fost hirotonit şi trimis în ţară acel Ieremia, ci este localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării". Documentul precizează, de asemenea, că acesta fusese trimis de întreaga delegație la mitropolitul Haliciului, „care luase învoire sinodală spre a hirotoni episcopi în episcopiile Rusiei Mici". Tot acolo se consemnează că Iosif „a fost hirotonit de al Haliciului, încă de la început, ca drept episcop în Moldovlahia şi nu în altă parte". Rezultă, așadar, că Iosif nu a fost episcop de Cetatea Albă, așa cum susțin unii autori, ci a fost hirotonit direct pentru Moldova[3].

Tradiția consemnată de interpolarea lui Misail Călugărul în Letopisețul lui Grigore Ureche menționează că Alexandru cel Bun, după ce a primit „blagoslovenie" de la Patriarhie, „s-au făcut mitropolit și i-au dat scaun o sfântă mănăstire mare, mitropolie în  orașul Sucevei, lângă polata [curtea] domnească"[4].

În ceea ce privește perioada în care ar fi putut fi întemeiată Episcopia Romanului[5], analiza datelor disponibile indică drept interval  cronologic  cel  mai  plauzibil  perioada   delimitată   de uricul din 16 septembrie 1408 (document în care nu se men-ționează existența unui scaun episcopal în acest centru) și actul emis în anul 1413, unde este atestată Episcopia de la Rădăuți[6]. Pe baza acestor surse documentare, considerăm că această perioadă reprezintă cel mai probabil moment al constituirii structurilor ecleziastice din Roman.

O altă interpolare atribuită lui Misail Călugărul, inserată în Letopisețul lui Grigore Ureche, menționează: „Făcut-au ș-al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire ce ieste în oraș în Roman și i-au dat eparhia o parte din ținuturi de suptu munte den gios"[7].

Ținuturile aflate în jurisdicția Episcopiei Romanului sunt enumerate de Axinte Uricariul în Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei: Romanul, Bacăul, Putna, Tecuciul, Covurluiul, Tutova și Vasluiul[8]. Totuși, o parte a cercetătorilor plasează apariția Eparhiei[9]—sau chiar a Mitropoliei Romanului[10]— în anul 1436. În opinia noastră,   această   dată   trebuie   asociată   nu   cu   întemeierea instituției, ci cu o modificare a statutului său, mai exact cu ridicarea Episcopiei Romanului la rangul de Mitropolie, în contextul împărțirii Moldovei între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun[11].

Această schimbare este susținută de un document legat de desfășurarea Sinodului de la Ferrara-Florența, datat 30 iulie 1437, în care sunt menționați ca reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe din Moldova Damian al Sucevei și protopopul Constantin, locțiitor al Moldovlahiei de Jos, adică al Episcopiei Romanului, devenită între timp Mitropolie. Aceasta ar fi funcționat până în decembrie 1442, când Ștefan l-a ucis pe Iliaș și a devenit unicul domnitor al Moldovei[12]. Deși în unele hrisoave ulterioare acestei date Episcopia Romanului este menționată în continuare ca Mitropolie, asemenea referințe nu indică neapărat o continuitate reală a acestui statut, ci mai degrabă o formulare stereotipă sau de conveniență[13].

Protoieria Tecuciului

Potrivit părintelui Eugen Drăgoi, înființarea ținutului înainte de anul 1435 a determinat Mitropolia  Moldovei  să numească un protopop pentru  această unitate administrativă[14].      

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu este cunoscut numele niciunui protoiereu al ținutului. Într-un document din 20 ianuarie 1613 este consemnat un protopop Lupașcu, care ar fi activat în ținutul Tecuci, însă actul respectiv este suspectat de fals de către editorii săi[15].

Prima mențiune certă a unui protopop apare la 20 noiembrie 1635, când Mihalcea este înregistrat ca protoiereu al ținutului Tecuci[16].

Două zapise întocmite la 1 ianuarie 1709 consemnează numele protopopului Gheuca[17].  

În două acte de vânzare-cumpărare din anul 1710, întocmite la 10 ianuarie și 10 noiembrie, protopopul Ilie este menționat ca martor la vânzarea unor moșii din Măreșești[18].

       Într-o  hotărnicie  din  30 iunie 1785, care face  referire  la  o hotarnică mai veche din 16 noiembrie 1753, este menționat   protopopul Tecuciului, preotul Ifteme. Pr. Eugen Drăgoi arată că acesta a deținut funcția înainte de anul 1743[19].

       În anul 1910, la Biserica Sfântul Nicolae din Tecuci se afla un Penticostar   din  1743,  pe  care  protopopul  Toader  a  făcut o  mențiune,  din  care  reiese  că respectiva carte a fost vândută cu un taler protopopului  Miron[20].

      Numele  protopopului  Miron  Berza  apare  ulterior  în  mai multe documente: la 10 aprilie 1755[21], la 7 ianuarie 1760[22], în 1765, când domnitorul Grigore al III-lea Ghica i-a cerut „să cerceteze atât preoții din ținuturi, cât și bisericile, și să îndrepteze toate câte vor fi nevoie de îndreptat"[23]. La 26 mai 1781, protopopul Miron se numără printre cei care semnează hotarnica moșiei Ocheșești[24]; pe 3 iunie 1783 el cumpără părți din satele București, Mașnici și Micești, în ținutul Tecuci;  iar la 17 iunie 1787, numele său apare într-un document emis de Leon, mitropolitul Moldovei referitor la disputa lui „popa" Chirilă din satul Șerbănești privind o moșie[25].

      În primăvara anului 1786, episcopul Iacob Grecul l-a  numit protopop pe preotul Sandu Serghie, ctitor și slujitor al Bisericii „Sfântul Nicolae" din Tecuci[26].

      La 20 aprilie 1795,  la conducerea Protopopiatului Tecuci îl aflăm pe preotul Grigore, care la acea dată, împreună cu preotul Angheluță, au vândut părțile lor din moșia Prepelița[27].

În  catagrafia   din   1809,   la    biserica   „Adormirea   Maicii Domnului"    sunt   menționați   ca  slujitori  „preotii   Triandafil protopop, Dimitrie, Gheorghie  Teodor,  diacon  Dobri  Crivăt"[28]. Preotul Trandafir mai deținea funcția de protopop și la 28 iunie 1818[29].

În lucrarea Extract pentru locurile, dughenile, casălor boierești și de altor grădini și alte acareturi ce sunt pe moșia mănăstirii Sfântului Prooroc Samoil, ce iaste metoh al mănăstirii Sfântului Spiridon din Iași, întocmită pe 25 mai 1828, la rubrica „cuprinsul caselor boierești și a altor trepte", este înregistrat și protopopul Thoma,  care  deținea  o  suprafață de teren pe care își construise casa[30]. Numele său apare și în alte două înscrisuri: într-o scrisoare adresată episcopului Romanului, datată 3 ianuarie 1825, și într-un document din 15 februarie 1829, în care episcopul Romanului îi trimite cartea originală de danie a părților de moșie din Argeaoa și Sârbi[31].

În anul 1845, în cadrul protopopiatului Tecuci, și-a început cursurile o școală catehetică organizată. Astfel de instituții au fost înființate de episcopul Romanului, Veniamin Roset (1793–1851),  în  capitalele  celor  cinci  ținuturi   aflate   în   cuprinsul eparhiei: Roman, Bacău, Focșani, Tecuci și Covurlui[32]. Aceste școli au apărut „mai întâi pe lângă seminar și apoi prin ținuturi, cu câte un singur profesor, absolvent de seminar"[33].

Prin adresa nr. 46 din 23 februarie 1845, Mitropolitul Meletie îl trimite episcopului Veniamin Roset (care a păstorit Eparhia Romanului între anii 1844–1851) pe Gheorghe Dimitriu, cu însărcinarea de a conduce școala catehetică din Tecuci[34].

După ce a efectuat o inspecție a școlilor catehetice din Roman, Bacău, Tecuci și Focșani, ierodiaconul Policarp Popescu, în calitate de inspector (subdirector) al Seminarului Eparhiei Romanului, a întocmit un raport pe care l-a înaintat superiorilor la 11 august 1859.

În ceea ce privește școala catehetică din Tecuci, supusă verificării la data de 13 iulie 1859, s-au consemnat următoarele:

 „La această școală nicicum nu s-au urmat, potrivit așezământului, predarea științelor. Afară de Gramatică și Aritmetică, din toate celelalte științe s-au învățat numai fragmente și aceasta cu prea puțin succes; dovadă este conspectul și cataloagele.

 Însă acest defect nu se cuvine a-l atribui Catihetului actual; căci, dacă se va lua în considerație timpul de când funcționează și ruina în care a găsit școala la intrarea sa în funcție, datinile rele cu care erau deprinși elevii sub Catihetul precedent, apoi se poate zice că Catihetul actual a făcut multe și se speră că va pune această școală pe un picior de propășire.

Nu se poate însă Catihetul a se scuza despre neregularitățile frecventării elevilor la biserică. Elevii n-au o biserică hotărâtă unde să meargă sub  privegherea Catihetului, atât în sărbători, cât și în zilele ordinare, pentru a face practică în rânduielile bisericești, ce ei sunt lăsați a frecventa, după voință, bisericile cele mai aproape de gazdele lor; iar de le frecventează sau nu, aceasta nu se știe"[35].

Referitor la școala de cateheți din Tecuci, în Amintiri din copilărie, Calistrat Hogaș menționează:

„Pe atunci tatăl meu [preotul Gheorghe Dimitriu] ținea școala de cateheți, un fel de școală în care se învățau cântările bisericești și ceva azbuche, ca pregătire mai înaltă pentru citirea ceaslovului și psaltirei, iar încolo nimic. Fiindcă tatăl meu, cu slujba sa de protopop, n-avea vreme să ducă singur toate greutățile școlii, apoi lua totdeauna pe câte un seminarist adus din Socola cu îndreptări în regulă"[36].

Din aceeași sursă aflăm că primul dintre acești seminariști a fost „popa Năstase", preocupat mai degrabă de vânătoare decât de activitatea didactică: „Când îl căutai, îl găseai... în pădurea de la Drăgănești, după vulpi și alte dihănii"[37]. Ca urmare, acesta a fost înlocuit curând cu un alt seminarist, „domnul Vasile, de felul lui din Piatra", despre care autorul afirmă că era „de o așa hărnicie și pricepere în școală, de o așa cumințenie și bună cuviință în toate apucăturile lui"[38]. Ulterior, au mai activat în cadrul școlii: Anastasie Ștefănescu, diaconul Chiriac, preotul Ioan Țuchel, iar de la 1 septembrie 1858, „cliricul" Mihail Ioan[39].

Prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 12 august 1860, la Tecuci s-a înființat una dintre cele patru „școli preparandale", destinate pregătirii „persoanelor pentru cariera de profesor elementar" la sate. Elevii proveneau în special din rândul „cântăreților bisericești, care primeau 30 de lei pe lună, din cutiile sătești, pentru întreținerea lor pe durata frecventării școlii". Aceste instituții au funcționat între anii 1860 și 1861, desfășurându-și activitatea în localurile școlilor publice[40].

Între anii 1849 și 1 martie 1884, protoiereul Tecuciului a fost iconomul Gheorghe Dimitriu.

Daniel Bradea, fragment din lucrarea în curs de apariție, File din istoria bisericii tecucene.

---

[1] Valorificând descoperirea, în anul 1969, a unui manual de cancelarie bizantin, preotul profesor Mircea Păcurariu arată că: „potrivit ultimelor cercetări, Mitropolia Moldovei a luat ființă, cu statut canonic recunoscut de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386, când este atestată documentar pentru prima oară într-un manual de cancelarie bizantin, intitulat Έκθεσις νέα – Expunere nouă. Se presupune că acest eveniment s-a petrecut prin anii 1381–1386, deci în timpul domniei lui Petru Mușat (1375–1391) și a patriarhului ecumenic Nil (1379–1388). Cererea pentru înființarea noii Mitropolii nu putea să vină decât din partea lui Petru Mușat, care, în cei 16 ani de domnie, s-a dovedit un priceput organizator al noului stat, reușind să-i ridice puterea și prestigiul, dar și ctitor al mănăstirii Neamț, poate și al altor biserici sau mănăstiri. În orice caz, din moment ce în septembrie 1386 Mitropolia Moldovei figura printre «provinciile eclesiastice bizantine», înseamnă că Petru Mușat obținuse mai demult acordul Patriarhiei pentru crearea ei” (Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual, ediția a II-a, vol. I, București, 1992, p. 276–277).

[2] În documentele din 30 martie 1392 și 5 ianuarie 1393, domnitorul Roman I se intitula: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Țara Moldovei de la munte până la mare” (Ștefan Ștefănescu, „Consolidarea poziției politice a Țărilor Române până la mijlocul secolului al XV-lea”, în Istoria românilor, vol. IV, ediția a II-a, revăzută și adăugită, coordonatori: Ștefan Ștefănescu, Camil Mureșanu, Ioan-Aurel Pop, Editura Enciclopedică, București, 2012, p. 321).

[3] Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual, ediția a II-a, vol. I, București, 1992, p. 282.

[4] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită, studiu introductiv, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ediția a II-a revăzută, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 76.

[5] În această perioadă, orașul era menționat în documente sub denumirea de Târgul lui Roman sau Târgul de Jos (Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, Editura Academiei Române, București, 2017, p. 14).

[6] La 16 septembrie 1408, printr-un uric emis la Suceava, Alexandru cel Bun înzestrează biserica „Sfânta Vineri”, „care este în Târgul lui Roman, unde zace sfânt-răposata mamă a noastră, cneaghina Anastasia”, cu două sate. În anul 1413, potrivit unui document presupus a fi fost emis la Suceava la 6 iulie – păstrat nu în original, ci într-o traducere germană de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – reiese că ar fi existat deja „Episcopia de Rădăuți, a Sfântului Nicolae”. Părintele Scarlat Porcescu consideră că „se poate admite, cu multă probabilitate, că ambele episcopii existau în anul 1413. Episcopia Romanului nu era încă întemeiată în anul 1408. De asemenea, nici despre episcopia din Rădăuți nu se știe nimic înainte de 1413. Cu probele de care dispunem, evident insuficiente, se poate afirma că Episcopia Romanului a fost întemeiată între anii 1408–1413” (Pr. prof. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului în secolul XV. Întemeiere și organizare, București, I. E. Torouțiu, „Bucovina”, 1941, p. 10 și 13; vezi și Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, p. 10 și 14). Există și opinii potrivit cărora „actul de întemeiere” al Episcopiei Romanului a avut loc în anul 1408, după 16 septembrie (Pr. prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, vol. I, p. 363).

[7] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, p. 76.

[8] Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei, ediție îngrijită și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București, 1993, p. 18.

[9] Emilian Popescu, „Completări și rectificări la istoria bisericii Moldovei și la relațiile cu Bizanțul în prima jumătate a secolului al XV-lea”, în Teologie și viață, anul 3, nr. 4–7, 1993, p. 147.

[10] Liviu Pilat, „Sihastrul Sava, Ștefan al II-lea și întemeierea Mitropoliei de la Roman”, în Studii și materiale de istorie medie, vol. XXIII, Brăila, 2005, p. 26.

[11] Faptul că la Roman ar fi putut exista o mitropolie în intervalul septembrie 1435–1442, în timpul lui Ștefan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, este susținut și de părintele Scarlat Porcescu. Vezi Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, p. 14.

[12] Arhim. Timotei Aioanei, „Biserica lui Dumnezeu cea nouă din Moldova. Scurt istoric al Mitropoliei Moldovei”, în Cu timp și fără timp. Arhiepiscopia Iașilor în date și imagini, 1990–2005, Editura Trinitas, Iași, 2005, p. 48–58.

[13] În ceea ce privește titulatura instituției bisericești existente la Roman, documentele din perioada 1458–1502 utilizează termenul de mitropolie, cel mai adesea în formula Mitropolia din Târgul lui Roman (12 aprilie 1458; 20 aprilie 1488; 15 octombrie 1488), o dată în formula Mitropolia de Jos (14 octombrie 1473) și, într-un caz, într-o formulă hibridă: Mitropolia de Jos, din Târgul lui Roman (17 noiembrie 1502). În privința termenilor folosiți pentru a desemna titlurile purtate de ierarhii de la Roman, situația se prezintă astfel: în trei documente (30 septembrie 1445; 13 martie 1466; 10 august 1470) – Calist în primul document, Tarasie în următoarele două – sunt menționați ca mitropoliți (ai Romanului, respectiv din Târgul lui Roman); în nouă documente (12 septembrie 1464; 9 iulie 1466; 8 februarie 1470; 28 mai 1470; 5 iunie 1470; 18 iulie 1470; 10 septembrie 1471; 25 aprilie 1472; 15 octombrie 1488), același Tarasie în primele opt cazuri, iar Vasilie în cel de-al nouălea – sunt menționați ca episcopi (de Târgul de Jos sau de Târgul lui Roman); în două documente (14 octombrie 1473; 17 noiembrie 1502) apar din nou formule hibride: ierarhii Tarasie și Vasilie sunt menționați ca episcopi, însă nu ai Târgului de Jos sau ai Târgului lui Roman, ci, în primul caz, ai Mitropoliei de Jos, iar în al doilea, ai Mitropoliei de Jos din Târgul lui Roman (vezi Doru Mihăescu, Episcopia Romanului. 600 de ani de istorie, p. 12).

[14] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului. De la începuturi până la anul 1800, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2015, p. 78.

[15] Documente privind Istoria României (DIR), veacul XVII, A. Moldova, vol. III (1611–1615), editat de Ion Ionașcu, L. Lăzărescu-Ionescu, Barbu Câmpina și D. Prodan, Academia Republicii Populare Române, București, 1954, p. 238–239.

[16] Documente românești din arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, editat de Florin Marinescu, Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005, p. 35, doc. 29 A.

[17] Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. V, 1701–1720, București, 1975, p. 221, doc. nr. 833; p. 222, doc. nr. 834.

[18] Ibidem, p. 263, doc. nr. 985; p. 263–264, doc. nr. 986.

[19] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului, p. 87.

[20] N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. XIX, București, 1910, p. VIII, 88.

[21] Ștefan Andronache, „Din istoricul bisericilor tecucene”, în vol. La cumpăna dintre milenii, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 208.

[22] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului, p. 88.

[23] Melchisedec, Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire, București, 1869, p. 293.

[24] Constantin Solomon, C. A. Stoide, Documente tecucene, vol. III, Bârlad, 1939, p. 146, doc. nr. 120.

[25] Paul Păltănea, „Completări la istoria Bisericii gălățene”, în Istorie bisericească, misiune creștină și viață culturală, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Dunărea de Jos, Galați, 2009, p. 555.

[26] Diaconul C. Mascan, Schiță istorică despre biserica Sfântului Ierarh Nicolae din urbea Tecuci, Focșani, 1887, p. 7, 10–11.

[27] Pr. Eugen Drăgoi, Mărturii de vatră bisericească în ținutul Tecuciului, p. 91.

[28] Constantin N. Tomescu, „Știri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809”, în Arhivele Basarabiei, anul 3, nr. 3, iulie–septembrie 1931, p. 188. La celelalte biserici din Tecuci, în anul 1809, slujeau următorii preoți: la „Sf. Proroc Ilie” – Vasilii Udrea; la „Sf. Nicolae” – Radul Ghițu; la „Sf. Voievozi” – Efrem Nazarie, Ioan Pușcașul; diaconi: Constandin Patrichii, Ioan Armurachi; la „Sf. Gheorghe” activau Dimitrachi Luca, vechil al protopopiei, și preoții Ursul nevolnic și Daniil nevolnic (Ibidem).

[29] Constantin Solomon, C. A. Stoide, op. cit., p. 87, doc. 62.

[30] ANI, fond documente, dosar nr. 1698/1828. Documentul și transcrierea acestuia ne-au fost puse la dispoziție de regretatul profesor Ion T. Sion. Vezi și Marius Chelcu, „Orașul Tecuci. Stăpânirea și organizarea teritoriului urban până la Regulamentul Organic”, p. 197.

[31] Pr. Eugen Drăgoi, „Slujitori și posesiuni bisericești în Tecuci în anul 1828”, în Dunărea de Jos, nr. 156, martie 2015, p. 46–47.

[32] Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 379.

[33] Pr. A. Eftimie, „Despre starea preoțimii din Țările Române în sec. XIX”, în Telegraful Român, anul 103, nr. 15–16, 15 aprilie 1955, p. 3–4: „Spre a se curma starea de inferioritate a pregătirii clerului, în 1859 se desființează școlile catehetice și se contopesc cu cele primare. Din școlile catehetice ieșeau (ca și din cele de grămătici din Muntenia) cu mult mai mulți preoți decât de la Socola, respectiv din seminariile muntene care luptau din răsputeri cu greutățile”.

[34] Ec. N. Dragomir, Silviu N. Dragomir, „Pregătirea preoților în Eparhia Romanului. Pregătirea preoților înainte de organizarea școlilor publice”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LI, nr. 9–12, septembrie–decembrie 1975, p. 751–752. „În martie 1845, Epitropia Veniamină a numit profesorul școlii catehetice din Tecuci pe iconomul Gh. Dimitriu și ceru Departamentului Averilor Bisericești, prin adresa nr. 94, să i se plătească leafa, de la 1 aprilie, câte 1000 de lei pe an. Vornicul P. Balș, sub cuvânt că mănăstirea Socola nu voiește să satisfacă cererea Mitropolitului, până ce seminariile și școlile bisericești, conform legii din 1835 și legii de înființare a Vorniciei bisericești, nu vor fi trecute sub privegherea directă a acestei Vornicii, împreună cu averile mănăstirii Socola. P. Balș cere desființarea Epitropiei speciale a Seminarului Veniamin; mai ales că seminarul încasa venituri mai mari decât bugetul ce i s-a fixat pentru seminar. Mitropolitul intervine la Domnitor, iar P. Balș, în noiembrie 1845, neavând încotro, promite că se va plăti leafa catihetului de la Tecuci, după ce se vor satisface celelalte cheltuieli. Între aceste cheltuieli era mai întâi plata datoriilor Mitropoliei și terminarea bisericii catedrale, «și până atunci nu poate slobozi niciun ban nimănui». Conflictul a continuat și în ianuarie 1846” (V. A. Urechia, Istoria școalelor de la 1800–1864, tomul II, București, Imprimeria Statului, 1892, p. 289).

[35] Ec. N. Dragomir, Silviu N. Dragomir, art. cit., p. 751–752, anexă.

[36] Calistrat Hogaș, „Amintiri din copilărie”, în Pe drumuri de munte, vol. II: Răzlețe și diverse, ediție cu o prefață de Vladimir Streinu, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1947, p. 150.

[37] Ibidem, p. 150.

[38] Ibidem, p. 151.

[39] Valentina Parascan, Doru Parascan, Contribuții privitoare la începuturile învățământului tecucean. Studii și documente, Editura Grapho Press, Tecuci, 2013, p. 53–54.

[40] Cornelia Cucu, „Revizoratul Școlar Bacău în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”, în Acta Bacoviensia, Anuarul Arhivelor Naționale Bacău, XIX, Editura Magic Print, Onești, 2024, p. 181–182.

---