EVOLUȚIA INSTITUȚIILOR
BISERICEȘTI
ÎN ȚINUTUL TECUCI
În
istoria Bisericii din Moldova și, implicit, a ținutului Tecuci, evoluția instituțională
și administrativă a fost strâns legată de dezvoltarea comunităților umane și de
organizarea teritorială a statului medieval moldovenesc. Documentele și
mărturiile istorice oferă o perspectivă valoroasă asupra transformării eparhiilor
și protopopiatelor din această regiune.
Apariția Mitropoliei Moldovei, menționată pentru prima dată în septembrie 1386 într-un manual de cancelarie bizantin intitulat Expunere nouă[1], a coincis cu extinderea teritorială a Moldovei până la Dunăre și Marea Neagră, sub domnia lui Roman I, care a consolidat controlul asupra regiunii[2]. Deși Mitropolia fusese recunoscută, între Patriarhia ecumenică și domnitorul Petru Mușat s-a declanșat un conflict care avea să dureze aproape un deceniu. Divergența privea persoana ce urma să ocupe scaunul mitropolitan, fiecare parte susținând un candidat propriu. Tensiunile au fost în cele din urmă stinse în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 26 iulie 1401, când mitropolitul Iosif a fost confirmat de Patriarhie drept „adevă-ratul și legalul mitropolit al Moldovlahiei".
Din
gramata patriarhală (actul oficial de recunoaștere a întâistătătorului
Mitropoliei) aflăm că solii moldoveni au declarat că vlădica Iosif „n-a venit
de altundeva, precum ziceau unii, pe cînd a fost hirotonit şi trimis în ţară
acel Ieremia, ci este localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării".
Documentul precizează, de asemenea, că acesta fusese trimis de întreaga
delegație la mitropolitul Haliciului, „care luase învoire sinodală spre a
hirotoni episcopi în episcopiile Rusiei Mici". Tot acolo se consemnează că
Iosif „a fost hirotonit de al Haliciului, încă de la început, ca drept episcop
în Moldovlahia şi nu în altă parte". Rezultă, așadar, că Iosif nu a fost
episcop de Cetatea Albă, așa cum susțin unii autori, ci a fost hirotonit direct
pentru Moldova[3].
Tradiția
consemnată de interpolarea lui Misail Călugărul în Letopisețul lui
Grigore Ureche menționează că Alexandru cel Bun, după ce a primit „blagoslovenie"
de la Patriarhie, „s-au făcut mitropolit și i-au dat scaun o sfântă mănăstire
mare, mitropolie în orașul Sucevei,
lângă polata [curtea] domnească"[4].
În ceea ce privește perioada în care ar fi putut fi întemeiată Episcopia Romanului[5], analiza datelor disponibile indică drept interval cronologic cel mai plauzibil perioada delimitată de uricul din 16 septembrie 1408 (document în care nu se men-ționează existența unui scaun episcopal în acest centru) și actul emis în anul 1413, unde este atestată Episcopia de la Rădăuți[6]. Pe baza acestor surse documentare, considerăm că această perioadă reprezintă cel mai probabil moment al constituirii structurilor ecleziastice din Roman.
O
altă interpolare atribuită lui Misail Călugărul, inserată în Letopisețul lui Grigore Ureche,
menționează: „Făcut-au
ș-al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire ce ieste în oraș în Roman
și i-au dat eparhia o parte din ținuturi de suptu munte den gios"[7].
Ținuturile aflate în jurisdicția Episcopiei Romanului sunt enumerate de Axinte Uricariul în Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei: Romanul, Bacăul, Putna, Tecuciul, Covurluiul, Tutova și Vasluiul[8]. Totuși, o parte a cercetătorilor plasează apariția Eparhiei[9]—sau chiar a Mitropoliei Romanului[10]— în anul 1436. În opinia noastră, această dată trebuie asociată nu cu întemeierea instituției, ci cu o modificare a statutului său, mai exact cu ridicarea Episcopiei Romanului la rangul de Mitropolie, în contextul împărțirii Moldovei între cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun[11].
Această schimbare este susținută de un document legat de desfășurarea Sinodului de la Ferrara-Florența, datat 30 iulie 1437, în care sunt menționați ca reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe din Moldova Damian al Sucevei și protopopul Constantin, locțiitor al Moldovlahiei de Jos, adică al Episcopiei Romanului, devenită între timp Mitropolie. Aceasta ar fi funcționat până în decembrie 1442, când Ștefan l-a ucis pe Iliaș și a devenit unicul domnitor al Moldovei[12]. Deși în unele hrisoave ulterioare acestei date Episcopia Romanului este menționată în continuare ca Mitropolie, asemenea referințe nu indică neapărat o continuitate reală a acestui statut, ci mai degrabă o formulare stereotipă sau de conveniență[13].
Protoieria Tecuciului
Potrivit părintelui Eugen
Drăgoi, înființarea ținutului înainte de anul 1435 a determinat Mitropolia Moldovei să numească un protopop pentru această unitate administrativă[14].
Până la sfârșitul secolului
al XVI-lea, nu este cunoscut numele niciunui protoiereu al ținutului. Într-un document
din 20 ianuarie 1613 este consemnat un protopop Lupașcu, care ar fi activat în
ținutul Tecuci, însă actul respectiv este suspectat de fals de către editorii săi[15].
Prima mențiune certă a
unui protopop apare la 20 noiembrie 1635, când Mihalcea este înregistrat ca protoiereu
al ținutului Tecuci[16].
Două
zapise întocmite la 1 ianuarie 1709 consemnează numele protopopului Gheuca[17].
În două acte de vânzare-cumpărare din anul 1710, întocmite la 10 ianuarie și 10 noiembrie, protopopul Ilie este menționat ca martor la vânzarea unor moșii din Măreșești[18].
Într-o hotărnicie din 30 iunie 1785, care face referire la o hotarnică mai veche din 16 noiembrie 1753, este menționat protopopul Tecuciului, preotul Ifteme. Pr. Eugen Drăgoi arată că acesta a deținut funcția înainte de anul 1743[19].
În anul 1910, la Biserica Sfântul Nicolae din Tecuci se afla un Penticostar din 1743, pe care protopopul Toader a făcut o mențiune, din care reiese că respectiva carte a fost vândută cu un taler protopopului Miron[20].
Numele protopopului Miron Berza
apare ulterior în mai multe
documente: la 10 aprilie 1755[21], la 7
ianuarie 1760[22],
în 1765, când domnitorul Grigore al III-lea Ghica i-a cerut „să cerceteze atât
preoții din ținuturi, cât și bisericile, și să îndrepteze toate câte vor fi nevoie
de îndreptat"[23]. La 26
mai 1781, protopopul Miron se numără printre cei care semnează hotarnica moșiei
Ocheșești[24];
pe 3 iunie 1783 el cumpără părți din satele București, Mașnici și Micești, în ținutul
Tecuci; iar la 17 iunie 1787, numele său
apare într-un document emis de Leon, mitropolitul Moldovei referitor la disputa
lui „popa" Chirilă din satul Șerbănești privind o moșie[25].
În primăvara anului 1786, episcopul Iacob Grecul l-a numit protopop pe preotul Sandu Serghie, ctitor și slujitor al Bisericii „Sfântul Nicolae" din Tecuci[26].
La 20 aprilie 1795, la conducerea Protopopiatului Tecuci îl aflăm
pe preotul Grigore, care la acea dată, împreună cu preotul Angheluță, au vândut
părțile lor din moșia Prepelița[27].
În catagrafia din 1809, la biserica „Adormirea Maicii Domnului" sunt menționați ca slujitori „preotii Triandafil protopop, Dimitrie, Gheorghie Teodor, diacon Dobri Crivăt"[28]. Preotul Trandafir mai deținea funcția de protopop și la 28 iunie 1818[29].
În lucrarea Extract pentru locurile, dughenile, casălor boierești și de altor grădini și alte acareturi ce sunt pe moșia mănăstirii Sfântului Prooroc Samoil, ce iaste metoh al mănăstirii Sfântului Spiridon din Iași, întocmită pe 25 mai 1828, la rubrica „cuprinsul caselor boierești și a altor trepte", este înregistrat și protopopul Thoma, care deținea o suprafață de teren pe care își construise casa[30]. Numele său apare și în alte două înscrisuri: într-o scrisoare adresată episcopului Romanului, datată 3 ianuarie 1825, și într-un document din 15 februarie 1829, în care episcopul Romanului îi trimite cartea originală de danie a părților de moșie din Argeaoa și Sârbi[31].
În anul 1845, în cadrul protopopiatului Tecuci, și-a început cursurile o școală catehetică organizată. Astfel de instituții au fost înființate de episcopul Romanului, Veniamin Roset (1793–1851), în capitalele celor cinci ținuturi aflate în cuprinsul eparhiei: Roman, Bacău, Focșani, Tecuci și Covurlui[32]. Aceste școli au apărut „mai întâi pe lângă seminar și apoi prin ținuturi, cu câte un singur profesor, absolvent de seminar"[33].
Prin
adresa nr. 46 din 23 februarie 1845, Mitropolitul Meletie îl trimite
episcopului Veniamin Roset (care a păstorit Eparhia Romanului între anii
1844–1851) pe Gheorghe Dimitriu, cu însărcinarea de a conduce școala catehetică
din Tecuci[34].
După ce a efectuat o inspecție a școlilor
catehetice din Roman, Bacău, Tecuci și Focșani, ierodiaconul Policarp Popescu,
în calitate de inspector (subdirector) al Seminarului Eparhiei Romanului, a întocmit
un raport pe care l-a înaintat superiorilor la 11 august 1859.
În ceea ce privește școala catehetică din Tecuci,
supusă verificării la data de 13 iulie 1859, s-au consemnat următoarele:
„La această școală nicicum
nu s-au urmat, potrivit așezământului, predarea științelor. Afară de Gramatică
și Aritmetică, din toate celelalte științe s-au învățat numai fragmente și
aceasta cu prea puțin succes; dovadă este conspectul și cataloagele.
Însă acest defect nu se
cuvine a-l atribui Catihetului actual; căci, dacă se va lua în considerație
timpul de când funcționează și ruina în care a găsit școala la intrarea sa în
funcție, datinile rele cu care erau deprinși elevii sub Catihetul precedent, apoi
se poate zice că Catihetul actual a făcut multe și se speră că va pune această
școală pe un picior de propășire.
Nu se poate însă Catihetul a se scuza despre neregularitățile
frecventării elevilor la biserică. Elevii n-au o biserică hotărâtă unde să meargă
sub privegherea Catihetului, atât în sărbători, cât și în zilele ordinare,
pentru a face practică în rânduielile bisericești, ce ei sunt lăsați a
frecventa, după voință, bisericile cele mai aproape de gazdele lor; iar de le
frecventează sau nu, aceasta nu se știe"[35].
Referitor la școala de cateheți
din Tecuci, în Amintiri din copilărie,
Calistrat Hogaș menționează:
„Pe atunci tatăl meu [preotul
Gheorghe Dimitriu] ținea școala de cateheți, un fel de școală în care se învățau
cântările bisericești și ceva azbuche, ca pregătire mai înaltă pentru citirea
ceaslovului și psaltirei, iar încolo nimic. Fiindcă tatăl meu, cu slujba sa de
protopop, n-avea vreme să ducă singur toate greutățile școlii, apoi lua
totdeauna pe câte un seminarist adus din Socola cu îndreptări în regulă"[36].
Din
aceeași sursă aflăm că primul dintre acești seminariști a fost „popa Năstase",
preocupat mai degrabă de vânătoare decât de activitatea didactică: „Când îl căutai,
îl găseai... în pădurea de la Drăgănești, după vulpi și alte dihănii"[37].
Ca urmare, acesta a fost înlocuit curând cu un alt seminarist, „domnul Vasile, de
felul lui din Piatra", despre care autorul afirmă că era „de o așa hărnicie
și pricepere în școală, de o așa cumințenie și bună cuviință în toate
apucăturile lui"[38].
Ulterior, au mai activat în cadrul școlii: Anastasie Ștefănescu, diaconul Chiriac,
preotul Ioan Țuchel, iar de la 1 septembrie 1858, „cliricul" Mihail Ioan[39].
Prin
decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 12 august 1860, la Tecuci s-a
înființat una dintre cele patru „școli preparandale", destinate pregătirii
„persoanelor pentru
cariera de profesor elementar"
la sate. Elevii proveneau în special din rândul „cântăreților bisericești, care primeau 30 de
lei pe lună, din cutiile sătești, pentru întreținerea lor pe durata frecventării
școlii". Aceste instituții au funcționat între anii 1860 și
1861, desfășurându-și activitatea în localurile școlilor publice[40].
