Protopopul Gheorghe Dimitriu
S-a
născut în anul 1814[1], fiind al
cincilea copil al preotului sachelar Dimitrie Hogaș, originar din Cuca (județul
Covurlui) și slujitor al bisericii „Sfântul Nicolae" din Tecuci până la
moartea sa, survenită la 4 mai 1858[2].
Gheorghe Dimitriu s-a înscris
la cursurile Seminarului Socola din Iași în anul 1834, unde a urmat 5 clase,
fiind coleg cu Mihail Ștefănescu (viitorul episcop Melchisedec)[3], iar la 13 iulie 1839 a primit
atestatul de absolvire[4].
A fost hirotonit preot la 16
septembrie 1845 pentru biserica „Sfântul Nicolae", unde slujea și tatăl
său. În același an, se pare că s-a și căsătorit, soția sa fiind Marioara, a
doua fiică a serdarului Gheorghe Stanciu din Pechea, locul de
origine al familiei Hogaș-Dimitriu. Împreună au avut 12
copii, dintre care cel mai cunoscut este scriitorul Calistrat Hogaș[5].
Ascensiunea sa în ierarhia
ecleziastică a fost rapidă: în 1849, Gheorghe Dimitriu a fost numit protoiereu
al județului Tecuci, funcție pe care a exercitat-o până la 1 martie 1884, cu o
scurtă întrerupere în anul 1857[6].
În perioada tulbure a
alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, la umbra pomilor din fața casei
protopopului — fie în jurul faimosului butuc „înfipt pe marginea din dreapta
șoselei, cum mergeai la deal, dincoace de școala de fete a Cernătoaei, cam în
fața caselor lui Gheorghe Bora" — aveau loc întruniri unioniste ale
„boierimii târgului". Se spune că „acolo, la butuc, s-a închegat la 1857
sâmburele unirii, al căruia suflet a fost Protopopul Gheorghe, bătrânul, cu
toate amenințările lui Nectarie Hermeziul, Episcopul de Roman, că-l dă afară
din slujbă, precum l-a și dat"[7].
De altfel, din pricina participării la întruniri unioniste, părintele a fost îndepărtat pentru o scurtă perioadă din funcția de protoiereu de către Nectarie, locțiitorul episcopului de Roman, fiind înlocuit, la data de 11/23 aprilie 1857, cu preotul Ioan Podașcă[8]. Motivația acestei schimbări a fost că „nu ar urma a sta în linia conservatoare", și ar vorbi „fără respect și cu mare slobozenie" despre caimacamul Nicolae Vogoride și despre cei care se opuneau Unirii[9].
În contextul frământărilor
politice din anul 1857, raporturile dintre reprezentanții autorității
bisericești și clerul local s-au tensionat considerabil. Astfel, într-o
relatare referitoare la evenimentele de atunci, se menționează:
„În schimb, Caimacamul are tot concursul, nu numai al
Episcopului Huşilor, Veniamin Istrate, dar şi al Locotenentului Episcopiei de
Roman.
Vlădica Nectarie Hermeziu nu se dă în lături de la nimic. La 11 Aprilie 1857, destituie pe Protopopul din Tecuci, Iconomul Gh. Dimitriu, «fiindcă vorbeşte fără respect şi cu mare slobozenie». În Roman chema preoţii la Episcopie şi îi amenință cu urgia lui, dacă iscălesc pentru Unire. Postelnicul Hermeziu, fratele Episcopului, ţipă în gura mare că o să bată pe popi cu biciul, o să-i bage la gros şi îi goneşte din târg. Cu toate astea, după anularea alegerilor, P. S. Nectarie, Episcop al Sotiriopolei și Locţiitor al Romanului, îşi pune semnătura, alături de Arhimandritul Bartolomei, Iconomul D. Matcaș, Iconomul St. Toboc şi a altor mulţi preoţi din Roman, pe un act de adeziune la unirea ţărilor surori"[10].
Pe acest fundal marcat de presiuni politice, ingerințe administrative și încercări repetate de subordonare a preoțimii, și în Tecuci raporturile dintre puterea civilă și structurile bisericești locale au devenit tensionate. O mărturie elocventă în acest sens o constituie raportul protoiereului de Tecuci, înaintat Episcopiei cu prilejul alegerilor pentru Divanul ad-hoc. În document se consemnează intervenția Administrației locale, care solicită trimiterea unui preot pentru a participa la procedura electorală și a semna actele aferente, fără aprobarea autorității bisericești competente. Protoieria refuză, argumentând atât absența unui mandat canonic, cât și faptul, bine cunoscut în epocă, că preoțimea (cu excepția ierarhilor) fusese exclusă din asemenea demersuri. În urma acestui refuz, autoritățile civile încearcă să ocolească protoieria, aducând din afara orașului un iconom dispus să îndeplinească cererea lor.
„La 14 a corentei luni [14 iulie 1857 – n. n.], urmînd
a să face în camera Administrației alegerea deputaților pentru Divanul ad-hoc
din partea locuitorilor pontași, Administrația, prin adresa cu nr. 6627 face
împărtășire Protoierii spre a trimite un preot ca să asisteze la o așa alegere
și să iscălească și în biletele alegerii unui așa deputat, conform
instrucțiunilor. Apoi, fiindcă protoieria întru asăminea lucrare nu a avut niciun
povod de la Prea Sf. Voastră, mai vârtos, când este obștește cunoscut că
preoțimea din toată țara, afară de Mitropolie și Episcopiile eparhiale, a fost
înlăturată, întru acest chip Protoieria, prin adresa cu nr. 161 i-a făcut
răspuns cuviincios administrației că nu se poate slobozi un asăminea preot, în
urma căria lucrare Administrația, trimițînd afară la moșia Țigănești,
proprietatea Luminăției Sale Prințului Caimacan, a și adus pe un iconom, anume
Ioniță Oriță, și băgîndu-l în presusfia să înțeleagă că l-au ademenit a face
plăcerea lor, cunoscută această urmare a numitului preot din chiar protestația
locuitorilor pontași, carii îndată ce au ieșit din presusfie, au și protestat,
pe care spre pliroforia Prea Sfințiilor Voastre pe lângă aceasta să și
alăturează în copie"[11].
Reacția promptă a locuitorilor pontași, care protestează față de această practică, confirmă tensiunile și suspiciunile pe care ingerințele administrative le generau la nivel local. Conținutul protestului, redactat la 14 iulie 1857, dezvăluie în mod direct presiunile exercitate asupra delegaților și modul în care autoritatea civilă încerca să influențeze alegerea deputatului:
„Noi, jos iscăliții, prin punerea degetilor, neștiind carte, sosiți în 14 zile a lunii iulie curgător 857, aleși fiind de delegați din partea ocoalelor acestui ținut Tecuci pentru alegerea din partea locuitorilor pontași a deputatului chemat prin împărătescul firman la Divan ad-hoc, adunîndu-ne la isprăvnicie am pășit către alegerea unui asemenea deputat. Însă, precum alegătorii noștri pă noi nu ne-au ales fără voia lor, ci numai după adiminirea și îngrozirea privighitorului, așa și noi, aicea la isprăvnicie am fost siliți a iscăli pentru acela de deputat pe care ocărmuirea l-a însărcinat și nicidecum pentru acela pe care noi l-am fi voit. Drept care, în urmarea unei aseminea apăsări, țintitoare a ne rupi dreptul făgăduit prin tratatul de la Paris și firmanul împărătesc de a ne rosti slobode doririle noastre, care sunt: unirea muntenilor cu moldovenii, domn străin, statornicirea vechilor drepturi ale țării și să fim cu toții deopotrivă înaintea legilor, dorinți care nici s-au îngăduit a le da înscris că alesul le va sprijini în Divanul ad-hoc. Protestăm prin aceasta că o aseminea alegere făcută de silă și prin amăgire nu cunoaștem de bună, și prin urmare nici deputatul ales nu-l cunoaștem de legiuit spre a lucra în Divan în numele noastre, ca cel ce nu este ales cu voia noastră, ci însemnat de preotul Ioniță Oriță"[12].
Din cauza dârzeniei sale în lupta pentru unirea Țărilor Române, părintele Gheorghe Dimitriu a fost destituit din funcția de protoiereu al ținutului Tecuci[13]. Această decizie a fost primită ,,cu uimire și indignare” de către locuitorii orașului, care au intervenit pe lângă soția caimacamului, „frumoasa Cocuța Conachi, sub privirile căreia se topeau toate înverșunările bărbatului".
Circumstanțele care au condus la acest eveniment sunt dezvăluite într-un articol publicat în ziarul „Vocea Galaților" din 2 august 1915. Alexandru Nicolescu, strănepotul prin alianță al lui Gheorghe Dimitriu, relatează întâmplarea așa cum i-a fost povestită chiar de protopop:
„La urma urmei, propuseră numeroșii prieteni să mergem
cu toții la Țigănești și să ne plângem Cocuței, că doar ea este de-a noastră și
nu-și va lăsa bărbatul să-și bată joc de oameni și de țară și să săvârșească
nedreptăți... Mergem cu toții la Țigănești, căci ea, desigur, nu știe nimic de
samavolniciile soțului ei și mai ales de nedreptatea săvârșită pe seama
Cucerniciei tale, pe care te venerează un oraș și un județ întreg"[14].
După prânz, trăsurile „începură a curge", vreo 20 la număr, din Tecuci spre Țigănești.
„Când văzu intrând atâtea trăsuri în curte”, [continuă
protopopul să-și aducă aminte], Cocuța... arătă cam nedumerită în
capul scărilor:
— Binecuvintează, părinte protopoape, imi zise ea,
văzându-mă urcând scările.
— Nu-mi mai zice protopop, că nu mai sunt. Bărbatul
dumitale m-a dat afară, îi răspunsei eu apăsat și silabisind vorbele.
Căimăcămeasa se dumeri cu greu.
— Cum asta, nu se poate... Trebuie să fie o
greșeală... Bărbatul meu poate că a fost amăgit... În tot cazul, eu nu pot
îngădui o asemenea nedreptate și, iată, chiar acum mă pun să-i scriu și rog pe
Cucernicia ta să pleci neapărat mâine la Iași și să-i duci această scrisoare
din parte-mi...
[Ajuns la Iași, a intrat la palat], „în fața
unei uși cu geamuri, caimacamul sta întins pe o canapea și un funcționar în
picioare citea ceva. Cunoscându-mă, sări în sus și-mi deschise ușa. Cum intrai,
îi dădui scrisoarea căimăcămesei, pe care, după ce a citit-o, imi zise:
— Așa este, te-am scos pentru că te-ai înhăitat
cu zubargiii ceia și faci greutăți guvernului...
Dar dacă te lași de unire și făgăduiești că te-i face om de treabă, eu te
pui îndată la loc.
Mi-a trebuit multă putere, [continuă protopopul să
povestească scena], ca să mă stăpânesc în fața ofensei ce-mi făcea și-i
răspunsei liniștit:
— Unirea e dorită de toată lumea și eu nu mă pot
depărta de turma încredințată păstoriei mele... Mi- i da ori nu mi- i da înapoi
protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu astăzi și Dumnezeu
m-ar trăzni dacă m-aș ispiti să-l părăsesc"[15].
În cele din urmă,
caimacamul l-a repus în funcție, deoarece, așa cum povestea protopopul în anul
1894, „Vogoride, dacă dorea, putea să treacă peste mine; trebuia însă să ție seama
de dorința energic exprimată a soției lui"[16].
În lucrarea Locotenentul Constantin Jorescu, publicată în 1864, George Missail surprinde cu emoție și admirație atmosfera efervescentă din Tecuci, oraș în care se afla „o tinerime aleasă, studiosă, care, deși mai puțin numeroasă decât cea din Iași, nu era mai puțin devotată cauzei naționale, nu mai puțin unionistă, inteligentă și nu mai puțin pregătită pentru orice sacrificiu". Tinerimea tecuceană organiza, în casele proprii, transformate în „sanctuare ale patriotismului", „întruniri patriotice", în cadrul cărora se discuta despre „naționalitate și progres", astfel încât toți cei care participau la ele ieșeau „apostoli ai Unirii". Datorită propagandei acestei „junimi și plecărilor firești pe care le are românul pentru binele patriei sale", mai multe sute de negustori tecuceni au fost „câștigați cauzei unirii". În același timp, „majoritatea proprietarilor mari, toți proprietarii mici, clerul întreg, țăranii clăcași și moșnenii erau pentru «programul celor patru puncte»"[17].
Ziarul „Românul” din 24
august 1866 publica un articol consacrat lui Anastasie Panu, în care era
evocată și implicarea clerului tecucean în sprijinirea cauzei unirii. Autorul
menționa că, în Tecuci, a avut
„fericita ocazie de a vedea preoți cutreierând
parohiile lor, din casă în casă, cu crucea în mână, jurându-se pe Sfânta
Evanghelie că, chiar dacă li s-ar lua darul, chiar dacă ar fi trimiși la ocnă,
nu vor boteza, nu vor cununa, nu vor înmormânta pe nimeni care nu va lupta până
la moarte pentru Sfânta Unire, patronată de Mitropolit și de Sfânta Biserică
Creștină".
Se menționa că unul dintre
acești preoți, în anul 1866, încă slujea la biserica „Sfinții Voievozi", autorul
nemaipomenindu-i numele[18].
Având în vedere că, în acea perioadă, paroh al bisericii era sachelarul
Gheorghe Decuseară, este foarte probabil ca despre el să fie vorba.
Revenind la protopopul Gheorghe
Dimitriu, menționăm că „a continuat să se bucure de popularitate în ținutul
Tecuci. El a trăit zilele fericite din ianuarie 1859 – biruința istorică a
Unirii"[19]. În ziua de 5
ianuarie 1859, împreună cu alte personalități ale orașului, a trimis
domnitorului Alexandru Ioan Cuza o telegramă de felicitare:
,,Cu mare entuziasm primîndu-se oficiala știre despre
alegerea de Domn Stăpânitor al țării în persoana Înălțimii Voastre, plini de
mulțumire și bucurie, ne grăbim a Vă adresa ale noastre sincere felicitări,
urându-Vă un dulce viitor și o mare prosperitate. Vă rugăm, Prea Înălțate
Doamne, primiți acestea cu acea sinceritate cu care noi cutezăm a Vi le adresa.
Subscrișii: Protoiereu Gheorghe Dimitriu, Post. N.
Bontaș, Scarlat Motaș, Grigore Iosifescu, Major Diamandescu, Major Iacovaki,
Andrei Prat, șeful biroului telegrafic, Ioan Grigorescu, Marin G. Motaș, C.
Bălănescu, Alexie Anastasiu, Cămin. C. Stoenescu, Cămin. D. Giuvara, Elefter
Dumitriu, G. Hagiupulo, G. Istrati, Christodor Atanasescu, V. Tomescu, Hagi
Lupu Negoiță, V. Motaș, Tanaș Stoinescu, Chircor David, N. Vârnav, P.
Ciuhureanu”[20].
O telegramă asemănătoare a adresat, tot în ziua de 5
ianuarie 1859, și Adunării Elective a Moldovei, în care se precizează:
,,Ne grăbim cu toții a încorona cu aplaudarea generală
fericitul rezultat ieșit din hotărîrea unanimă a onor. Adunări prin alegerea
ocârmuitorului țării în persoana bărbatului cu merite, D. Alexandru Cuza. Exprimăm
a noastră mulțumire și felicitări, pe care, tot cu acel sentiment le adresăm
guvernului precedent, a cărui neadormită activitate a fost încoronată de tot
succesul ce a meritat”[21].
În anul 1863, locuitorii din Țepu
au solicitat înființarea unei școli oficiale, propunându-l drept profesor pe
Gheorghe Simionescu, absolvent în acel an al Gimnaziului clerical din Roman[22]. Demersul sătenilor a fost
sprijinit cu căldură de protopopul Gheorghe Dimitriu, fapt atestat de o adresă
înaintată prefectului ținutului. În document, protopopul îl informa pe
reprezentantul administrației că obștea din Țepu de Jos „doresc a avea școală
în acest sat, obiectul cel mai principal pe care nația îl dorește",
rugându-l totodată „să regulați stabilirea unei așa școli prin chipul ce veți
găsi de cuviință". La final, protopopul solicita „a-mi comunica
relație" asupra celor hotărâte, pentru ca „și subscrisul să poată regula
cele necesare în hirotonia zisului cleric". Școala și-a deschis porțile
în anul 1864, fiind printre primele instituții de acest fel din ținutul Tecuci[23].
Din foiletonul literar Calistrat
Hogaș și vremea lui, publicat de Margareta Nicolau în ziarul „Viața"
în anul 1943, se desprinde o amplă frescă plină de pitoresc, în care sunt
evocate atât viața și personalitatea scriitorului, cât și ambianța în care
acesta a crescut și s-a format ca om și ca autor[24].
Este vorba despre Tecuciul acelor vremuri, un oraș cu o existență patriarhală,
astăzi cu totul dispărută. În episodul al XXVII-lea al acestui serial literar
se află și o emoționantă relatare despre sfârșitul părinților scriitorului:
tatăl, protopopul Gheorghe Dimitriu, trecut de vârsta de nouăzeci de ani, și
mama, Mărioara, care i-a fost alături într-o conviețuire de șaizeci și cinci de
ani ca soț și soție[25].
„Tot în acest an (1910), Hogaș publică în «Viața
Românească» pe lângă cucoana Marieta și părintele Iovinadie, pe cuconul Ioniță
Hrisante și Gh. Panu. Este o duioasă întoarcere în trecut. Sufletul moldovenesc
trăiește prezentul sub vraja amintirilor. Protopopul Gheorghe murise cu câțiva
ani mai înainte. Trecuse de nouăzeci de ani. Duduca Mărioara purta și ea pe
umeri un șir lung de ani. Rar se întâmplă să viețuiască soț și soție șaizeci și
cinci de ani. Erau acum ca doi copii, cărora le era frică să nu se piardă unul
pe altul. Și-și vorbeau numai cu cuvinte în care încăpea blândețea:
— Stai matali ti rog pi perna aiasta, că-i mai
moali...
— Dar matali nu șezi lângă mini...
Într-o
zi, pașii duducăi Mărioara au prins să se poticnească. Am așezat-o în pat. Nu
simțea nici o suferință, dar își dădea seama că puterile-i slăbesc și că se
duce de-acum... Căuta în jur pe tovarășul ei. N-a mai avut putere și nici trup
să-l strige, căci a înclinat ușor capul pe pernă și s-a cufundat în somnul cel
de pe urmă. O moarte mai frumoasă, nici că putea fi.
Momit, bătrânul fu dus într-o altă încăpere. Dar se întâmplă ca o slugă neștiutoare să-i aducă vestea cea tristă. Brațele lui au plutit câteva clipe prin aer, ca și cum ar fi căutat o umbră pe care s-o îmbrățișeze, dar, negăsind nimic, a rămas ca dus pe gânduri. În ziua aceea s-a așezat în pat, de unde nu s-a mai coborât. Odată rămas singur pe lume, nu s-a mai atins de nimic din ceea ce i-ar fi putut prelungi zilele. Dorea să fie cât mai curând alături de aceea cu care trăise o viață întreagă. Deslegarea a venit neașteptat de curând. Protopopul Gheorghe a închis ochii și iată-l lângă duduca Mărioara, în veșnică odihnă" [26].
Note:
1] Arhiva Protoieriei Tecuci,
dosarul nr. 1864, f. 295, apud Const. Solomon, „Calistrat Hogaș. Contribuții la
biografia sa”, în Analele Moldovei, vol. I, fasc. I–IV, ian.–dec.
1941, p. 107.
[2] Ibidem, dosarul nr. 1855/8, raport nr. 130 către Episcopia Romanului: „sachelarul
Dimitrie Hogaș de la biserica Sf. Nicolae a decedat la 4 mai 1858”, apud Const.
Solomon, op. cit., p. 106.
[3] Ec. N. Dragomir, Silviu N. Dragomir, „Pregătirea
preoților în Eparhia Romanului. Pregătirea preoților înainte de organizarea
școlilor publice”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LI, nr.
9–12, septembrie–decembrie 1975, p. 751–752.
[4] Const. Solomon, op. cit., p. 107.
[5] Ibidem, p. 107. Vasile Iancu, în articolul „Hanu’
Ancuței şi alte locuri”, publicat în România literară, anul XLI,
nr. 48, 5 decembrie 2008, p. 13, relatează despre „căsătoria tânărului preot
Gheorghe (care trebuia să se numească Hogaș) cu fiica serdarului Stanciu,
«megieș din Pechea»”, precum și despre „prietenia tinerei «protopopoaie»
Marioara cu soţia caimacanului Vogoride, frumoasa Cocuța (n. Conachi)”.
[6] O însemnare păstrată pe un Tipic tipărit la Iași
în 1816, aflat la Biserica „Sfântul Nicolae”, confirmă vechimea sa în funcția
de protopop: „Această carte numită Tipicon este a Bisericii catedrală Sf. M.
Gheorghie din urba Tecuciu, însemnându-se de mine protoiereul Gheorghie
Dimitriu în cel al 25-lea an de protoierie, 1875 iunie 29, D[imitriu] Iconom”
(Const. Solomon, op. cit., p. 108).
[7] Calistrat Hogaș, „Cuconu Ioniță Hrisanti”,
în Viața Românească, anul V, nr. 1, 1910, p. 100; vezi și Margareta
Nicolau, „Calistrat Hogaș și vremea lui (II)”, în Viața, anul III,
nr. 824, 3 august 1943, p. 2.
[8] Profesorul Constantin Solomon arată că „în arhiva
Protoieriei Tecuci nu se găsește niciun act privitor la înlocuirea protopopului
Gh. Dimitriu, ci de la un timp semnează hârtiile protoiereul Podașcă de la
secția a II-a, căruia i s-a dat ordin de locot. de episcop Nectarie Hermeziul
să ia în primire și să gireze secția I” (Const. Solomon, op. cit.,
p. 107). Calistrat Hogaș relata despre acest incident: „Eu știu atât, că tatăl
meu a fost dat afară din slujba de protopop de către Caimacamul Neculai
Vogoride, bărbatul vestitei pe vremuri Cocuța Conachi, pentru că, la 1857,
stătuse în fruntea unioniștilor tecuceni” (Calistrat Hogaș, „La călugărie”,
în Pe drumuri de munte, vol. II: Răzlețe și diverse, p.
43). Decretul locțiitorului de Episcop al Romanului pentru destituirea
Protopopului de Tecuci, din 11/23 aprilie 1857: „Cucernicului Iconom George
Dimitriu, Protoiereul ținutului Tecuciu. Ocârmuirea s-a înștiințat cum că
cucernicia ta ar fi ieșit cu totul din textul Firmanului Imperial, fiindcă
Înaltul Firman poartă firescul înțeles că toate persoanele care sunt în funcție
urmează a sta în linia conservatoare, pentru a se înlătura cu totul înrâuririle
din partea guvernului. Cucernicia ta din contră vorbești fără respect și cu
mare slobozenie, urmare care trage după sine împerecheri. De aceea îți facem
cunoscut că de astăzi înainte rămâi liber de îndatorirea de Protoiereu și că,
în ființa Cucerniciei Sale protoiereului de Roman, Teodor Gheorghiu, vei trăda
[preda, n.n.], cu anume opis, toate lucrurile atingătoare de cancelaria
protoieriei, în seama Cucerniciei Sale protoiereu Ioan Podașcă. Subscris
Locotenent de Episcopia Romanului, Nectarie Episcop Sotireopoleos, Director, C.
Petrovici” (Acte și documente relative la istoria renașterii României,
publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza și Dimitrie C. Sturdza,
volumul IV, Tipografia Carol Göbl, București, 1889, p. 397-398, doc. nr. 1081).
[9] „Altă jertfă din Tecuci este protopopul Dimitriu,
dat afară din funcţia lui pe motivul rostit cu două înţelesuri că «nu ar urma a
sta în linia conservatoare, pentru a se înlătura cu totul înrâuririle din
partea guvernului, pe când cucernicia sa ar vorbi fără respect şi cu mare
slobozenie, urmare care ar atrage după sine împerecheri». Cum putea fi
învinuită aceeaşi persoană, pe de o parte, de a exercita o înrâurire nelegală
din partea guvernului şi, pe de alta, de a vorbi fără respect, ceea ce nu se
putea înţelege decât în contra guvernului, în favoarea căruia economul Dimitriu
era învinuit că lucrează?” (A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia
Traiană, ediția a III-a, vol. XII, Editura Cartea Românească, București,
1925, p. 247).
[10] M. Theodorian-Carada, Din frământările
trecutului, București, Editura Gutenberg, 1920, p. 216–217; vezi și Pr.
Scarlat Porcescu, „Contribuția clerului ortodox român la înfăptuirea Unirii
Principatelor”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LV, nr.
1–2, ianuarie–februarie 1979, p. 19: Numele fratelui locotenentului de episcop
era Grigore Hermeziu, iar acesta deținea funcția de președinte al Tribunalului
din Roman.
[11] „Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859.
Anexa IV: Raportul protoiereului de Tecuci către Episcopie”, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, anul LIV, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1978, p. 19.
[12] „Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859.
Anexa V: Copia protestului făcut de țăranii pontași din ținutul Tecuciului”,
în Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul LIV, nr. 1–2,
ianuarie–februarie 1978, p. 19–20.
[13] Pr. Scarlat Porcescu, „Clerici ortodocşi din
Moldova, luptători pentru unirea Ţărilor Române”, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, anul XXXV, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1959, p. 40.
[14] G. Ursu, „Calistrat Hogaș și Tecuciul său natal”,
p. 615–616; Vladimir Streinu, „Neamul lui Hogaș”, în Tribuna, anul
II, nr. 5, 1 februarie 1958, p. 6.
[15] G. Ursu, art. cit., p. 615–616;
Vladimir Streinu, art. cit., p. 6.
[16] Ibidem, p. 615–616; Ibidem, p. 6.
[17] George Missail, Locotenentul Constantin
Jorescu, Tiparul „Tribunei Române”, Iași, 1864, p. 22–24, 28–29. Prin
prevederile Tratatului de la Paris din 1856, „planul în patru puncte”, propus
în 1854, a fost modificat cu prilejul lucrărilor Congresului de pace, care au
urmat Războiului Crimeii. Partea semnată la 18/30 martie 1856, referitoare la
Principatele Române, prevedea: înlăturarea protectoratului rusesc asupra
Principatelor; menținerea suzeranității otomane, dar sub garanția marilor
puteri (Franța, Anglia, Austria, Turcia, Rusia și Regatul Sardiniei). De asemenea,
s-a hotărât convocarea de adunări (divanuri) ad-hoc, care să se pronunțe asupra
organizării viitoare a celor două țări, prin revizuirea Regulamentelor
Organice, potrivit dorințelor românilor. S-au stabilit următoarele: libertatea
navigației pe Dunăre, neutralitatea Mării Negre, înființarea Comisiei Europene
a Dunării cu sediul la Galați (care și-a început activitatea la 23 octombrie/14
noiembrie 1856). Totodată, tratatul de pace prevedea retrocedarea către Moldova
a județelor Bolgrad, Cahul și Ismail din sudul Basarabiei (Dinu C. Giurescu,
coord., Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București,
2010, p. 201–202).
[18] „Românul”, anul 10, 24 august 1866, p. (2) 575.
[19] Gheorghe Cunescu, „Protopopul Gheorghe Dimitriu
(Hogaș) din Tecuci – luptător pentru Unirea Țărilor Române”, în Mitropolia
Moldovei și Sucevei, anul L (1974), nr. 1–2, p. 112–113; idem, în Biserica
Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, moment aniversar (1859–2009),
Editura Cuvântul Vieții, București, 2009, p. 215–216.
[20] Acte și documente relative la istoria
renașterii României, publicate de Dimitrie A. Sturdza și J. J. Skupiewski,
volumul VIII (1858–1859), Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București,
1900, p. 361, doc. nr. 2438. Textul telegramei a fost preluat din „Steaua
Dunării”, nr. 4, din 8 ianuarie 1859. Vezi și Gheorghe Cunescu, „Protopopul
Gheorghe Dimitriu”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1974, nr.
1–2, p. 112-113.
[21] Ibidem, p. 362, doc. nr. 2439. Textul telegramei
a fost preluat din „Steaua Dunării”, nr. 4, din 8 ianuarie 1859. Pe lângă
numele celor 24 de semnatari ai telegramei precedente, acum apare și numele
Sterea Sacali. Vezi și Gheorghe Cunescu, op. cit., p. 113.
[22] „Lămurindu-ne despre d. Simionescu, ce a absolvit
cursul gimnazial clerical de cinci clase inferioare complete, de unde și-a
căpătat atestatul cuvenit, înfățoșitorii de la obștea acestei comune îl au
plăcere de a fi preot și profesor pentru învățătura copiilor, unde foarte mult
ne trebuie un om cu asemenea învățătură. Cu onoare vă rugăm, onorabile părinte,
a împuternici cerirea d. Simionescu de a fi și preot și profesor (...). Vă
lămurim încă și despre numărul locuitorilor că este peste trei sute” (Doru
Scărlătescu, „Prima școală din Țepu”, în Viața Nouă, anul XXVI, nr.
7777, 13 decembrie 1969, p. 4).
[23] Ibidem.
[24] „Viața”, anul 3, nr. 822, 1 august 1943, p. 1.
[25] Margareta Nicolau, „Calistrat Hogaș și vremea lui
(I)”, în Viața, anul 3, nr. 822, 2 august 1943, p. 2; Idem,
„Calistrat Hogaș și vremea lui”, ep. XXVII, în Viața, anul 3, nr.
856, 4 septembrie 1943, p. 2.
[26] Idem, „Calistrat Hogaș și vremea lui”, ep. XXVII,
în Viața, anul 3, nr. 856, 4 septembrie 1943, p. 2.
Daniel Bradea, fragment din lucrarea în curs de apariție, File din istoria bisericii tecucene.
