ORAȘUL TECUCI ÎN ANUL 1907
La Tecuci nu au avut loc revolte ale locuitorilor. În anul 1907, orașul se prezenta la fel de subdezvoltat ca în prezent. Este în natura umană să resimțim nostalgia vremurilor trecute, dar un locuitor al Tecuciului nu are motive să regrete epoca de altădată. Este adevărat că, față de perioada comunistă – când s-a înregistrat o oarecare dezvoltare industrială –, în ultimele trei decenii localitatea a involuat dramatic, iar ultimele urme de activitate economică au dispărut. Tecuciul a rămas un oraș doar cu numele, fiind, în fapt, o comună ceva mai mare.
Cu câțiva ani în urmă veniseră unii să facă un filmuleț despre Tecuci. Întrebaseră în stânga și dreapta cum se poate petrece o vacanță aici. În realitate, în Tecuci nu ai ce face într-un weekend, darămite într-o vacanță. Până în jurul anului 2012 mai opreau microbuze cu turiști veniți să vadă parcul lui Pazvante, cu „minunatele” sale aranjamente florale, papagalii vorbitori și pietrele miraculoase. Omul devenise însă prea popular și, pe deasupra, incomod. L-au izgonit, iar de parc s-a ales praful. În Tecuci nu a mai rămas nimic de văzut. Nici pe străzi nu te poți plimba liniștit. Înainte de pandemie, seara, când mai făceam câte o tură după întâlnirile cu maestrul Necula, pur și simplu nu puteam respira – aerul duhnea a hoit. Unii spuneau că această stare se datora incendiilor permanente de la groapa de gunoi, alții că o fermă de porci din cartierul C.F.R. era de vină. Cert este că, în foarte multe zile, mai ales vara, aerul din oraș este irespirabil.
Mai există câteva clădiri cu arhitectură deosebită, însă, din cauza nepăsării autorităților, acestea amenință să se prăbușească. Unele au fost acoperite cu panouri sau plase verzui pentru a masca urâțenia. Instituțiile de cultură au ajuns pe mâna unor culturnici diletanți, fără nicio realizare remarcabilă. După cum spune și Aida Zaharia în poezia „Orașul Meu”: ,,În târgul meu provincial, sărac,/ Cultura e călcată sub șenile/ De măscărici, bufoni și agarici/ Aleși în frunte pe criteriul pile”[1].
Apăruse o doamnă simpatică la bibliotecă, care începuse să facă lucruri frumoase, însă politrucii au supus-o la tot felul de umilințe și batjocuri, încât biata femeie a demisionat.
Manifestări culturale de calitate au oferit în ultimii ani „Ateneul Pelin” (concerte, festivaluri de pian și aforisme, mitinguri aviatice) și societatea A. A. R. D. – C. A. R. „Unirea” (evenimente culturale, sprijin financiar pentru editarea de cărți). Sincere felicitări domnilor Eugen Doru Pelin și Cătălin Dodu, precum și colaboratorilor: Ștefan Andronache, Radu Vladimir, Mihail Pohrib, Vasile Ghica și comandorului (rez.) Dorel Chiș.
Dacă ajungeți în oraș, nu ezitați să vizitați sinagoga, renovată și întreținută cu multă dăruire de domnul Iancu Aizic, președintele Comunității Evreiești din Tecuci. La intrare, acesta a organizat un mic și interesant muzeu. Neapărat trebuie să treceți și pe la atelierul pictorului Mircea Cojocaru – veți avea ce vedea, poate cumpărați și un tablou. La atelier, nu la galeria de artă, căci aceasta a fost închisă în urmă cu aproximativ șapte ani, chipurile pentru renovare; de atunci, expozițiile de artă în oraș se fac foarte rar, în holul bibliotecii. Nu uitați să-l căutați pe preotul protoiereu Gheorghe Joghiu, o adevărată enciclopedie de cultură și spiritualitate. Dacă vremea este bună, poate vă va duce la Cârlomănești, la mănăstire. O altă persoană dragă sufletului meu este scriitorul Ionel Necula. Așadar, pe strada Gheorghe Petrașcu, în apropiere de supermarketul Kaufland, opriți la primul bloc-turn și întrebați de dumnealui. Este cel mai de seamă reprezentant în viață al culturii tecucene. A scris 75 de cărți de filosofie, critică literară, eseu și despre viața spirituală tecuceană. Va fi o întâlnire pe care nu o veți uita niciodată. Și, dacă ați ajuns la Kaufland, nu ocoliți interesantul muzeu al aeronauticii Moldovei, organizat de inimosul aviator comandor Dorel Chiș.
În rest, Tecuciul este o așezare cenușie, deprimantă, unde sărăcia este la ea acasă. Imaginea orașului de astăzi este redată cu mare fidelitate în versurile Aidei Zaharia: ,,În târgul meu provincial și tern/ Nu mai răsună menestreli de vază/ Acum pe scena mare defilează/ Cocote, pațachini și- abramburici./ Orașul meu a devenit banal/ Un kitschi macabru, după unii… artă./ Orașul meu sărac provincial,/ E plin de lume tristă și posacă”[2]. [Acest text a fost scris în urmă cu aproximativ șase ani, timp în care s-au mai schimbat câte ceva prin oraș. De pildă, au fost asfaltate mai multe străzi și s-a început renovarea unor clădiri istorice precum biblioteca, cinematograful, casa care a găzduit fostul Liceu de Fete „Tache și Elena Anastasiu”, grădinița din parcul central și clădirea judecătoriei – ad. n.]
După această paranteză mai lungă, să revenim la anul 1907. Potrivit ultimelor statistici, orașul Tecuci avea 14.269 de locuitori, iar la conducerea acestuia s-au perindat trei primari: Dimitrie Balaban (până la 19 martie), Nestor Cincu (20 martie – 4 mai) și Naum Mărculescu (5 mai 1907 – 1 ianuarie 1908)[3].
Informații despre situația social-economică a localității găsim în raportul întocmit de primarul Iacob Albu (instalat în funcție la 2 ianuarie 1908) și prezentat consilierilor locali cu prilejul discuțiilor legate de aprobarea bugetului[4].
Raportul releva faptul că orașul dispunea de o rețea stradală ce cuprindea 64 de străzi, cu o lungime totală de 24 de kilometri și 295 de metri (5 pavate cu piatră cioplită de Putna – pe o întindere de 1915 m, 3 pavate cu bolovani de râu – pe 318 m, 44 șoseluite – pe 22 km, și 12 în stare naturală). Toate aceste străzi erau „aproape ruinate”, iar pe cele șoseluite „de aproape 10-15 ani nu s-a mai pus prundiș pe ele și au ajuns în stare naturală”. Cele 70 de străzi din Cernicari și Tecuciul Nou nu aveau nume și nici lucrări tehnice, „încât noroiul și praful domnesc”. În aceste condiții, curățenia în oraș era efectuată de „12 oameni, cari au 12 roabe de fier, trase cu mâinile… este anevoioasă și lasă mult de dorit”[5].
Referitor la starea de igienă a orașului, raportul semnala faptul că aceasta era proastă, din cauza „relelor deprinderi ale locuitorilor”, care aruncau gunoaiele prin tot orașul, în special pe terenurile virane de pe malul Bârladului și al Tecucelului. Pe timpul verii, străzile se udau cu „două turbine vechi și deteriorate”, iar ridicarea gunoaielor și curățirea latrinelor se efectuau în mod primitiv, „cu căruțe și boi”, care nu erau suficiente și, pe cale de consecință, „serviciul se executa foarte rău”. „În interesul igienei și salubrității”, autoritățile au desființat latrinele din centrul orașului, fiindcă erau „rău construite”.
În expunerea sa, primarul a prezentat și situația dezastruoasă în care se aflau cele două piețe ale orașului. În piața „Observatorul”, barăcile erau „deteriorate, infecte, exalând mirosuri neplăcute”, iar piața „Sfântul Nicolae”, unde se vindea în special pește proaspăt și sărat, era nepavată, cu barăci din „scânduri, foarte rele”, existând condiții propice pentru apariția infecțiilor.
Consilierii au fost informați și în legătură cu situația iluminatului public. Acesta se făcea cu 475 de lămpi cu petrol, la care se adăugau cele 53 de lămpi din Grădina Publică. De îngrijirea acesteia se ocupa un grădinar și doi ajutoare (unul dintre aceștia doar opt luni pe an). Primăria subvenționa și „muzica militară angajată a cânta” în Grădina Publică.
Serviciul de incendiu era asigurat de 20 de pompieri, cu ajutorul unor „instrumente de pompe și sacale în parte degradate”, și de 13 cai.
Serviciul veterinar era deservit de un medic veterinar, care asigura controlul cărnii și al laptelui în piață, precum și respectarea condițiilor igienice la abator. Acesta era „vechi, construit în condiții rele, ce nu mai satisface cerințele igienice”[6].
În raport se făceau referiri și la serviciul sanitar al orașului. În cadrul acestuia erau angajați: un medic, un subchirurg vaccinator și patru moașe. S-a consemnat faptul că, în anul 1907, au fost efectuate 3604 consultații la dispensar și 108 la domiciliu, iar un număr de 417 copii au fost vaccinați.
Donatorul dispusese constituirea unei comisii care să conducă și să privegheze construirea spitalului, formată din: Constantin Bobeică, Costache Racovită, Th. Vârgolici, dr. Constantin Petraș și Theodor Cincu, fiul său[7]. Arhitectul O. Maugusch, din București, a întocmit planul spitalului în sistem pavilionar, cu distribuire de apă caldă și rece în toată clădirea. Proiectul prevedea și construirea unui rezervor de apă pentru alimentarea continuă a spitalului, astfel încât să fie asigurat un debit suficient (8-10 metri cubi) pentru diluarea reziduurilor și evacuarea acestora prin sistemul de canalizare[8].
Fiindcă locul unde era amplasat vechiul spital a fost considerat impropriu, pentru ridicarea noului așezământ a fost ales un teren situat „pe malul râului Bârlad, în sus de podul de pe șoseaua Cahul”. Studiile au fost întocmite de „d. [Ștefan] Ciocârlan, arhitect șef al comunei București”. La indicațiile arhitectului, Theodor Cincu a cumpărat cu 14.000 de lei un teren în suprafață de 12.000 de metri pătrați în zona desemnată. Însă Ministerul de Interne nu a fost de acord cu amplasamentul ales și a impus ridicarea noii construcții „pe locul vechiu al spitalului”. Comisia a contestat decizia ministerului și a solicitat trimiterea de experți pentru cercetare la fața locului, astfel că în oraș a sosit doctorul Iacob Felix. Acesta a inspectat terenul destinat construirii noului spital și a purtat discuții cu cei care se opuneau ridicării așezământului medical pe acel amplasament: „primarul orașului N. Mărculescu, doctorul Petraș și vestitul spițer Racovitză”. Aceștia îi cereau să nu aprobe construirea spitalului în acel loc, întrucât „este în centrul orașului, că este jos și nesănătos, și în fine că făcându-se canalizarea în râul Bârlad s-ar infecta apa și prin aceasta peștișorii din ea”. Doctorul Felix, prin raportul înaintat ministerului la data de 9 februarie 1898, recomanda „cu stăruință acel loc, respingând științificește toate obiecțiile ridicate” și declara „cu totul impropriu terenul vechiului spital” pentru construirea noului așezământ medical[9].
Spitalul a fost construit între anii 1899 și 1903. Costul total al lucrării a fost de 247.474 de lei și 70 de bani (capitalul inițial de 200.000 de lei, 16.301 lei și 37 de bani – dobânzile produse de acești bani, 14.000 de lei – valoarea terenului dat de moștenitorii donatorului, și 17.173 de lei și 33 de bani donați de Teodor Cincu)[10].
La dotarea spitalului cu mobilierul și aparatura medicală necesară efectuării unui act medical de calitate au contribuit: Elena Jurgea (10.000 de lei), I. Naville (instrumente chirurgicale și o pompă în valoare de 4.000 de lei), Petre Sachelary (instrumente chirurgicale rămase de la tatăl său, dr. Filip Sachelary), Anica Hâncu (1.400 de lei – costul instalării și întreținerii unui pat), Sultana Cincu, Teodor Cincu și Nicu Cincu (diferite obiecte, aparate și bani). La 10 aprilie 1906, Maria C. Mille a donat primăriei suma de 500 de lei, cu promisiunea că anual va dona 500 sau 1.000 de lei pentru întreținerea unui pat la spitalul „Anton Cincu”[11].
Datorită condițiilor foarte bune existente în noul spital, Direcția Generală a Serviciului Sanitar din cadrul Ministerului de Interne, prin Decizia nr. 7321 din 13 aprilie 1905, a dispus detașarea a 15 paturi de la Spitalul rural „Cincu” din Nicorești și a 5 paturi de la Spitalul rural Ivești la Spitalul comunal „Anton Cincu” din Tecuci. Pentru întreținerea lor, Serviciul Sanitar contribuia cu o subvenție de 7.935 de lei.
Spitalul era deservit de un medic, un subchirurg, un intendent, o moașă, un preot, „o lingeriță”, 13 servitori, un bucătar și un ajutor.
Primarul aducea la cunoștința consilierilor locali că, pentru prevenirea bolilor infecțioase, au fost luate măsuri (în baza regulamentului aprobat prin Decretul Regal nr. 3186/1897, publicat în Monitorul Oficial nr. 176 din 6 noiembrie 1897) pentru împiedicarea prostituției clandestine.
Referitor la învățământ, în raport era consemnat faptul că în orașul Tecuci funcționau șapte școli: trei de băieți, două de fete, una mixtă în suburbia Tecuciul Nou (toate în localuri proprietatea primăriei) și o școală rurală în suburbia Cernicari (într-o casă cu chirie). Pe lângă acestea mai funcționau: un gimnaziu (în local propriu), o școală profesională de fete (într-un local cu chirie, întreținută de Academia Română), o școală de cântăreți bisericești (cu un număr restrâns de elevi) și o școală evreiască.
În ceea ce privește cultul, raportul menționa existența a opt biserici ortodoxe. Biserica catedrală „Sfântul Gheorghe” era închisă de către autoritățile bisericești, „fiind deteriorată din cauza vechimii”. În baza devizelor aprobate, restaurarea catedralei ar fi costat 45.000 de lei, dar autoritățile aveau la dispoziție doar 31.890 de lei. Primarul considera că este necesară construirea unei noi biserici „după un anume plan care să corespundă unei catedrale dintr-o capitală de județ”.
Tecuciul dispunea de un cimitir situat în partea de nord a orașului (actualul cimitir „Eternitatea”), un cimitir în suburbia Cernicari (întreținut de locuitori) și un cimitir evreiesc. În cimitirul orașului se officiau slujbe la capela cu patronul „Sfântul Ilie”. În expunerea sa, primarul a adus la cunoștința consilierilor locali că în cimitir nu mai era spațiu suficient „mai cu seamă locurile pentru înmormântări pe șapte ani” și propunea fie extinderea pe terenul proprietatea orașului de lângă cimitir, fie „construirea unei gropnițe, pentru a depune osemintele acelor pentru care familiile lor nu vor cumpăra din nou locurile, iar cele rămase libere să fie cumpărate de alții”. Împrejmuirea cimitirului era și ea „ruinată”.
Raportul arăta faptul că Primăria avea contractate două împrumuturi de la Casa Creditului Județean și Comunal. Cel contractat în anul 1901 era în valoare de 352.900 de lei, pe o perioadă de 40 de ani, iar cel de-al doilea, în cuantum de 50.000 de lei, a fost contractat în anul 1905 pe o perioadă de 5 ani. Pentru aceste împrumuturi se plăteau semestrial „anuități” (dobânzi) de 27.908 lei și 60 de bani[12].
Așadar, conform informațiilor furnizate de acest raport, situația social-economică a orașului Tecuci în anul 1907 nu era deloc roză. Trebuie să apreciem sinceritatea primarului Iacob Albu și a secretarului N. Gafton, autorii raportului, care nu au avut nicio jenă în a prezenta situația „rea” în care se afla orașul. De altminteri, în conformitate cu prevederile articolului 113 din Legea pentru organizarea comunelor urbane, primarul avea obligația ca, odată cu prezentarea bugetului în fața consilierilor, „să facă și o expunere a întregii administrațiuni comunale”, astfel încât consilierii „să fie în cunoștință de starea financiară a comunei, îmbunătățirile făcute și să avizeze asupra lucrărilor ce ar mai necesita”[13]. Prezentarea „nefardată” a problemelor cu care se confrunta administrația locală s-a menținut în rapoarte până în anul 1945. După preluarea puterii de către comuniști, s-a trecut la prezentarea „mărețelor realizări ale partidului pe calea construirii societății socialiste multilateral dezvoltate” și a bunăstării aduse de comunism.
Din păcate, acest mod de prezentare „triumfalist” se regăsește și în rapoartele U.A.T. Tecuci pe care am reușit să le accesez pe internet, după ce în ultimii ani primarii au fost obligați prin lege să le posteze. În această situație, peste 50 sau 100 de ani, un cercetător care va consulta un astfel de raport și îl va folosi în lucrările sale va prezenta cititorilor săi o imagine deformată a realităților din perioada supusă analizei[14].
Dintr-un „tablou de persoanele care au firme declarate la tribunal și acele ce nu au firme și ocupă un comerț sau meserie”, aflăm că în anul 1907, în orașul Tecuci funcționau 190 de firme de comerț și 180 de firme de meserii.
Comercianții erau: 67 de proprietari de cârciumi, 4 proprietari de restaurante, 11 depozite de lemne și cherestea, 2 depozite de mașini de cusut, 26 de proprietari de depozite de cereale, 19 proprietari de magazine de lipscănie, 4 proprietari de magazine de brașovenie, 2 librării, 10 măcelării. Mai existau și prăvălii de coloniale, băcănii, tutungerii, cafenele etc.
La meseriași, tabelul cuprinde 180 de firme cu meseriile de: croitori, cismari, caretași, zidari, fierari, lemnari, dogari, tinichigii, tapițeri, ceasornicari, modiste, simigii, zarzavagii, brutării etc. În oraș erau înscrise, în anul 1907, un total de 420 de firme.
Așadar, Tecuciul era o așezare semiurbană în care stabilimentele industriale lipseau cu desăvârșire. În oraș era destul de răspândită negustoria, iar micii meseriași asigurau cu produsele lor nevoile pieței locale și cele necesare uzului gospodăresc.
În fine, revenim la „însângeratul an 1907” și menționăm faptul că, în rândul locuitorilor din Tecuci, dar și al militarilor, s-a manifestat panica și teama create de răscoale. Acestea au dus la producerea unui incident în urma căruia au rezultat mai multe victime. Ce s-a întâmplat? O parte dintre militarii sosiți în oraș pentru reprimarea răscoalelor au fost cazați în localul primăriei. În dimineața zilei de 15/28 martie, la ora 5, când aceștia încă dormeau, s-au tras focuri de armă de către „soldații din catul de sus în cei din catul de jos, omorând 3 inși și rănind 8”. Informația era comunicată de prefectul Glod ministrului de interne, cu mențiunea: „rugăm a nu se comunica presei”[15].
În timp ce în oraș și în județ soseau trupe din alte zone ale țării, soldații de la unitățile militare din Tecuci erau trimiși să restabilească ordinea în alte județe. Spre exemplu, un batalion din Regimentul 6 Tecuci nr. 24 a plecat în garnizoana Pitești, unde țăranii începuseră să se revolte[16], iar alte două companii din Tecuci au fost trimise în județul Muscel, la solicitarea prefectului Cocăceanu[17].
Presa relata și despre cazul unui ofițer instigator din oraș. Acesta era sublocotenentul Radu Mateescu, din Regimentul 6 Tecuci nr. 24 și, fiindcă a fost acuzat că a instigat țăranii la răscoală, a fost trimis în fața Consiliului de război al Corpului III Armată. În nota respectivă era specificat faptul că, la termenul din 5/18 aprilie 1907, consiliul prezidat de colonelul Bogdan a hotărât trimiterea sublocotenentului Mateescu în fața unei comisii medicale pentru a se constata dacă ofițerul era responsabil de fapta comisă[18].
O parte dintre locuitorii orașului, proprietari și reprezentanți ai Obștii Târgului Tecuci, erau și ei nemulțumiți, întrucât considerau că au fost deposedați în mod samavolnic de pământuri. Așa încât, în numele acestora, la 24 martie 1907, Mihalache Costea, Panaite Dobrovici, Petrache Carp și Ștefan Vasiliu au înaintat guvernului un „memoriu relativ la moșia Tecuci a Obștii locuitorilor tecuceni, luată cu silnicie de Primăria comunei Tecuci”[19].
Reprezentanții obștii se plângeau de faptul că cei 449 de locuitori „care aveau în oraș răscumpărate locurile de siliște de bezman, iar în afară, în moșie, aveau dreptul proporțional cu numărul de stânjeni din oraș”, la 22 martie 1871, au fost deposedați „de dreptul de a administra singură moșia” printr-o decizie a Consiliului Comunal Tecuci, sub pretextul că „din venitul moșiei va face școli, strade etc. și nu la mulți ani, arenda de pe moșie o face venit bugetar”[20]. Locuitorii se plângeau că oamenii primăriei îi împiedicau să lucreze pământul, erau bătuți și dați pe mâna procurorului și a judecătorului de instrucție, deși nu făceau altceva decât să-și ceară dreptul lor, „ce cu topuzul le-a fost luat”.
Dacă reclamanții susțineau că deposedarea lor de pământ a fost făcută samavolnic, autoritățile considerau că ea a fost legală, afirmând că primarul Anton Cincu, „în calitate de efor al Obștii Târgului, cedează cu asentimentul celorlalți obșteni moșia Târgului cu veniturile ei, primăriei”[21]. Această acțiune a fost menționată în anul 1931 de primarul Gheorghe Casan, într-o expunere cu privire la activitatea publică a primului primar al orașului, Anton Cincu, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea acestuia[22]. Din plângerea înaintată guvernului rezultă că, dacă nu toți, cel puțin o parte dintre membrii obștii nu au fost de acord cu acțiunea primarului Anton Cincu. Dacă acesta într-adevăr a primit acordul unora dintre membrii obștii, în proprietatea primăriei trebuia trecută doar partea din moșie ce le revenea acestora. Reprezentanții celor 449 de tecuceni afirmau că „și-au rupt pâinea de la gura copiilor spre a strânge 5000 [corect: 5500 de galbeni, n. n.] de galbeni, prețul moșiei”[23], și arătau că „fapta primăriei este o adevărată samavolnicie”, care i-a transformat în „niște bieți iobagi, vânduți și datori pe la proprietarii din prejur”. În același timp, reclamanții spuneau că nu este echitabil ca cei 449 de locuitori să plătească dările pentru toți cei 17.000 de orășeni și aveau perfectă dreptate. Obștea avea în stăpânire 1.200 de fălci (aproximativ 1.716 hectare), pentru păstrarea cărora au purtat „războaie” cu vecinii, „boieri lacomi care voiau să le cotropească pământurile” și, în 1841, au reușit să câștige un proces cu boierul Iancu Constandache[24].
Pentru această moșie, cei 449 de locuitori au plătit bani la Casa Obștii. Aceasta se ocupa de administrarea orașului și nu avea legătură cu Obștea Târgului Tecuci. Dintr-o dispoziție a Casei Obștii din 17 februarie 1836 rezultă că, dacă locuitorii „deținători de binale sau locuri pe moșia târgului” nu plăteau sumele care le reveneau, își pierdeau locurile, iar pe cale de consecință acestea urmau să fie vândute altora: „dacă nu vor aduce banii cât i-au călcat analoghia Casăi, numerele canțelariei, în vadea de 10 zile, după hotărârea dată ieri de toată opștia, ari să li se vândă locurile altora, cui vor fi mușterii și numără banii, fără să le mai rămîie în urmă cuvânt de îndreptare sau pretenție, rămâind dreptatea acelora și nu le iei pentru benale, așa le rânduiesc (?) de pi moșii și să facă cu dânsele ci vor vroi”[25].
Fiindcă nu s-au strâns sumele necesare plății împrumutului de 1.000 de galbeni („jădovului zăraf ot Focșani”) și a celor 3.500 de galbeni rămași de plată cavalerului Costache Conachi, la 23 februarie 1836, Casa Obștii a adus la cunoștința locuitorilor că, dacă până la sfârșitul lunii următoare nu se plăteau banii, urmau să se facă noi împrumuturi, iar la sumele stabilite inițial se va adăuga la plată și dobânda „până la istovirea somii a totimii”[26].
Așadar, cei 449 de locuitori ai Tecuciului au făcut eforturi materiale considerabile, fiecare după puterile sale financiare, pentru a intra în posesia unei proprietăți în funcție de suma plătită la Casa Obștii. Cu toate acestea, în anul 1871, primarul Anton Cincu le-a luat moșia în mod „samavolnic”, așa cum susțineau petiționarii, și a trecut-o în proprietatea primăriei.
Guvernul nu a intervenit în favoarea petiționarilor. Nici justiția nu le-a făcut dreptate. În 1909, Curtea de Apel Galați, Secția I, în procesul intentat Primăriei Tecuci de către Obștea Târgului Tecuci pentru revendicarea moșiei orașului, a respins apelul și a dat câștig de cauză Primăriei[27].
În concluzie, datorită numărului mare de trupe militare aduse și măsurilor luate din timp pentru menținerea liniștii, în orașul Tecuci nu au avut loc revolte ale locuitorilor.
[1]Aida Zaharia, Fără uși, fără ferestre (Poeme despre noi), Editura StudIS, Tecuci, 2018, p. 97.
[2]Ibidem, p. 97; ,,Orașul fără oameni/ Cuprins e de-amorțire,/ Din cimitir doar morții/ Mai speră-n nemurire// Lăsat în voia sorții/ Orașul se-nconvoaie,/ Sub haina sărăciei/ Încet-încet dispare” (Aida Zaharia, Gânduri din orașul meu, în vol. ,,Confluențe”, Editura StudIS, Iași, 2019, p. 62-63).
[3] Așadar, Dimitrie Balaban a fost primar până la 19 martie 1907, și nu în perioada 1906-1908, așa cum susține Viorel Burlacu în Catedrala Sfântul Gheorghe – Tecuci. Note, schițe, documente, Editura Performantica, Iași, 2015, p. 8. Totodată, autorul respectiv face o confuzie când afirmă că „Alecu Anastasiu a dominat ani de zile viața politică a județului, fiind supranumit «Pașa de Tecuci»” etc. (Ibidem, p. 7-8). Persoana denumită astfel era în realitate Tache Anastasiu.
[4] Expunerea primarului Iacob Albu cu privire la administrația comunală pe anul 1907 (Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 9/1875, f. 107, 107v, 115, 115v, 116, 116v). Acest dosar are înglobate documente referitoare la istoria Tecuciului, de la 1749 – are atașate foi cu transcrierea acestora – până la 1910.
[5] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 9/1875, f. 107. Nici astăzi, la 113 ani de la întocmirea acestui raport, starea străzilor din Tecuci nu s-a schimbat. Majoritatea străzilor din cartierele Bălcescu, Crivițeni, Cernicari, Satu Nou, Poșta și C.F.R. nu sunt asfaltate, nu au trotuare și canalizare.
[6] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 9/1875, f. 107, 107v. Astăzi, în Tecuci nu mai există niciun abator. După ce a fost falimentat în primii ani după Revoluția din decembrie 1989, a fost demolat, iar pe terenul pe care îl ocupa a fost construit un complex comercial.
[7] ; Dimitrie Balaban, Cartea donatorilor orașului Tecuci, Tipografia ,,Gutenberg” Joseph Gobl, București, 1907,p. 17-18.
[8]SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 9/1875, f. 112 – Expunerea primarului Teodor Cincu cu privire la administrația comunală pe anii 1904-1905. În oraș mai funcționa și baia evreiască. Pentru că aceasta prezenta unele deficiențe, în ședința din 5 aprilie 1907 a Consiliului Comunal, comunitatea evreiască a primit termen de o lună pentru efectuarea îmbunătățirilor solicitate încă din 1906 de Consiliul de Igienă al orașului. În cazul în care deficiențele nu erau remediate, medicul primar al județului amenința că „se va lua măsura de a se închide acel local odată pentru totdeauna” (Ibidem, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 2/1907, f. 81).
[9] „Tecuciul”, an I, nr. 8, 9 aprilie 1899, p. 1; Dimitrie Balaban, op. cit., 1907, p. 19.
[10] Dimitrie Balaban, op. cit., p. 18.
[11] Ibidem, p. 19, 21.
[12]SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 9/1875, f. 115-116. Valoarea celor două împrumuturi era puțin mai mare decât încasările (391.493 lei și 34 de bani) din „bugetul ordinar” al anului 1907. Moda împrumuturilor pe zeci de ani se practică și în ziua de astăzi de către autoritățile tecucene. La 3 martie 2020, Consiliul Local Tecuci a aprobat contractarea unui împrumut de 300 de miliarde de lei (vechi). Acest credit ar urma să fie achitat în 20 de ani.
[13]Ibidem, f. 93, 103, 107, 112.
[14] Vezi „Raportul primarului orașului Tecuci pe anul 2018”, disponibil la, http://www.primaria.tecuci.ro/wp-content/uploads/2019/03. Raportul-de-activita-te-al-primarului-Catalin-Hurdubae-Tecuci-2018.pdf, accesat la 5.02.2020.
[15] Mihail Roller, op. cit., p. 198; vezi și A. Oțetea, I. Popescu-Puțuri ș.a. – Marea răscoală a țăranilor din 1907, p. 272.
[16] Ion Popescu-Puţuri, Andrei Oţetea (coord.), Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907, vol. 4, p. 393.
[17]Ibidem, vol. 4, p. 449; A. Oțetea, I. Popescu-Puțuri ș.a. – Marea răscoală a țăranilor din 1907, p. 427.
[18],,Tribuna”, an XI, nr. 81, 8/21 aprilie 1907, p. 3.
[19] Mihail Roller (coord.), op. cit., p. 190-192.
[20]Ibidem.
[21] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 14/1931, f. 9v.
[22]Ibidem, f. 9.
[23]Conform zapisului de vânzare al logofătului Costache Conachi către boieri și neguțătorii din târgul Tecuci, datat 4 septembrie 1835, moșia a fost vândută pe suma de 5.500 de galbeni: „Și așa primindu-mi deplin arătata sumă de cinci mii cinci sute galbeni, c-am dat și toate scrisorile vechi și nouă ce am avut pe aceste moșii, rămâind d/umnea/lor târgoveții, de astăzi înainte, vecinici stăpâni pe o dreaptă ocină și moșie a d/umilor/sale din neam în neam, nesupărați despre urmașii mei și neamuri nici odinioară, pentru că a me/a/ voință specială iaste a face acest înadins bine Obștii târgului spre pomenirea me/a/” (Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și publicații, Editura GraphoPress, Tecuci, 2015, doc. 147, p. 188-189).
[24]Mihail Roller, op. cit., p. 190-192.
[25]Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și publicații, doc. 149, p.190.
[26]Ibidem, doc. 150, p. 191.
[27] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar 9/1875, f. 96. Pentru acest proces, primăria a angajat trei avocați, plătiți cu 10.000 de lei – o sumă uriașă pentru acea vreme: Baziliu Missir (4.000 de lei), Dimitrie Alexandrescu (din Iași, 4.000 de lei) și Nicolae Berha (din Tecuci, 2.000 de lei).
