PREOȚII TECUCENI ÎN TIMPUL
PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
1.3. Parohiile afectate de lupte
Înainte de declanșarea războiului, starea materială a parohiilor din județul Tecuci era relativ satisfăcătoare. După ce linia frontului a atins limitele județului, opt lăcașuri de cult au suferit „cele mai mari stricăciuni, unele imposibil de reparat”[1], din cauza bombardamentelor artileriei sau avioanelor inamice. Menționez aici bisericile dinFurceni[2] și Fundeni[3] care au fost distruse.
Dintr-o scrisoare trimisă de preotul Alexei Mateevici, la 12 martie 1917, familiei sale din Chișinău, aflăm că, după ce a terminat de slujit în biserica „Sfinții Mihail și Gavril” din Movilenii de Sus, un proiectil a distrus altarul și o parte din biserică. În altă biserică („Sf. Voievozi” din Movilenii de Jos), slujbele se desfășurau numai noaptea, deoarece pe timpul zilei lăcașul servea drept țintă pentru artileria inamică[4].
Biserica parohială din Movileni a fost afectată de bombardamentul din ziua de 8 martie 1917, când două proiectile „au stricat cu desăvârșire jumătatea acoperământului despre răsărit deasupra altarului, stricând baldachinul, sfeșnicele, sfintele potire, ambele policandre”[5]. Biserica a fost închisă, iar Sfintele Antimise au fost predate Protoieriei Tecucii[6].
Mai multe biserici au fost jefuite și profanate. De pildă, Biserica ,,Sfântul Gheorghe” din satul Coasta Lupei, comuna Nicorești, a fost jefuită de soldații ruși din Regimentul 317[7]. Biserica din Lungoci, parohia Fundeni, după ce fusese lovită „de bombele inamice, făcând o spărtură în zid prin față și alta pe la spatele altarului, fără însă să distrugă interiorul bisericii”, a fost devastată de soldații ruși, care au pus pe foc mobilierul și pardoseala, iar obiectele de cult (sfintele vase, chivotul, crucile etc.) au fost furate[8]. La Movileni, de la biserica filială, au fost sustrase mai multe bunuri (îmbrăcămintea Sfintei Mese, o față de masă, un rând de cărți liturgice, arhiva și biblioteca parohiei)[9].
La Bucești (parohia Diecheni), trupele ruse care dormeau în coridorul și în clopotnița bisericii au distrus zaplazul și au forțat broasca de la ușa lăcașului. Părintele a reclamat aceste fapte unui general rus găzduit în casa sa. Acesta i-a răspuns că „așa este la război” și că nu are ce face, întrucât „cazacii sunt de așa meserie”. În raport se mai menționa situația grea în care se aflau „satele care țipă de jafuri și nevoi”, precum și faptul că administrația locală abandonase populația[10].
Au fost devastate împrejmuirile bisericilor și cimitirelor, iar crucile mormintelor au fost furate și puse pe foc, după cum s-a întâmplat, de exemplu, la Lungoci și Șerbănești[11]. Părintele Alexandru Cristea, paroh în Ivești, s-a plâns că trupele ruse au distrus zaplazul care împrejmuia curtea bisericii și pe cel al caselor parohiale, fapt ce a produs o pagubă de 2.000 de lei[12].
În satul Furceni, biserica a fost distrusă, casele au ars sau au fost nimicite de bombardament, iar populația fugită din localitate locuia pe câmp, spre Tecuci, „în corturi țigănești, într-o mizerie de nedescris”[13].
Biserica „Sfântul Gheorghe” din Tecuci era complet degradată din cauza cutremurelor din 1894 și 1903. Întrucât în ea nu se mai țineau slujbe, drept catedrală a orașului era folosită biserica „Sfântul Nicolae”. În 1917, afectată în urma bombardamentelor aviației și artileriei inamice, autoritățile locale au hotărât demolarea turlei și a pridvorului bisericii „Sfântul Gheorghe” pentru a preveni o eventuală prăbușire, care ar fi putut cauza pierderi de vieți omenești[14]. Biserica avea să fie demolată în anul 1919[15], iar sub conducerea preotului Nicolae Conduratu a fost constituit un comitet pentru construirea noii catedrale[16].
Trupele cantonate sau aflate în trecere prin oraș au provocat și ele, la rândul lor, distrugeri. Parohul bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” i-a solicitat primarului să ia măsuri, întrucât trupele române au devastat împrejmuirea școlii și a bisericii, pe care au lăsat-o „în mijlocul câmpului, încât vitele și porcii se scarpină și scormonesc în jurul ei, fiind expusă la ruinare”[17]. În curtea bisericii „Sfântul Dumitru”, din strada Tache Anastasiu, au fost cantonați soldații Regimentului 14 Artilerie rus, care „au distrus și ars pe toată întinderea și până la suprafața pământului digul de apărare contra inundațiilor [...] tăind de asemenea strajele vechi în număr de patru, care serveau la sfărâmarea gheții și care, în același timp, apărau podul contra sloiurilor”[18].
Un număr de 13 parohii de pe linia frontului au avut foarte mult de suferit; locuitorii și preoții au fost evacuați pe câmp, unde au fost nevoiți să trăiască precum nomazii[19]. Locuitorii din satele Cosmești, Băltăreți, Furceni și Bucureștii Noi, de pe malul stâng al Siretului, au fost evacuați din vara anului 1917 până în februarie 1918 în partea vestică a moșiei orașului Tecuci, aflată la 2 kilometri distanță de front.[20]. Majoritatea enoriașilor parohiei Movileni erau și ei refugiați prin comunele și satele limitrofe din județul Tecuci[21].
Din 28 noiembrie 1916, parohia Fundeni a fost „inundată de armată... cu consecințe grele și foarte dureroase”. Armata rusă a luat de la populație: „nutreț, vite, lemne de foc, păsări, distrugând împrejmuirea caselor, dând drumul la lesile cu popușoi, dărâmând case, furând și jefuind totul de prin case”. Din ziua de 23 decembrie 1916, comuna a fost supusă bombardamentelor artileriei inamice, astfel încât populația, „cuprinsă de groază, își caută refugiul și apărarea vieții prin beciuri, gropi, șanțuri etc.” Preotul paroh Filip Nicolau a fost jefuit de tot avutul, dat afară din casă și amenințat cu moartea de soldații ruși. Populația s-a refugiat, în special, prin comunele: Șerbănești, Liești, Bucești, Ivești, Barcea, Călmățui și Tudor-Vladimirescu”[22].
Trupele române și ruse au ajuns la Ploscuțeni în luna noiembrie 1916, „și au luat tot ce găseau pe la oameni: cai, boi, oi, vaci, strânsură, porci, păsări, grâu, orz, ovăz, fasole, porumb, haine, iar ce nu puteau lua cu ei puneau pe foc… pe oameni, pe femei și copii îi puneau la muncă unde aveau ei plăcere”[23]. Casele localnicilor au fost ocupate de soldați, iar țăranii au fost nevoiți să doarmă sub cerul liber, în frig, motiv pentru care mulți s-au îmbolnăvit. În aceste condiții, gospodăriile țărănești au căzut în ruină, iar bolile contagioase secerau fără milă. Țăranul Alecsandru Nicu amintește în memoriile sale că din familia sa au murit șase persoane, „și a rămas mulțime de orfani pe drumuri, fără tată și fără mamă; a fost pierderea oamenilor”[24].
Din declarația preotului catolic de naționalitate olandeză Leo van Melsen aflăm că rușii au ocupat timp de opt luni casa parohială și au provocat pagube totale de 6.172 de lei, dintre care: 190 de lei – biserica, 2.000 de lei – împrejmuirea bisericii și casei parohiale (zaplaz de 166 m lungime, lețuri de stejar și 66 m gard de nuiele), 3.982 de lei – casa parohială[25].
Situația a fost gravă și în satul Ionășești. Acesta se află „în ruină și merge spre distrugere de mulțimea armatelor ruse, române și refugiați”, iar locuitorii „s-au adunat mai multe familii la un loc prin coteneți, căci casele, toate odăile sunt ocupate de spitale și armate”. În sat se afla „multă armată și refugiații de prin Muntenia, lucrători la tranșee, poduri și fortificații” și, prin urmare, „în sat s-au încuibat boli, tifos și altele, care au secerat multă lume”, iar după începerea bombardamentelor artileriei inamice, „populația s-a risipit cu totul”. Din 27 decembrie 1916, preotul Ilie Sevastre a fost jefuit de tot avutul și dat afară din casă, „cu insulte”, astfel încât a fost nevoit să locuiască în biserică și pe la casele sătenilor[26].
În condițiile în care locuitorii din sat erau bântuiți de cea mai neagră mizerie, iar preotul fusese izgonit din propria casă, protopopul Nicolae Conduratu a intervenit la comandantul Batalionului de miliție Rahova din Ionășești, comuna Nicorești, pentru a-i asigura preotului Ilie Sevastre locuința necesară[27].
Deoarece mai mulți locuitori ai așezărilor din județul Tecuci au fost obligați să-și părăsească locuințele, la 4 ianuarie 1917, prefectul Dumitru Juvara a emis o publicație în care se preciza: „Nimeni nu este în drept a sfătui sau sili populația să-și părăsească domiciliile lor; atunci când împrejurările vor impune evacuarea parțială sau totală, noi, împreună cu autoritățile militare, vom hotărî de comun acord cum și cine va trebui să părăsească localitatea. În niciun caz populația civilă nu-și va părăsi căminele; toți trebuie să stea liniștiți, căci a pribegi înseamnă a aduce nenorocirea lor și a familiilor”. Prefectul sfătuia populația să nu-și vândă vitele, întrucât „va veni un timp când nu va mai avea cu ce să-și facă muncile, iar deznădejdea și ruina vor fi asigurate”[28].
În comuna Umbrărești „era îngrămădită o sumedenie de lume străină refugiată” din teritoriul ocupat, dar și din localitățile situate în apropierea frontului (Salcia, Condrea, Movileni), precum și unități ale armatei ruse care țineau frontul la Siret. Preotul paroh a raportat protopopului, la 1 mai 1917, că, din cauza aglomerației și a mizeriei în care trăiau enoriașii parohiei, cazurile de boli molipsitoare erau dese și „de cele mai multe ori seceră pe acei pe care pun stăpânire”, iar „ca părinte al lor sufletesc, am căutat să le amelioriez suferințele”[29].
Dintr-un raport al preotului Vasile Zlatie de la parohia „Sfinții Voievozi” din comuna Corbasca, județul Tecuci, aflăm că, din cauza trupelor care au staționat în comună în iarna anului 1917, „toate casele erau ticsite de lume, așa că s-a mâncat, furat și pierdut aproape tot ce s-a găsit, iar locuitorii au rămas în mare mizerie”[30].
Părintele Filip Nicolau, parohia Fundeni, raporta Protoieriei că a stat „cu poporanii prin tranșee, înfruntând toate pericolele, fiind amenințat chiar cu moartea de soldații ruși, care mă luau poate drept spion, căci stăteam în tranșee în prima linie de luptă”; comuna era despărțită de tranșeele inamice doar de râul Siret[31].
La 22 septembrie 1917 părintele Ion Dămăceanu[32], din Cosmești a înaintat un raport Protoieriei Tecuci, din care aflăm că locuitorii acestei parohii erau aproape toți evacuați pe câmpii și în satele vecine, din cauză că frontul de luptă dintre armata română și cea germană ajunsese până pe teritoriul parohiei. Biserica nu a fost dărâmată sau jefuită, însă geamurile de la ferestre erau toate sparte. Luptele care s-au dat pe teritoriul comunei au distrus clopotnițele și barăcile de scândură din cele două cimitire ale comunei, precum și zaplazul din scândură de la biserică și de la cimitire. În raport se consemna faptul că locuitorii comunei se găseau într-o situație foarte grea: „poporenii acestei parohii au fost jefuiți în mare parte de avutul lor” cu ocazia retragerii trupelor românești din teritoriile ocupate. După ce satele comunei au fost ocupate de trupele ruse, jaful a fost și mai mare, iar sătenii au fost privați de strictul necesar (hrană, îmbrăcăminte) și de locuințe, întrucât toate casele erau ocupate de soldații ruși, iar unele chiar distruse.
Din cauza mizeriei în care au fost obligați să trăiască, locuitorii au fost bântuiți de diferite boli, iar mortalitatea a devenit ridicată în rândul lor. Locuitori au mai rămas doar în Cosmești Deal, acolo unde, după încetarea luptelor, s-au mai întors și cei care se refugiaseră. Părintele Ion Dămăceanu a menționat în raport că, din noiembrie 1916, locuința sa a fost ocupată de trupele ruse, iar familia a fost obligată să plece în refugiu la Tecuci. Părintele arată că: „am văzut personal grandoarea luptelor date pe valea Siretului între punctele Mărășești, Tișița, Bizighești, Ciușlea, Strejescu, Doaga și Cosmești, unde armata română a arătat un eroism de nedescris”[33].
Cu excepția preoților evacuați din cauza situării parohiilor pe linia frontului, ceilalți au oferit adăpost, îmbrăcăminte și hrană pentru „poporenii” aflați în bejenie. De pildă, preotul din Furceni, comuna Cosmești, a găzduit și îngrijit patru orfani, a subscris la „Ajutorul refugiaților și orfanilor” (100 de lei), precum și la „Împrumutul Național” (5.000 de lei)[34]. La rândul său, protopopul Nicolae Conduratu a oferit găzduire pentru 11 persoane. În același timp, cu acordul Primăriei Tecuci și al comandamentului Regimentului 64 Infanterie din Tecuci, preoții au strâns haine, care au fost împărțite „celor lipsiți și goi”. Astfel de colecte s-au organizat și în județ; îmbrăcămintea procurată a fost distribuită Centrului de fortificații Țepu, unde lucrau tineri refugiați, spitalelor regionale din Tecuci, precum și refugiaților găsiți fără adăpost pe străzile orașului[35].
În condițiile în care „de pe front, de pe drumuri și din azilele de adăpost, zilnic, la orice oră, care cu zeci de morți se îndreptau și descărcau la cimitir, când tifosul exantematic făcea mari ravagii”, conducerea Protoieriei a dispus ca, zilnic, în cimitirul orașului să se afle un preot „pentru îndeplinirea celor din urmă datorii față de sufletul nenorociților tineri refugiați care mor zilnic în oraș”[36]. Dintr-o adresă a primarului delegat al Tecuciului, Alexandru P. Anastasiu, către Episcopia Romanului, aflăm că erau zile în care, în oraș, mureau câte 30–40 de oameni[37].
La 28 februarie 1917, părintele paroh Lazăr Țincoca din Bucești aducea la cunoștința Protoieriei că, din cauza zăpezii abundente căzute în cursul lunii februarie, drumul de acces spre cimitirul din localitate devenise impracticabil și că mulți morți au fost duși și îngropați la cimitir fără preot, „lucru destul de trist”. Părintele susține că: „am reclamat de zeci de ani mutarea acelui greșit cimitir, însă în zadar”. În finalul memoriului, preotul Țincoca solicita Protoieriei să intervină la autorități pentru a-i fi pusă la dispoziție o trăsură atunci când apar cazuri de moarte, „pentru a-mi face datoria și a nu deveni ridicol în fața gradelor superioare ale armatelor imperiale ruse staționate în această localitate”[38].
În primăvara anului 1917, la Protoieria Tecuci au fost primite de la parohiile din județ rapoarte referitoare la modul în care se efectuau lucrările agricole. Părintele Alexandru Cristea din Ivești a comunicat faptul că muncile agricole mergeau foarte încet și prost din cauza lipsei de pluguri și de oameni. Totodată, părintele paroh își exprima temerea că „mai ales la casele unde soțul este mobilizat, iar femeia cu o casă de copii, sunt amenințați să moară de foame la toamnă”[39].
Situația nu era mai bună nici în comuna Șerbănești. În raportul preotului paroh este consemnat: „După sfaturile date, fiecare enoriaș a arat și semănat pâine albă, porumb, fasole și nutreț pentru vite, dar nu se știe ce vor culege, căci mai toate semănăturile sunt călcate și jefuite de armata rusă, iar lucerna și iarba de prin grădini sunt cosite de ruși, astfel încât vitele, mai ales vacile cu lapte, sunt duse la pieire”[40].
La Blânzi, comuna Corod, preotul, în calitate de membru al Comitetului agricol local, i-a sfătuit și îndemnat la muncă agricolă pe enoriași. Concomitent, a dus o intensă muncă de lămurire a sătenilor cu privire la importanța agricultorilor în aceste vremuri grele, când țara are nevoie de hrană. Părintele însuși a cultivat diferite cereale, pe care armata română le-a rechiziționat în totalitate, „astfel că acuma nu am nici pentru sămânță”[41].
În comuna Șerbănești, deși „enoriașii au avut cele mai frumoase ogoare”, nu s-au ales cu nimic, deoarece trupele ruse au distrus și jefuit tot de pe câmpuri și din grădini. Părintele paroh se plângea că de pe cele 15 hectare cu porumb nu a reușit să obțină decât șase saci. La 4 iunie 1917, sătenii au fost evacuați pe valea Călmățuiului, unde marea majoritate s-au îmbolnăvit. În condițiile în care „boala făcea progres – relatează preotul paroh Lazăr Țincoca –, am căutat să nu se îngrămădească familiile la un loc, ci am făcut să se așeze la zece metri depărtare una de alta; i-am sfătuit să nu bea apă rece, ci să o fiarbă și să o răcească, apoi să bea. Pe cei care se îmbolnăveau de dizenterie i-am sfătuit, după consultația unui doctor – fiindcă medicamente nu erau –, să pună într-o oală cu apă fel de fel de semințe: grâu, orz, ovăz, linte, fasole etc., câte o lingură, să fiarbă bine, iar zeama să o bea”. În momentul în care sătenii s-au întors în comună, pe 22 iulie 1917, aceștia au constatat că tot avutul lăsat acasă dispăruse[42].
Întrucât în cea mai mare parte a județului Tecuci se dădeau lupte crâncene între armata română și inamicul invadator, Protoieria Tecuci a emis ordinul 826/1917, prin care se dispunea ca bunurile bisericilor din parohiile aflate pe linia frontului să fie evacuate și transportate la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Tecuci[43]. Părintele paroh din comuna Fundeni comunica faptul că au fost salvate doar câteva cărți liturgice, un rând de veșminte și o cădelniță, pe care părintele le folosea „la serviciile religioase oferite poporanilor” – aproximativ „100 de capi de familie” – care se aflau, împreună cu preotul, refugiați în comuna Șerbănești[44]. În perioada în care a fost evacuat din comună, părintele din Șerbănești a ridicat avutul bisericii și „l-am păstrat la loc sigur”[45]. Din Ivești se răspundea că erau necesare șase căruțe pentru a transporta „odoarele, clopotele, biblioteca, veșmintele și cărțile bisericești”. Părintele își arăta nemulțumirea față de lipsa de interes manifestată de Pretură și de Jandarmerie față de salvarea averii bisericilor, așa cum s-a întâmplat în iulie 1917, când a avut loc evacuarea parohiilor Șerbănești, Liești, Bucești, Diecheni etc. Părintele se întreba dacă odoarele de la toate bisericile din județ vor fi în siguranță la biserica din Tecuci și dacă, „la ocuparea orașului de dușman, nu va îndrăzni a lua din acele odoare”. În același timp, preotul solicita lămuriri „ca să procedăm pe cale sigură și posibil de îndeplinit”[46].
Concluzia o putem desprinde din cuvintele preotului din Fundeni. Acesta spunea că, așa cum pe fața unui om care a fost mult încercat în viață rămân urmele suferințelor, tot așa și în privința satelor care au avut nenorocirea de a se afla pe frontul de luptă se cunosc și se vor vedea multă vreme ruinele, adică urmele cumplitelor distrugeri provocate de război[47].
Daniel BRADEA
[1]Ibidem.
[2]Virgiliu Ștef Serdariu, Războiul Nostru. Turtucaia – Mărășești, schițe și note de campanie, Minerva, București, 1921, p. 256.
[3]Protoiereu Gheorghe Joghiu, Primul Război Mondial și preoții Bisericii Ortodoxe Române în ,,Studii și articole- istorie, educație, cultură”, nr. 3/2018, p. 276.
[4] Alexei Mateevici, Scrieri de pe frontul românesc, volum îngrijit, studiu introductiv și cronologie de Ștefan Andronache, Editura Grapho Press, Tecuci, 2017, p. 12.
[5] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 87/1917 nenumerotat, raportul nr. 17/9.03.1917
[6] Ibidem, raportul nr. 18/9.03.1917.
[7]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 3/1917 raportul nr. 5/2.02.1917.
[8]Protoiereu Gheorghe Joghiu, op.cit., p. 276.
[9]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 87/1917, nenumerotat, raportul nr. 89/30.12.1916
[10]Ibidem, raportul nr. 89/30.12.1916.
[11]Ibidem, dosar 87/1917, nenumerotat; dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 254/17.03.1918, f. 1; vezi și Protoiereu Gheorghe Joghiu, op. cit., p. 276.
[12]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 87/1917, raportul nr. 3/8.01.1917.
[13]Virgiliu Ștef Serdariu, Războiul Nostru. Turtucaia – Mărășești, schițe și note de campanie, Minerva, București, 1918, pp. 255-257.
[14] Viorel Burlacu, Catedrala Sfântul Gheorghe – Tecuci. Note, schițe, documente, Editura Performantica, Iași, 2015, p. 7.
[15] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 41/1919, f. 23.
[16]Ibidem, f. 27.
[17] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 23/1916, f. 21.
[18] Ibidem, dosar 23/1916, f. 47.
[19] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 254/17.03.1918, f. 1; vezi și Protoiereu Gheorghe Joghiu, op. cit., p. 276.
[20]SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 6/1923, f. 4.
[21] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 87/1917 nenumerotat, raportul nr. 14/28.02.1917.
[22]Ibidem, raportul nr. 1/18.02.1917.
[23] Violeta Mihăeș, Ploscuțeni – file de monografie, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012, p. 44.
[24] Ibidem, p. 45-46.
[25] Ibidem, p. 45.
[26]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 87/1917, raportul nr. 15/10.03.1917.
[27]Ibidem, raportul nr. 175/07.03.1917; Ibidem, raportul nr. 137/22.11.1917.
[28] Ibidem, Publicație emisă de Prefectura Județului Tecuci la 4 ianuarie 1917. Din cauza necesităților cu caracter operativ M. C .G. dispunea măsuri de evacuare a populației din zona de operațiuni, mărginită de linia tranșeelor și o linie convențională, care se modifica în funcție de modul de desfășurare a operațiunilor militare pe front. Spre exemplu, la 7 iunie 1917, această linie convențională cuprindea comunele: Angelești- Ruginești - Domnești - Pufești-Poiana - Diaconi - Buciumeni -Țepu de Jos- Țigănești – Matca - Puțeni – Cudalbi -Mînjina -Pechea- Costache Negri- Odaia lui Manolache-Tulucești (C.S.P.A.M.I., fond M.C.G. Operațiuni, Inv. nr. 838, dosar nr. 123/1917, f. 55).
[29]Ibidem, raportul nr. 27/5.05.1917.
[30]Ibidem, raportul nr. 15/10 martie 1917.
[31]Ibidem, dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 32/4.11.1918.
[32] Preotul Ioan Dămăceanu, din Cosmești, a fost căsătorit cu Maria, fiica preotului Ion Ariton și sora magistratului Dumitru Ariton (Filip-Lucian Iorga, Impactul Primului Război Mondial asupra descendenţilor boierimii române, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2015, p. 55, inclusiv fotografia).
[33]Ibidem, raportul nr. 23/22.09.1917. În Regimentul 6 Roșiori Tecuci a luptat și sublocotenentul Dumitru Dămăceanu (viitorul general de brigadă) fiul preotului Ion Dămăceanu din Cosmești. Dumitru Dămăceanu (1896-1976), ofițer de cavalerie specializat la Școala de Război de la Torino, atașat militar în Italia (1936-1938), director de studii în cadrul Școlii Palatine organizate pentru Marele Voievod Mihai, comandant de unități militare în timpul celui de- al Doilea Război Mondial pe Frontul de Est, membru al delegației românești la Conferința de Pace de la Paris. Ca șef al statului-major al Comandamentului militar al Capitalei a avut, în august 1944, un rol important în acțiunea regelui Mihai de scoatere a României din alianța cu Germania nazistă. În anii 50 a fost deținut politic în închisorile comuniste (vezi Filip-Lucian Iorga, Un cântec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial, Editura Corint, 2016, pp. 183-184).
[34]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 6/1918, nenumerotat, raportul nr. 1/8.021918.
[35] Spre exemplu, la începutul lunii iunie 1917, Spitalul Regional ,,Banca Tecuci” primea din partea Protoieriei Tecuci următoarele obiecte de îmbrăcăminte: 50 izmene, 50 cămăși, 20 veste, 20 ițari, 20 căciuli, 10 pantaloni și 5 perechi de ciorapi. Directoarea spitalului era domnișoara Suzana Caragiani (Ibidem, dosar nr. 3/1917, adresa nr. 311/4.06.1917; dosar nr.
89/1918, raportul nr. 254/17.03.1918, f. 1.).
[36]Ibidem, dosar 87/1917, raportul nr. 99/06.02.1917; Ibidem, dosar 89/1918, nenumerotat raportul nr. 254/17.03.1918.
[37]Ibidem, dosar 3/1917, nenumerotat.
[38]Ibidem, raportul din 28 februarie 1917.
[39]Ibidem, raportul nr. 41/27.04.1917.
[40]Ibidem, raportul nr. 5/1.05.1917.
[41]Ibidem, dosar 6/1918, nenumerotat, raportul nr. 5/8.02.1918.
[42]Ibidem, raportul nr. 2/11.02.1918.
[43]Ibidem, dosar 87/1917, nenumerotat, raportul nr. 8/10.12.1917. Un ordin asemănător (6/1918) a fost emis și la începutul lui ianuarie 1918.
[44]Ibidem.
[45]Ibidem, dosar 6/1918, nenumerotat, raportul nr. 2/11.02.1918.
[46]Ibidem, dosar 4/1918, nenumerotat., raportul nr. 14/8.01.1918.
[47]Ibidem, dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 32/4.11.1918.
