TECUCIUL ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
CAPITOLUL 1
2. Pregătirea populației pentru război
Situația social-economică a orașului. Izbucnirea marii conflagrații a avut urmări deosebit de grele asupra Tecuciului. Războiul a afectat atât activitatea economică a orașului, cât și nivelul de trai al locuitorilor.
Conform recensământului din 19 decembrie 1912/1 ianuarie 1913, Tecuciul avea 14.976 de locuitori, cu o densitate de 17,64 locuitori/km². Orașul ocupa o suprafață de aproximativ 8,49 km², iar pe cuprinsul său se aflau 2.470 de clădiri, dintre care: 2.378 locuințe, 8 clădiri aparținând societăților comerciale și industriale, 77 instituții publice și 7 bordeie. Marea majoritate a clădirilor erau construite din vălătuci[1].
În 1914, se executau lucrări de alimentare cu apă (pe baza unui proiect întocmit de inginerul Tancred Constantinescu), de furnizare a energiei electrice, de pavare a unor străzi, de construcție a unui abator[2], precum și de restaurare și amenajare a vechii grădini publice. Bugetul pe anul 1914 înregistra venituri de 510.363 de lei. Principalele surse de venit erau: impozitele funciare pe clădiri și pe locurile virane (4%); impozitele pe chirii (5%), pe hoteluri, restaurante, cluburi și grădini publice; impozitele pe firme, pe dotă, pe vânzătorii ambulanți, pe pompe funebre, pe birje, trăsuri, căruțe, cotigi și camioane; taxele comunale pentru servicii de interes general (verificarea greutăților, eliberarea actelor de stare civilă); taxele speciale (ridicarea gunoaielor, curățarea latrinelor, tăierea vitelor la abator, venitul de pe urma etichetelor pentru pâine); venitul de la bragagerii, simigerii, plăcintării și covrigării; impozitul pe lux (taxe pe automobile, biciclete, spectacole, expoziții și orice fel de reprezentații publice). La veniturile extraordinare erau incluse, printre altele: sumele obținute de la pășunatul vitelor pe moșia orașului, taxa piețelor, veniturile din vânzarea vitelor, din exploatarea terenului destinat fabricării cărămizilor, din vânzarea terenurilor de la cimitir și din exploatarea carierelor de pietriș[3]. Din această structură se observă că Tecuciul era un oraș slab dezvoltat economic, practic lipsit de industrie, care se întreținea din agricultură, comerț și servicii.
Un aport deosebit la bugetul primăriei îl reprezentau și sumele provenite din donații, încadrate tot la venituri extraordinare. Venituri importante proveneau din moșiile donate comunei, după cum urmează.
Moșia Pisera-Gropana – „335 hectare și 30 de ari de arătură, imaș și fânaț și 33 hectare și 39 de ari pădure” – a intrat în proprietatea orașului conform testamentului lui Teodor Săndulescu din 1 ianuarie 1868.
Moșia Capoteasca (comuna Gulianca, județul Râmnic-Sărat), în suprafață de 212 hectare de pământ arabil, a intrat în proprietatea orașului la 16 iunie 1889; însă orașul beneficia de veniturile sale încă din 21 septembrie 1876, când Anton Cincu o donase în urma unei declarații verbale făcute în camera primăriei.
Moșia Micleasca – parțial în comuna Liești (județul Tecuci) și parțial în comuna Călieni (județul Putna) – avea circa 160 de hectare (92 hectare în Liești și 68 la Călieni) și a intrat în proprietatea primăriei la 24 martie 1895, în baza Decretului Regal nr. 1.444, care autoriza Primăria Tecuci să primească legatele testamentului defunctului Anton Cincu din 22 iulie 1894.
Moșia Cozmasca (comuna Cosmești, județul Tecuci), cu o suprafață de circa 92 de hectare de teren arabil, a intrat în proprietatea orașului tot în 1895, în baza aceluiași testament al lui Anton Cincu.
Din veniturile moșiilor Pisera-Gropana, Capoteasca și Micleasca se asigurau fondurile necesare întreținerii spitalului orașului, iar din veniturile moșiei Cozmasca se realizau lucrările de reparații la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Tecuci. Această biserică fusese ridicată în anul 1850 de Smaranda și Tudoran Cincu[4].
În conturile primăriei intrau și procente din sumele donate spitalului de către defuncții Petru Anastasiu (2.400 de lei, în anul 1874), Anica Hâncu (800 de lei, în anul 1905) și I. Naville (500 de lei, în anul 1898)[5].
Refacerea parcului comunal. În visteria primăriei a intrat și donația societății române anonime „Carl Francke”, în valoare de 12.000 de lei, destinată reamenajării parcului comunal[6].
Alexandru Lascarov Moldovanu considera că „al doilea loc de plimbare era grădina cimitirului, o pădurice minunată cu alei de plopi și cu stejari bătrâni. Azi nu mai este, căci a pus-o jos hulpava lăcomie rusească în războiul trecut”[7]. În ciuda celor spuse de scriitorul tecucean, documentele consemnează că la aceste distrugeri au contribuit și trupele române. La 12 mai 1917, primarul orașului Tecuci menționa, într-un memoriu adresat ministrului de interne, că „trupele române în trecere prin acest oraș au făcut mari devastări în dauna comunei, distrugându-se parcul comunal în întregime, tăindu-se toți arborii ca lemne de foc, s-au ars și crucile mormintelor, s-au luat pentru hrana cailor tot furajul companiei de pompieri ce era depozitat acolo, asemenea s-au ars zaplazurile și băncile de la școli”[8].
Printr-un referat înaintat Primăriei Tecuci la 21 iulie 1917, Pretoriatul armatei din Serviciul Jandarmeriei al Marelui Cartier General a recunoscut parțial distrugerile. Conform acestui document, Primăria Tecuci reclama împotriva Regimentelor 1, 5, 6 și 11 Roșiori, a Coloanei de Muniție din Regimentul 10 Artilerie și a Regimentului 6 Infanterie că, cu ocazia trecerii prin Tecuci, au distrus și ars un zaplaz, parcul (adică 1.000-1.200 de pomi), brădetul și crucile de la cimitir, precum și că au luat fânul și paiele Comandamentului de pompieri din acel oraș. A fost delegat cu ancheta colonelul Șoiculescu, care s-a deplasat la fața locului și, constatând stricăciunile, a evaluat pagubele la 14.550 de lei, exceptând crucile cimitirului, care, fiind ale particularilor, iar aceștia nereclamând, nu au fost incluse în cercetare. Șeful de Stat Major, generalul Cristescu, a dispus ca vinovații să plătească suma de 11.880 de lei, cât s-a stabilit ulterior conform unui tabel întocmit. Reducerea sumei inițiale s-a datorat, probabil, faptului că Regimentele 1 și 5 Roșiori au contestat referatul. Reprezentanții acestor unități militare susțineau că, în zilele în care s-au produs distrugerile, nu s-au aflat în acea zonă a orașului, „iar pentru furaje și lemne de foc au arătat persoanele de la care s-au aprovizionat”.
La 27 august 1917, deși țara se afla în plin război, pretorul Diviziei 11 a înștiințat autoritățile locale că „a înaintat cu mandat poștal oficial suma de 1.009,35 lei, drept despăgubire pentru pagubele pricinuite de Regimentul 26/I obuziere parcului și cimitirului acelei comune, în timpul retragerii”. Primirea banilor a fost confirmată de Primăria orașului Tecuci printr-o adresă trimisă pretorului Diviziei 11 la 1 septembrie 1917[9].
Problemele create de mobilizare. Începând cu 2 aprilie 1914, orașul avea ca primar pe Constantin Condrache, iar ca ajutor de primar pe Iancu Herescu. Din Consiliul Comunal al orașului Tecuci făceau parte: Alexandru P. Anastasiu, Theodor Ciolac, Nicolae Pelin, Ioan Bistrițianu, Iacob Albu, Iancu Balaș, Gheorghe Ovanes, Constantin T. I. Codreanu și Nicolae Gafton.
Orașul începuse să aibă dificultăți încă din anul 1913, din cauza mobilizărilor efectuate pentru participarea la cel de-al Doilea Război Balcanic[10]. Probleme au creat, în anul 1914, atât pentru oraș, cât și pentru județ, invazia de cărăbuși care au atacat pomii și chiar viile, afectând considerabil producția[11]. În condițiile în care „o parte dintre sergenții de stradă sunt concentrați”, autoritățile locale, cu acordul Ministerului de Război, au fost nevoite să recurgă la „milițieni nemobilizați” pentru a asigura paza orașului[12].
Afectați au fost și locuitorii care desfășurau diverse activități economice. Fotograful Moriț Bendetsohn solicita, printr-un memoriu adresat primarului, să fie scutit de plata sumei de 115 lei, care reprezenta chiria pentru locul închiriat în piața „Observatorului” în timpul iarmarocului de Sânziene. Solicitarea se datora faptului că „tocmai atunci s-a sunat mobilizarea”, motiv pentru care nu s-a mai putut folosi de respectivul loc[13].
Lucrări edilitare. Autoritățile aveau în derulare importante proiecte care vizau pavarea străzilor, alimentarea cu apă și furnizarea energiei electrice a orașului. Pentru realizarea acestor lucrări, s-au împrumutat cu 1.300.000 de lei[14]. Investițiile au fost contractate cu firme din București care aveau capital german, precum „Carl Francke”[15] (pentru alimentarea cu apă) și ,,Semens Schuckert”, pentru introducerea curentului electric în oraș[16]. Terenul necesar construirii uzinei electrice a fost cumpărat de la comunitatea evreiască cu suma de 15.000 de lei[17]. După finalizare, uzina electrică cuprindea o clădire albă cu ferestre mari, o construcție din scânduri și „un turn de răcire în care șuvoaiele de apă izvorâte dintr-o masă de aburi fierbinți cădeau cu zgomot de cascadă”[18].
Autoritățile previzionaseră că, până la 31 decembrie 1914, orașul va fi iluminat electric, însă acest lucru nu s-a realizat. Prin urmare, și în anul 1915 s-a recurs la iluminatul cu gaz. Pentru întreținerea celor 535 de lămpi de gaz, antreprenorul Mundi Leon a primit din partea primăriei suma de 24.268 de leii[19].
La începutul anului 1915 s-a înființat societatea „Hygea”, al cărei scop era exploatarea izvorului de apă minerală naturală Hygea din satul Ungureni, situat în apropierea Tecuciului[20].
Măsuri pentru aprovizionarea populației. În prima jumătate a anului 1915, autoritățile au luat măsuri privind aprovizionarea populației cu alimente de bază. În acest sens, Consiliul Comunal Tecuci a contractat un credit de 121.804 lei și 16 bani pentru procurarea de făină, în vederea satisfacerii nevoilor populației, conform dispozițiilor date de Ministerul de Interne referitoare la aprovizionarea comunelor urbane[21].
Creșterea prețurilor i-a determinat pe locuitorii orașului să se plângă autorităților[22], care au fost nevoite să stabilească prețuri maximale la carne. De pildă, în ședința din 9 ianuarie 1915, Consiliul Comunal a stabilit următoarele tarife: carnea de vacă și vițel de bună calitate – 0,80 bani/kg, carnea de oaie – 0,60 bani/kg, carnea de porc – 1,00 leu/kg, osânza – 1,40 lei/kg, slănina – 1,20 lei/kg. Aceste măsuri au provocat nemulțumirea măcelarilor din oraș – Ghiță Gheorghiu, Leonida Acriva, Niță Milică, C. Turturică, Panaite Donciu, David Rais, Max Rais și Avram Levisohn – care au solicitat aprobarea de a vinde carnea de vită cu 1,00 leu/kg și cea de porc cu 1,20 lei/kg, pe motiv că prețul vitelor crescuse. Solicitarea măcelarilor a fost respinsă de autorități[23].
Pe parcursul anului 1915, autoritățile au fost nevoite să emită, în trei rânduri, ordonanțe pentru stabilirea prețurilor maximale la produsele de bază. Spre exemplu, la 5 aprilie 1915 au intrat în vigoare prețurile maximale stabilite de Ministerul Industriei și Comerțului. Iată câteva dintre acestea: pâine din făină de calitatea I – 40 de bani/kg, pâine din făină de calitatea a II-a – 30 de bani/kg, pâine din făină de calitatea a III-a – 25 de bani/kg, cu mențiunea că, acolo unde condițiile o permiteau, autoritățile locale puteau stabili prețuri mai mici. Fasolea uscată avea prețul cuprins între 0,30 lei/kg (fasolea obișnuită) și 0,40 lei/kg (fasolea de cea mai bună calitate); zahărul cu amănuntul costa 1,30 lei/kg; săpunul cu amănuntul avea următoarele prețuri: calitatea I – 1,15 lei/kg, calitatea a II-a – 1,05 lei/kg, iar calitatea a III-a – 0,90 lei/kg[24].
Stabilirea noilor prețuri la pâine a provocat nemulțumirea brutarilor din Tecuci. Aceștia au solicitat Ministerului Comerțului menținerea vechilor tarife. Ministrul nu a fost de acord și, la 13 aprilie 1915, i-a transmis primarului „să pună în vedere petiționarilor că Ministerul nu acordă nicio păsuire și toți comercianții – fie brutari, fie alte articole – sunt obligați să vândă numai la prețurile fixate”. La 20 aprilie 1915, ministerul a revenit cu o nouă adresă, în care menționa faptul că, „printr-o nebăgare de seamă”, aprobase ordonanța Primăriei Tecuci în care, la unele articole, erau prevăzute prețuri sub cele fixate de minister și, pentru a evita „protestările negustorilor”, a solicitat primarului să publice o nouă ordonanță, în care să fie incluse prețurile din decizia ministerului[25].
Întrucât nu toată lumea respecta deciziile ministeriale, în octombrie 1915, Direcția Administrației Județene și Comunale din cadrul Ministerului de Interne a cerut primarului orașului Tecuci să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica vânzarea mărfurilor peste prețurile maxime, precum și ascunderea acestora, scopul fiind acela de a împiedica aplicarea deciziilor[26]. Greutățile traiului „devenit insuportabil” i-au afectat și pe funcționarii primăriei. În septembrie 1915, într-un „apel” adresat primarului, aceștia s-au plâns de salariile mici primite și de faptul că marea lor majoritate trebuiau să plătească trimestrial 300-400 de lei chirie. Cei 23 de semnatari ai memoriului făceau apel „la sentimentele nobile și caritabile” ale primarului, cu speranța că acesta va deveni „protectorul” lor și, „ca un bun părinte”, le va veni în ajutor[27].
Sfârșitul anului 1915 și începutul anului 1916 au fost marcate de conflictul dintre primar și consilieri. Disputele dintre aceștia aveau să ducă la blocarea activității Consiliului Local. Motivația consilierilor a fost aceea că nu mai puteau avea încredere în Constantin Condrache ca primar al orașului, întrucât acesta lua decizii referitoare la procurarea de materiale pentru atelierul mecanic de la uzina electrică, la anularea unor diurne pentru unii consilieri sau pentru polițaiul orașului etc., fără a respecta hotărârile Consiliului Local. Singurul consilier care avea încredere în primar și dorea ca ședințele consiliului să se desfășoare normal era C. T. Corodeanu. Acesta susținea că „majoritatea nu lucrează pentru interesul comunei, ci pentru satisfacerea intereselor și ambițiunilor personale, căutând să transforme Primăria în club politic în dauna orășenilor”. De vină era – susținea consilierul – „politica făcută la primărie de dl. Anastasiu”, căruia îi aducea mai multe acuzații: a amânat licitațiile pentru construirea abatorului, deși prețul era avantajos pentru oraș (cu 8,75% sub deviz); a intervenit la comisia de licitații, unde consilierul Iancu Balaș l-a folosit ca paravan pe socrul său, Nicolau, din Brăila; a acceptat „furnitura imprimantelor și registrelor comunei pe 5 ani, pe preț de 8.000 de lei anual”, deși un concurent serios – Dimitrie C. Patron – oferise 4.300 de lei anual, dar, din cauza amenințărilor, s-a retras[28].
Alecu Anastasiu era acuzat și de faptul că a respins oferta celui care câștigase licitația pentru construirea podului peste Tecucel, deși prețul era cu 6% sub deviz, iar mai apoi a adus un antreprenor din Bârlad, un anume Zamfirescu, prin bună învoială și fără garanție, care, după patru luni, a abandonat lucrările. Pentru finalizarea acestora, comuna a fost nevoită să contracteze un alt antreprenor. Bineînțeles, acuzațiile au fost respinse de către consilierii Alexandru P. Anastasiu și Iancu Balaș[29].
După aproape trei luni și jumătate de inactivitate, Consiliul Local și-a reluat activitatea normală începând cu data de 14 martie 1916[30].
Sprijinirea categoriilor defavorizate din oraș. În ajutorul săracilor din Tecuci a venit și Casa Regală. Regina Maria a efectuat o vizită la Tecuci la 21 iunie 1915, prilej cu care a distribuit ajutoare locuitorilor nevoiași din oraș[31]. În toamna aceluiași an, mareșalul curții a adus la cunoștința primarului ca, odată cu pomenirea unui an de la decesul regelui Carol I, să se facă și distribuirea ajutoarelor pentru săraci, în baza punctului 17 din testament. În acest scop, autoritățile locale au primit 5.000 de lei, sumă ce a fost împărțită populației nevoiașe[32].
Farmacistul Constantin Racoviță, cunoscut și sub numele de Costache Racoviță, personalitate politică a Tecuciului, fost prefect și deputat, a lăsat prin testament un fond de 40.000 de lei pentru copiii familiilor nevoiașe din oraș, din care s-au acordat ajutoare aproape două decenii. În septembrie 1915, Casa Școalelor a înaintat Primăriei ordonanța de plată în valoare de 1.615 lei, pusă la dispoziție conform prevederilor testamentare ale defunctului C. Racoviță, pentru procurarea de îmbrăcăminte și cărți „copiilor săraci și merituoși din școlile primare ale acestui oraș”[33]. Exemplul său a fost urmat, câțiva ani mai târziu, de Ortansa Octav Șendrea. Aceasta a lăsat Primăriei, prin testament, suma de 20.000 de lei pentru constituirea „Fondului de binefacere Ortansa Octav Șendrea”. Banii au fost destinați îmbrăcării anuale a zece elevi fără posibilități și buni la învățătură din clasele primare ale școlilor orașului[34].
La 23 august 1915, la Tecuci au sosit cercetași din nouă județe. Aceștia au participat, alături de cohortele de cercetași din oraș și din județ, la manifestările prilejuite de depunerea „legământului”. Deoarece la această manifestare au luat parte și principii Carol și Nicolae, Primăria a cheltuit aproape 6.000 de lei pentru ornarea și pavoazarea orașului, a gării și a altor edificii publice, a salonului de recepție și a parcului comunal (unde a avut loc manifestarea), precum și pentru construirea și decorarea tribunalelor, confecționarea de steaguri noi – „pentru a se face o primire cât se poate de frumoasă auguștilor oaspeți” – și pentru „ospitalitatea și masa cohortelor de cercetași din cele nouă județe, împreună cu instructorii lor”[35].
Deși presa anunța că Majestatea Sa Regina Maria urma să vină la Tecuci pentru a vizita Drăgușenii-Codrului, moșia Constanței Cincu, doamnă de onoare a reginei, această vizită nu a mai avut loc[36].
Majestatea Sa a revenit la Tecuci, însoțită de principesele Elisabeta și Mărioara (Mignon), la 23 mai 1916, pentru a împărți ajutoare persoanelor sărace. Cu acest prilej, a fost reparat și pavilionul din Grădina Publică, întrucât acesta „era singurul loc unde putea să fie primită M.S. Regina și unde putea să împartă ajutoare”, iar starea în care se afla îl făcea imposibil de utilizat[37].
Rechiziții. Măsuri în caz de mobilizare. Pentru a se cunoaște situația vehiculelor și a cailor destinați rechizițiilor, la Tecuci a avut loc un recensământ în perioada 5-25 septembrie 1915. Acesta a fost urmat, în intervalul 14-17 octombrie 1915, de o acțiune de clasare a cailor și vehiculelor. Din tabelul care totalizează rezultatele clasării, rezultă că în oraș existau la acea dată: 9 automobile, 27 de biciclete, 60 de cai pentru baterii (adică mai înalți de 1,50 m), 326 de cai pentru coloanele de muniții, 329 de cai pentru tehnică, 169 de perechi de boi și 36 de trăsuri pe arcuri[38]. Doi dintre proprietarii celor nouă automobile care au fost rechiziționate la 15 august 1916 erau Alexandru P. Anastasiu și Iancu Demetriade[39]. Prefectura județului Tecuci deținea un automobil Mercedes H.P., care, în luna iunie a anului 1914, urma să fie scos la licitație pentru un preț „din oficiu” de 2.500 de lei[40].
Ministrul de Interne a comunicat prefectului județului Tecuci că, în cazul unei mobilizări, transporturile feroviare nu se vor mai putea efectua, iar în aceste condiții aprovizionarea populației va fi afectată. Pentru a se putea asigura îndestularea populației și a trupelor care urmau să fie concentrate în unele localități, s-a hotărât ca „stocul de prevedere alimentară” să fie de 30 de zile. Întrucât alimentul principal era pâinea, ministrul i-a transmis prefectului ca prima grijă a comunelor să fie constituirea de stocuri de făină de grâu. Aceasta trebuia „să nu fie consumată decât la momentul oportun”. Pentru a veni în ajutorul comunelor care nu dispuneau de fonduri, Consiliul Miniștrilor, prin Jurnalul nr. 811/1915, a autorizat Casa Creditului Județean și Comunal să împrumute comunele cu o sumă de aproximativ 10 milioane de lei. Ministrul susținea că județului Tecuci îi erau necesare, pentru 30 de zile, o cantitate de 380.638 kg de făină, al cărei cost ar fi fost de 121.804 lei și 16 bani. Întreaga cantitate urma să fie repartizată orașului Tecuci[41].
În octombrie 1915, pe plan național au fost create mai multe organisme menite să răspundă intereselor marilor exportatori, precum „Comisia Centrală pentru Vânzarea și Exportul Cerealelor și al Derivatelor”, „Comisia pentru Exportul Vinului” și „Comisia pentru Export”. Cu sprijinul acestora, urma să fie exportate către Puterile Centrale, inițial, 547 de tone de cereale. Ulterior, s-a încheiat un alt contract de 1.400.000 de tone de cereale și legume, din care s-au livrat doar 850.593 de tone. Cea mai mare parte a banilor proveniți din aceste tranzacții a fost blocată la Banca Imperială din Berlin și a fost pierdută de statul român după intrarea în război de partea Antantei[42].
În memoriile sale, Alexandru Marghiloman susține că printre cei care au beneficiat de neutralitate s-a numărat și tecuceanul Nestor Cincu. Acesta ar fi încheiat un contract pentru 500 de vagoane cu grâu la 2.000 de lei vagonul, iar dacă grâul ajungea în Germania, mai primea încă 1.000 de lei de vagon[43]. Totuși, din situația prezentată în Senat de ministrul de finanțe E. Constantinescu, rezultă că Nestor Cincu a primit autorizație de export pentru Transilvania doar pentru 90 de vagoane, „care fuseseră încărcate până la introducerea prohibiției”[44].
În concluzie, în perioada neutralității, Tecuciul era un oraș slab dezvoltat din punct de vedere economic, practic lipsit de industrie, care se întreținea din agricultură, comerț și servicii. Pe măsură ce războiul avansa în timp și intrarea României în luptă devenea iminentă, autoritățile centrale și locale au luat măsuri pentru asigurarea rezervelor de produse alimentare de strictă necesitate; au stabilit prețuri maximale pentru evitarea speculei; au sprijinit categoriile defavorizate din oraș, prin implicarea atât a Casei Regale, cât și a autorităților locale; au efectuat recensăminte ale autovehiculelor, cailor, căruțelor și bicicletelor în vederea rechiziționării; au întocmit tabele cu locuitorii și cu casele din oraș care puteau găzdui trupe. În această perioadă, orașul Tecuci a fost un spațiu în care s-au manifestat din plin confruntările de idei pe tema neutralității, prin articolele publicate în „Revista Națională Română”, prin participarea locuitorilor la acțiunile „Gărzii Demnității Naționale” conduse de avocatul Vasile S. Radu, precum și la cele organizate de „Liga Culturală” și de „Federația lui Take Ionescu”. În cadrul acestor acțiuni s-au remarcat personalități tecucene precum Mihail Manoilescu și Alexandru Lascarov-Moldovanu.
Daniel BRADEA
[1]Statistica clădirilor și locuințelor din România, întocmită pe baza recensământului general al populațiunii din 19 decembre 1912/ 1 ianuarie 1913, Editura Cartea Românească, București, 1920, p.14, 26.
[2] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1914, f. 69.
[3]Ibidem, ff. 69-71, 76v, 77v.
[4] Sfinţirea bisericii ,,Sfântul Ioan Botezătorul” a avut loc la 14 octombrie 1852.
Primul preot paroh al acestei biserici a fost Gheorghe Patrichi. (SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1914, f. 70 v, 71v; Ibidem, dosar 5/1917, f. 30; ,,Monitorul Oficial”, partea I, nr. 1, din 1/13 aprilie 1895, p.1; Dimitrie Balaban, Cartea donatorilor orașului Tecuci, Tipografia ,,Gutenberg”, București, 1907, p. 10-12).
[5] SJAN Galați, fond primăria orașului Tecuci, dosar 7/1914, f. 71.
[6]Ibidem, f. 71 v.
[7]Amintiri dintr-un oraș moldovenesc, selecție, cuvânt înainte și note biografice de Ștefan Andronache, Editura Geneze, Galați, 2001, p. 97.
[8] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 23/1916, f. 14.
[9]Ibidem, f. 96, 101, 104.
[10]Părintele Ludovic Cosma, parohul bisericii „Sfinții Împărați” din Galați, a comunicat presei o listă cu eroii morți în Bulgaria în anul 1913 și înmormântați în comuna Comari (Bulgaria). Printre aceștia se afla și Ion Văcaru din Regimentul 24 Infanterie Tecuci (,,Cultura Poporului”, an 9, nr. 298, București, 3 noiembrie 1929, p. 4).
[11],,Albina”, an 17, nr. 39, 22 iunie 1914, p. 1516.
[12] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1914, f. 80 v.
[13]Ibidem, dosar 5/1915, f. 62 v.
[14]Ibidem, dosar 7/1914, f. 118.
[15]Ibidem, f. 54.
[16] Ibidem, ff. 53v, 56. Firma Ozongesellschaft M.B.H. București a propus instalarea de aparate care sterilizau apa de băut prin folosirea ozonului. Oferta a fost respinsă de consilieri, care au considerat că „apa cu care urmează a se îndestula orașul este la o adâncime mai bine de 40 m, așa că nu conține microbi, spre a fi necesitate de instalațiuni pentru sterilizarea apei de băut” (Ibidem, f. 53v).
[17]Ibidem, f. 53-54. Construirea uzinei electrice a început în anul 1914, iar în anul 1915 aceasta a fost pusă în funcțiune. La început, se furniza curent electric doar instituțiilor publice și notabilităților orașului. Uzina a avut ca obiect de activitate producerea și livrarea curentului electric și, până în anul 1930, s-a aflat sub administrarea Primăriei. Ulterior, prin decizia Primăriei nr. 18.157 din 1938, s-a constituit Întreprinderea Comunală, cu administrare proprie, subordonată tehnic și administrativ Ministerului Afacerilor Interne (Departamentul Gospodărie Comunale, Direcția Întreprinderi Comunale), având ca obiect de activitate, pe lângă producerea și distribuirea energiei electrice, extragerea și distribuirea apei potabile, precum și exploatarea gunoaielor și a canalelor de evacuare a apelor menajere.
[18] A.P. Samson, Între ape, Editura Cartea Românească, București, 1989, p. 5.
[19] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1915, f. 63 v.
[20] ,,Monitorul Oficial”, partea I, nr. 23, 28 aprilie/11 mai 1915, p. 1072. Apa era exploatată încă din anul 1909 pe proprietatea lui M. Mihăilescu din cătunul Ungureni (comuna Țigănești), în baza avizului dat de Consiliul Sanitar Superior la 28 ianuarie 1909, după cum informa ziarul „Voința Națională” (,,Voința Națională”, an 26, nr. 7179, 4/17 iunie 1909, p. 4).
[21] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 5/1915, f. 120.
[22] Într-o astfel de plângere, un locuitor susținea că în oraș domnea în rândul populației „o atmosferă de dezgust față de starea de lucruri” și se întreba, nedumerit, de ce în Iași, Vaslui, Bârlad, Focșani și Galați pâinea și toate alimentele de primă necesitate sunt mai ieftine decât la Tecuci. Petiționarul recomanda autorităților să înfrâneze tendința de îmbogățire care se manifesta la unii localnici, în special la comercianții de origine străină: „Dacă astăzi ne prezentăm aici că se poartă neomenește, dar mâine când vom pleca la datorie, ce va face Cacimacoff, acest străin care suge sânge din trupul acestei țări și chiar aur, în neprețuita lui Bulgarie”. (Ibidem, dosar 2/1915, f. 60-60v).
[23]Ibidem, dosar 5/1915, f. 66, 84 v.
[24]Ibidem, dosar 6/1915, f. 2.
[25]Ibidem, ff. 18, 29.
[26]Ibidem, f. 44.
[27]Ibidem, f.132.
[28]Dimitrie C. Patron a fost proprietarul unei tipografii în Tecuci. La începutul secolului trecut, mai precis în anul 1911, acesta a construit o librărie în partea stângă a Primăriei – celebrul chioșc ce apare în cărțile poștale ale vremii. Dimitrie Patron deținea și o editură care era „în curent cu toate noutățile literare române și străine”. La această editură au apărut cărți deosebite, dintre care menționăm cele scoase de profesorul Grigore Tăbăcaru (care preda filosofia la Școala Normală din Tecuci): volumul Opere complete de Ion Creangă (1924) și lucrarea Ștefan Petică. Note biografice, amintiri... (1925), precum și albumul fotografic Souvenir din Băile Slănic-Moldova (1937). În această localitate, editura avea o sucursală. Dimitrie C. Patron a pus la dispoziția comunității și clădirea în care a funcționat Ateneul Cultural din 1924 până în octombrie 1931, când, din lipsa fondurilor pentru plata chiriei, acesta s-a desființat, iar mobilierul și cărțile au fost donate Bibliotecii Comunale. El s-a aflat și printre inițiatorii construirii Catedralei cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Tecuci. (Vezi și Ștefan Andronache, Tecuci – Evenimente, monumente, instituții, personalități, publicații. Ghid, Ediție revăzută și revizuită, Biblioteca Municipală ,,Stefan Petică’’, Tecuci, 2001, p. 42, 48).
[29] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1916, ff. 75-77 v.
[30]Ibidem, f. 78.
[31]Ibidem, dosar 5/1915, f. 126 v., Ibidem, dosar 36/1916, f. 14.
[32]Ibidem, dosar 12/1915, f.1, 21.
[33]Ibidem, dosar 15/1915, f.2.
[34]Ibidem, dosar 3/1921, f. 58, 58v.
[35]Ibidem, dosar 5/1915, f. 139, 139 v.
[36] ,,Românul”, an V, nr. 183, Arad, 23 august/ 5 septembrie 1915, p. 8.
[37] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 7/1916, f. 134v.
[38]Ibidem, dosar 2/1915, ff. 9-10.
[39]Ibidem, dosar 10/1918, f. 156 v. Mari amatori de automobile au fost și frații Nicolae și Nestor Cincu. Primul a cumpărat în anul 1899 o mașină marca Dion Bouton, iar Nestor Cincu a efectuat, în anul 1906, împreună cu soția și cei doi copii, circuitul București – Nisa – Paris - București la bordul unui automobil decapotabil. Pasiunea pentru mașini va fi moștenită și de Anton N. Cincu, fiul lui Nestor Cincu, care în anul 1942 deținea un autoturism ,,Ford”, cu 8 cilindri, în valoare de 400.000 lei. Mașina avea nr. 43 Tec și fusese rechiziționată de Cercul Teritorial Tecuci la 31 decembrie 1942 (,,Monitorul Oficial”, Partea II, nr. 248, 30 octombrie 1943, p. 8031).
[40] ,,Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 32, 14/27 mai 1914, p. 1644.
[41] SJAN Galați, fond Primăria orașului Tecuci, dosar 2/1915, f. 12; Ibidem, dosar 5/1915, f. 120.
[42]Istoria Românilor, vol. VII, tom II, 2015, p. 677.
[43]Alexandru Marghiloman, Note politice 1897 – 1927, Ed. Institutului de Arte Grafice ,,Eminescu’’ S.A., București, 1927, p. 299.
[44] ,,Revista Economică”, an XVII, nr. 11, Sibiu, 14 mai 1915, p. 6.
