ACTIVITATEA DESFĂȘURATĂ DE PREOȚII MILITARI ȘI MONAHI ÎN SPAȚIUL TECUCEAN ÎN TIMPUL „MARELUI RĂZBOI"
2.3. Măicuțele și călugării repartizați la spitalele regionale din județul Tecuci
Sub directa îndrumare a mitropolitului Pimen Georgescu, pregătirea călugărilor și călugărițelor în cadrul unor cursuri speciale de infirmerie a avut loc înainte de izbucnirea războiului. La 17 ianuarie 1913, printr-o scrisoare pastorală adresată mănăstirilor din Moldova, mitropolitul Pimen le explica monahilor importanța serviciului pe care monahismul era chemat să-l aducă armatei și neamului: „E vremea ca toți fiii țării, de orice stare și orice vârstă, să aducă jertfa cuvenită, căci zilele grele sunt. Călugărițele din mănăstirile noastre să vegheze și să se pregătească. Cele bătrâne în singurătate să se roage lui Dumnezeu pentru țară și oastea noastră; cele tinere în corturi și spitale să îngrijească de răniți”[1].
Prin măsurile dispuse de Înaltpreasfințitul Pimen al Moldovei, 100 de călugări și 115 măicuțe din mănăstirile Moldovei au urmat cursuri de infirmerie, în vederea ajutorării soldaților răniți în timp de război sau a sprijinirii populației în timp de pace[2]. La 17 august 1916, arhimandritul Teoctist Stupcanu a fost numit șeful Misiunii Călugărilor Infirmieri, trimiși la București, unde Crucea Roșie organizase cinci spitale[3].
Echipa călugărițelor infirmiere — solicitate să se deplaseze în Muntenia și pregătite la Institutul Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta" — a fost condusă de maica Ana Ghenovici de la Mănăstirea Agapia. La dispoziția Comitetului Sanitar Central au fost puse mănăstirile: „Văratec cu 700 de paturi, Neamțu cu 400, Secu cu 250 și Cetățuia cu 30 de paturi pentru îngrijirea răniților, și dacă va fi nevoie se vor pune la dispoziție mai multe mănăstiri și Atotputernicul Dumnezeu să ajute ca din aceste vremuri grele să ajungem la zile mari”[4].
În cadrul Eparhiei Romanului, episcopul Teodosie Atanasiu a adus o contribuție însemnată la pregătirea monahilor ca infirmieri în spitalele de campanie, precum și la amenajarea unor spații de cazare în incinta mănăstirilor pentru îngrijirea răniților și adăpostirea copiilor rămași orfani. Însuși episcopul Teodosie îndemna pe monahi: „Vremea fiind pentru sacrificii… socotind că aceste ar fi locașurile mai indicate pentru adăpostirea acestor odrasle scumpe nouă tuturor, dispunem, ca la toate Sf. Mănăstiri din de Dumnezeu păzita Eparhie a Romanului, să se primească cât se va putea mai mulți dintre acești copii, cunoscând că băieții se vor trimite la mănăstirile de părinți, iar fetele la cele de maici”[5].
Mănăstirile au adăpostit, într-o primă etapă, populația refugiată, iar ulterior au găzduit spitalele în care au fost tratați și îngrijiți ostașii români răniți, invalizi sau bolnavi. La finalul războiului, au fost organizate orfelinate pentru copiii rămași fără părinți, la Agapia și Văratec[6].
La întreținerea acestor orfelinate au contribuit și oameni de rând, prin donații bănești. Astfel, la 7 noiembrie 1917, plutonierul Șchiopu Mihail din Regimentul 50/64 Infanterie Tecuci a donat suma de 40 de lei pentru orfanii de la Mănăstirea Agapia[7].
La Tecuci a funcționat pentru o perioadă Spitalul Mobil nr. 2, sub conducerea maiorului doctor Hasnaș. Acestui spital i-au fost repartizați zece călugări infirmieri și un preot confesor, și anume: arhimandritul Partenie Antohie (confesor), Teofan Anghele, Teodosie Harcotă, Chiril Popa, Cozma Bere, Gherontie Ciocan, Dionisie Sângeorgean, Zosima Popescu, Gamaliil Papil, Vichentie Mălău și David Bidașcu (infirmieri)[8].
Monahii și monahiile cu pregătire medicală care au rămas în mănăstiri au fost detașați fie la spitalele regionale, fie la cele înființate în incinta mănăstirilor. Pentru coordonarea activității călugărilor și măicuțelor din spitalele regionale a fost numit arhimandritul Teofan Ionescu, Exarhul Mănăstirilor[9].
Maicile infirmiere au fost repartizate la spitalele regionale din Moldova, fiecare filială a Crucii Roșii primind, potrivit nevoilor, un anumit contingent de călugărițe[10]. La spitalul „Principele Mircea" din Ghidigeni au fost repartizate ca infirmiere surorile călugărițe Ana Georgescu și Ana Alexandrescu. „Pentru zelul și devotamentul cu care au dat îngrijiri răniților aflați în spitalul din Ghidigeni", cele două măicuțe au fost decorate cu Ordinul Crucea „Regina Maria", clasa a III-a[11].
La Tecuci au fost repartizate patru măicuțe de la Mănăstirea Văratec[12]. Acestea au fost distribuite la două spitale din localitate, în condiții extrem de dificile: maicile nu aveau asigurată masa și nici un loc de odihnă[13].
Una dintre măicuțele repartizate în oraș a fost Marina (Mina) Hociotă. Deși nu a luptat cu arma în mână, ea avea să fie considerată o a doua Ecaterina Teodoroiu. În baza Ordinului de mobilizare nr. 671, emis de Ministerul de Război, fusese înștiințată că: „Aveți obligațiunea ca, imediat ce, prin publicațiuni sau trâmbițări, veți afla că s-a ordonat mobilizarea, să vă prezentați îndată Comitetului Regional de acțiune (Prefectura Județului Tecuci)". Spitalul la care a fost repartizată se găsea în imediata apropiere a frontului, iar maica Mina s-a aflat „în primele rânduri ale celor ce și-au riscat viața pentru a salva, de sub bombe și ploaia de gloanțe, viața celor răniți”[14]. Nu de puține ori ea îi transporta pe răniții care aveau nevoie urgentă de îngrijire medicală, ducându-i în spate până la spital.
Activitatea sa la spitalul din Tecuci nu a fost lipsită de încercări dureroase. Cu ocazia unei audiențe la prefectul județului — la care se deplasase pentru a semnala condițiile necorespunzătoare în care lucrau măicuțele —, maica Marina a căzut victimă unei tentative de agresiune sexuală din partea acestuia. Ea însăși a consemnat episodul: „a încercat forțat să mă ducă în odaia lui din fund, unde era o canapea și eu m-am luptat ca să scap din brațele mizerabile […]. Mulțumesc Înaltului Dumnezeu care m-a întărit cu putere în momentele acelea și l-am putut respinge." Prefectul nu a renunțat însă la hărțuire. Invitând cele două măicuțe la el acasă sub pretextul achitării remunerației pentru munca prestată, a repetat agresiunea, declarând că acestea se află sub autoritatea sa și că trebuie să-i satisfacă dorințele. După ce au reușit să se sustragă agresorului, maica Hociotă s-a adresat mitropolitului, relatându-i comportamentul prefectului și mărturisind: „Mulțumesc lui Dumnezeu care mi-a dat putere de-am putut scăpa să nu-mi spurce haina îngerească ce o port și viața sfântă pentru care prefer să întâmpin orice neplăceri." Drept răzbunare, prefectul a pus-o sub acuzația de spionaj, pe motiv că s-ar fi fotografiat în uniformă militară la Tecuci, în noiembrie 1916. Acuzația s-a dovedit neîntemeiată, însă prefectul a rămas în frunte[15].
Maica Marina a primit autorizația să poarte uniformă militară, fiind ridicată la gradul de sublocotenent și trimisă pe frontul de la Mărășești. Aici s-a ocupat de transportul răniților de pe câmpul de luptă la Vaslui sau Iași. În vara anului 1917, în timp ce însoțea un tren militar cu răniți din zona Mărășești, a fost grav rănită la coapsa stângă. Piciorul i-a fost salvat de la amputare la spitalul din Iași, de medicul căpitan Gheorghiu.
După încheierea războiului, prin Înaltul Decret Regal din 7 iulie 1918, maica Marina Hociotă a fost decorată cu „Crucea Comemorativă", iar în anul 1968, cu prilejul aniversării a cincizeci de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, în fața Mausoleului de la Mărășești a primit medalia „Virtutea Ostășească", clasa I[16].
În iulie 1918, cu prilejul închiderii spitalelor în care călugării îngrijiseră peste 60.000 de oameni, Gheorghe Balș, în calitatea sa de președinte al Crucii Roșii, i-a adresat părintelui arhimandrit Teoctist Stupcanu, șeful Misiunii Călugărilor Infirmieri, „cele mai frumoase mulțumiri pentru modul în care a condus echipele călugărilor în tot timpul războiului și cum a știut să mențină bunele raporturi între ei și personalul spitalicesc de orice grad"[17]. Drept recunoaștere a slujirii monahilor față de neam și țară, unii dintre călugări au fost hirotoniți după încheierea campaniei, iar alții au primit ranguri și distincții bisericești. Pentru activitatea depusă și buna coordonare a misiunii în această „grea campanie", prin Înaltul Decret Regal nr. 521, publicat în Monitorul Oficial din 10 februarie 1919, arhimandritul Teoctist Stupcanu a fost distins cu Ordinul „Regina Maria", clasa I[18].
În concluzie, Tecuciul a fost, în anii Primului Război Mondial, un spațiu în care și-au desfășurat activitatea numeroși preoți, confesori, călugări și măicuțe, care au însoțit ostașii armatei române atât pe front, cât și în spitale și în mijlocul comunităților civile. Ei au adus alinare soldaților bolnavi sau epuizați, au susținut moralul combatanților, s-au implicat în ajutorarea populației nevoiașe și au participat la acțiunile de combatere a epidemiilor — igienizarea localităților, construcția de băi și infirmerii. Totodată, s-au aflat în primele rânduri ale celor ce și-au riscat viața sub tirul bombardamentelor inamice, sprijinind activitatea medicilor și participând nemijlocit la îngrijirea răniților.
Preoții din parohiile județului Tecuci și-au îndeplinit, la rândul lor, datoria în timpul Războiului pentru Întregire Națională. Rămași în mijlocul credincioșilor, au contribuit prin prezența lor la menținerea unui moral ridicat al populației, la păstrarea credinței în victorie și la sprijinirea, cu toate mijloacele de care dispuneau, a ostașilor de pe front, „dându-și obolul de jertfă, de care țara s-a folosit în cel mai înalt grad." În ciuda greutăților întâmpinate, preoții tecuceni au reușit să-și adapteze activitatea pastorală la condițiile de război, dovedind jertfire de sine, simț al răspunderii și al datoriei.
Călugării și măicuțele — „gata oricând să își facă datoria către patrie" — s-au implicat activ în efortul de război: au participat ca asistenți la operații, au vegheat zile și nopți la căpătâiul bolnavilor, pe care i-au îngrijit și îmbărbătat, rugându-se pentru ei. În același timp, monahii rămași în mănăstiri au sprijinit ostașii de pe front cu provizii și cu rodul muncii lor.
Pagina de jertfă scrisă de slujitorii Bisericii tecucene în anii Marelui Război rămâne o mărturie vie a solidarității dintre altar și câmpul de luptă — o datorie împlinită cu credință, cu curaj și cu deplină conștiință a misiunii asumate în ceasurile grele ale neamului.
Războiul crâncen și iarna aspră au împins suferințele populației până la limita îndurării. În fața acestui „prăpăd de lume, multă și nevinovată, mai ales dintre nenorociții refugiați care mișunau pretutindeni goi, fără hrană și fără adăpost", clerul județului Tecuci a căutat neîncetat cele mai bune mijloace pentru alinarea acestor suferințe. Preoții și-au dedicat cea mai mare parte a activității lor „în scopul alinării suferințelor, împlinirii nevoilor și mângâierii sufletești ale poporului care alcătuiește biserica județului Tecuci." Ei au găzduit în casele lor numeroși refugiați, oferindu-le adăpost, îmbrăcăminte și hrană; au organizat colecte de haine și bani pentru refugiați, orfani și răniți; au strâns ajutoare pentru prizonierii de război aflați în tabăra din oraș; au sprijinit clerul refugiat și au subscris la „împrumutul național" și la „bonurile apărării naționale." Toate acestea s-au petrecut în condiții cu adevărat dramatice: pe o mare parte a teritoriului județului Tecuci s-au desfășurat lupte grele pe tot parcursul anului 1917, iar preoții au fost nevoiți să-și îndeplinească misiunea, adesea zi și noapte, sub presiunea bombardamentelor artileriei și aviației inamice[19].
În Primul Război Mondial, preoții României au dat „pilde de virtute militară", prin care (aprecia Constantin Nazarie) „au înscris în istoria neamului în general și a celei bisericești în special o pagină de fapte ce vor rămâne nepieritoare și vor sluji generațiilor viitoare." Același Constantin Nazarie sublinia că preotul exercitase o influență binefăcătoare în cadrul structurilor militare, cărora le adusese „servicii așa de mari și de reale"[20].
Mai presus de orice, merită să fie recunoscute și prețuite jertfa și devotamentul clerului Bisericii Ortodoxe Române, care s-a sacrificat alături de ostașii Armatei Române pentru înfăptuirea idealului național. Generalul Ioan Rășcanu, ministru de război în 1921, exprima acest adevăr cu deplină convingere: „Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoțit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă și ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre"[21]. Clerul tecucean (preoți de mir, călugări și măicuțe deopotrivă) a întruchipat, în anii încercării celei mari, unitatea indestructibilă dintre credință și datorie, dintre altar și câmpul de luptă, lăsând posterității o moștenire spirituală a cărei valoare nu poate fi măsurată doar în decorații și ranguri, ci mai ales în sacrificiul tăcut și necondiționat asumat în slujba neamului.
Daniel BRADEA
[1]Daniel Isai, Implicarea monahismului din Moldova în alinarea suferinței din perioada Primului Război Mondial, în „Teologie și viață", nr. 1–3, ianuarie–martie 2012, p. 237.
[2] „Biserica Ortodoxă Română", an. XL, nr. 3, iunie 1916, p. 255; Grigore N. Popescu, op. cit., vol. I, p. 72.
[3] Grigore N. Popescu, op. cit., vol. I, p. 72. La încheierea celor doi ani de campanie, arhimandritul Teoctist Stupcanu consemna într-un raport că: „parte dintre călugării cu cari am plecat s-au îmbolnăvit și au fost înlocuiți cu alții, parte au murit la datorie, astfel că s-au perindat prin spitalele Crucii Roșii peste 120 de călugări" (Ibidem, p. 77).
[4] Ibidem, p. 72.
[5] Arhiva Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, dosar nr. 15/aprilie 1913, Dosarul lucrărilor privitoare la mobilizarea armatei române, p. 34. Eparhia Romanului cuprindea județele Roman, Bacău, Putna și Tecuci. Pe teritoriul acestora se aflau două mănăstiri — Bogdana (jud. Bacău), de călugări, și Giurgeni (jud. Roman), de călugărițe — și 13 schituri: Măgura Ocnei (jud. Bacău); Brazi, „Sf. Ioan Botezătorul" Panciu, Trotușanu, Balu, Tarnița, Valea Neagră și Mușunoaiele (jud. Putna); Sihastru și Buciumeni (jud. Tecuci); Giurgeni, jud. Roman (Ibidem, dosar nr. 3/1912, Instalarea Preasfințitului Episcop Teodosie în anul 1912, p. 2).
[6]Emilian Lovișteanul, Monahismul creștin din Mitropolia Moldovei și Primul Război Mondial, în „Misiunea", an III, nr. 1(3)/2016, p. 145.
[7]Claudiu Cotan, Caring for Orphans during the Great War (1916–1918) — Agapia and Varatec Monasteries, în volumul Convergent Discourses. Exploring the Contexts of Communication, Editura Arhipelag XXI Press, Târgu Mureș, 2016, p. 155.
[8] Grigore N. Popescu, op. cit., vol. I, p. 74.
[9]Emilian Lovișteanul, art. cit., p. 145. Un arhimandrit este un ieromonah (preot călugăr) ridicat la un rang onorific — conferit de chiriarh cu aprobarea Sfântului Sinod (art. 81.3 din Statutul B.O.R.) —, imediat inferior rangului de episcop. Este cel mai înalt titlu ce poate fi acordat unui călugăr, de regulă pentru merite duhovnicești și/sau administrative deosebite, imediat superior celui de protosinghel. Arhimandritul poate fi stareț al unei mănăstiri sau poate sluji pe lângă un episcop, făcând parte totodată dintre candidații eligibili pentru rangul de episcop eparhiot (art. 130 din Statut). Exarhul mănăstirilor este numit dintre arhimandriți sau protosingheli, cu atribuții de îndrumare, inspecție și control al mănăstirilor, precum și de referent pentru problemele mănăstirești; acesta poate conduce și Sectorul Exarhatul Mănăstirilor (art. 109, alin. 1, lit. b din Statut).
[10] Daniel Isai, art. cit.,pp. 236, 239-242.
[11],„Monitorul Oficial", Partea I, nr. 22, 27 aprilie/10 mai 1918, p. 269
[12] De la Mănăstirea Văratec au mai fost repartizate măicuțe la spitalele din Bârlad (7), Vaslui (4), Bacău (4) și Târgu-Ocna (4). (Ioan Ivan, Forme organizatorice de asistență medicală, în „Mănăstirea Văratec", Iași, 1986, p. 147).
[13] Alin Spânu, Maica Marina Hociotă, spion sau spioană?, în „Magazin Istoric", an L, serie nouă, august 2017, p. 80.
[14] Antonie Plămădeală, Marina Hociotă — Maica Mina de la Siliștea Sibiului. „O nouă Ecaterina Teodoroiu" în războiul din 1916–1918, în „Biserica Ortodoxă Română", an CXVI, nr. 11–12, noiembrie–decembrie 1978, pp. 1274–1283.
[15] Alin Spânu, Maica Marina Hociotă, spion sau spioană?, în „Magazin Istoric", an L, serie nouă, august 2017, pp. 79–81.
[16]Antonie Plămădeală, op. cit., pp. 1274 -1283.
[17]Grigore N. Popescu, op. cit., vol. I, p. 76.
[18]Emilian Lovișteanul, art. cit., p. 146.
[19]Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar 89/1918, nenumerotat, raportul nr. 254/17.03.1918.
[20] Constantin Nazarie, op. cit., pp. 80-84, 96.
[21]Aurel Pentelescu, Gavril Preda, Jertfa preoților, p. 8.
