Oglinda urii: articolele antisemite din Porunca Vremii
despre evreii
din Tecuci
Astăzi,
în percepția publică, antisemitismul și măsurile antievreiești din România sunt
adesea asociate exclusiv cu perioada regimului Antonescu și cu timpul celui
de-al Doilea Război Mondial. Totuși, realitatea istorică demonstrează că atitudinile
și acțiunile antisemite au fost prezente și anterior, manifestându-se constant
atât în spațiul public, cât și în presă. Aceasta din urmă a jucat un rol esențial
în propagarea ideologiilor antisemite și în modelarea opiniei publice,
contribuind la crearea unui climat de ostilitate față de comunitatea evreiască.
Un
exemplu relevant în acest sens este ziarul Porunca Vremii, fondat și
condus de Ilie Rădulescu. Publicația, activă între 1932 și 1944, s-a constituit
într-un important organ de presă al extremei drepte românești, promovând
constant idei naționaliste, xenofobe și antisemite, precum și politici de
excludere a evreilor din viața economică, socială și culturală a țării.
Pentru
a evidenția climatul antisemit ce caracteriza această publicație, prezentăm o
selecție de articole în care comunitatea evreiască din Tecuci este vizată în
mod explicit.
Conform
unei statistici publicate în iunie 1936 în presa românească, privind structura populației
României pe județe, orașul Tecuci, reședința județului cu același nume, înregistra
o populație totală de 22.149 de locuitori, dintre care 13.611 erau români,
6.849 evrei (aproximativ 31%) și 1.689 persoane aparținând altor naționalități.
De asemenea, se consemna existența a trei sinagogi și a trei școli israelite în
oraș[1]. Aceste
date evidențiază prezența importantă a comunității evreiești în Tecuci în
perioada interbelică, precum și contribuția esențială a acesteia la dezvoltarea
economică și culturală a urbei.
În
articolul Însemnări din Tecuci, publicat în ziarul Porunca Vremii
din 22 iulie 1936, orașul este descris într-o manieră profund negativă,
folosindu-se un limbaj depreciativ: ,,Tecuciul acesta calic, urât și murdar”.
În prima parte a textului, se remarcă o critică virulentă la adresa administrației
locale, primarul fiind caracterizat drept „un rebegit” incapabil să gestioneze
problemele urbane, acuzat că nu alocă fonduri pentru reparația străzilor sau
întreținerea trotuarelor. Tonul este clar ironic, subliniind ineficiența autorităților,
cu concluzia că cetățenii vor sancționa această stare de lucruri prin votul lor
la viitoarele alegeri.
Ulterior, discursul virează într-o direcție evident părtinitoare, cu un accent clar anti-evreiesc. Autorul formulează acuzații grave la adresa comunității evreiești locale, prezentând generalizări negative și preconcepții, bazate pe imagini deformate și interpretări tendențioase. Evreii sunt descriși ca fiind „galițieni” care „roiesc ca albinele în stup” și care ar fi acaparat comerțul local, deținând majoritatea prăvăliilor și obținând profituri rapide prin mijloace considerate neetice. Se face referire la presupuse practici comerciale necinstite, precum vânzarea de mărfuri de slabă calitate sau alte metode de a atrage clienții, inclusiv o anecdotă despre un pescar evreu, „Șmil”, care ar fi strecurat pietricele în pește pentru a-l face mai greu la cântar.
Articolul
continuă cu acuzații nefondate și expresii depreciative, utilizând termeni jignitori
precum „jidani”, „pistruiați” sau „circumciși”, atribuindu-le evreilor o
presupusă „metodă specifică” de îmbogățire[2].
Astfel, textul reflectă o atitudine vădit anti-evreiască, care contribuia la
întreținerea animozității împotriva comunității evreiești în perioada
interbelică.
Sub
genericul Pe urmele Iudei,
în ediția din 5 septembrie 1937, ziarul Porunca
Vremii publica articolul intitulat Și la Tecuci procentul de profesori jidani este mare.
În acest material nesemnat, se afirma că „procentul
de profesori jidovi care trebuie să dea hrană sufletească elevilor români se repetă
în aceeași proporție ca și la Bârlad”, fiind prezentată o listă cu
numele așa-numiților „dascăli
perciunați” care activau în cadrul Liceului de Băieți „D. A. Sturdza” din Tecuci.
Erau menționați următorii profesori:
„1)
Ițic Mayer, profesor de latină; 2) Kluger Ștrul, predă germana și elina; 3)
Gabor Iacob, predă geografia; 4) Litman Bercu, predă filozofia și dreptul”.
Articolul
continua cu observații de un vădit caracter discriminatoriu, în care se afirma
următoarele:
„Dascălii
de naționalitate română sunt în număr de 7 la obiectele principale. Deci,
procentul circumcișilor este de vreo 37%. Astăzi, când atâția tineri români
stau cu diplomele în buzunar, acești perciunați se lăfăiesc predând câte două
obiecte principale. Ce fel de educație pot să infiltreze în sufletele tinerilor
vlăstare acești fanatici ai talmudului? Toți acești ulii părtinesc cu
nerușinare pe conaționalii lor și caută să afunde pe elevii români. Dacă
forurile competente nu vor lua măsuri, s-ar putea să vedem în curând un rabin
predând ore de religie la liceul „D. Sturdza”[3].
În
mod evident, astfel de texte nu urmăreau doar informarea cititorilor, ci încercau
să justifice discriminarea pe criterii etnice și religioase, inclusiv în
domeniul educației. Pentru a înțelege contextul istoric al acestui articol,
este esențial să examinăm climatul politic și social al României interbelice,
caracterizat prin ascensiunea ideologiilor naționaliste și antisemite.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, România a cunoscut o intensificare a influenței partidelor de extremă dreaptă, precum Partidul Național Creștin (P.N.C.), condus de Octavian Goga și A. C. Cuza. Aceste formațiuni politice promovau ideologii naționaliste, de factură creștin-ortodoxă, profund antisemite, vizând excluderea evreilor din viața publică și economică a țării. P.N.C. a fost activ între 1935 și 1938, perioadă în care a militat pentru limitarea drepturilor comunității evreiești și pentru marginalizarea acesteia în societatea românească.
La 28 decembrie 1937, Octavian Goga a fost numit prim-ministru al României de către regele Carol al II-lea. Guvernul Goga-Cuza a adoptat o serie de măsuri antisemite, culminând cu Decretul-lege nr. 169 din 21 ianuarie 1938, care a revocat cetățenia română pentru aproximativ 225.222 de evrei. Această politică a fost preluată și intensificată sub regimul autoritar instaurat de Carol al II-lea în februarie 1938[4].
Continuăm cu un alt exemplu ilustrativ extras din ziarul Porunca Vremii. În toamna anului 1937, publicația a lansat așa-numitul „Referendum al Poruncii”, o inițiativă menită să adune opinii din rândul elitei clericale și intelectuale asupra „problemei evreiești” în România. În numărul din 16 noiembrie, sub titlul explicit Biserica ortodoxă cere eliminarea jidovilor, a fost publicat răspunsul protopopului Anton Lucian din Tecuci, care ilustrează în mod elocvent tonul antisemit al publicației.
Preotul începe prin a-și exprima reținerea de a scrie „așa cum îi bate inima”,
întrucât, ca preot, are datoria de a rămâne moderat și împăciuitor. Declară că
nu trebuie să se abată „de la preceptele sfintei Evanghelii” și își propune să
rămână fidel învățăturii creștine. Totuși, în continuarea articolului, adoptă
un discurs explicit antisemit, încercând să-și justifice poziția printr-o
interpretare etimologică a termenului „evreu”, pe care îl consideră impropriu,
argumentând că evreii nu ar proveni „de dincolo de râu” (de la Eber), ci sunt „de
dincoace, între hotarele noastre”. Prin urmare, în opinia sa, aceștia ar trebui
numiți „jidovi”, termen depreciativ frecvent utilizat în limbajul antisemit al
epocii.
În
continuare, articolul propune o analogie între așa-zisa „invazie iudaică” și
invaziile istorice ale popoarelor migratoare, precum goții, avarii, hunii sau
tătarii, sugerând că, spre deosebire de aceștia, „jidanii” nu au putut fi
învinși și au ajuns să domine economic și social România. Se afirmă, cu ton alarmist,
că „Moldova este plină de pădurile lor”, că „micile bisericuțe se dărâmă,
înălțându-se în locul lor sinagogi semețe”, iar românii „sărăciți și
dezrădăcinați” sunt nevoiți să părăsească pământul strămoșesc.
Autorul
își justifică atitudinea antisemită printr-o experiență personală din timpul
Primului Război Mondial, când, potrivit propriei mărturisiri, ar fi „îngrijit răniți
într-un spital” și, ulterior, ar fi luptat „pe front, așa cum au făcut-o toți
românii pentru o Românie liberă”. În contrast cu această atitudine, evreii ar
fi avut un comportament opus, despre care se întreabă retoric: „Iar jidanii?
Pe front dezertori, în interior trădători, acei din teritoriul ocupat
interpreți și asupritori, iar la încheierea păcii profitori, și acum
stăpânitori.”
Protopopul
susține că a observat un presupus „sistem de dezertare” al soldaților evrei,
afirmând: „De lucrurile ce s-au petrecut în spitalul la care am fost, de abia
mai târziu mi-am dat seama: doctorii erau jidani și orice soldat coreligionar,
bolnav sau împușcat – desigur în palme – intra în spital, acolo rămânea. Doctorii
nu-l mai liberau și acesta a constituit un nou sistem de dezertare, nesemnalat
încă până acum”. Aceste afirmații, nedovedite și generalizatoare, promovează
clișee antisemite despre presupusa lipsă de loialitate a evreilor față de
statul român.
Discursul
se extinde asupra ideii de „dușman intern”, sugerând că pericolul principal
pentru România nu ar veni din partea unor forțe externe, ci din interiorul țării:
„Dacă împotriva dușmanilor de peste hotare opunem armata înzestrată, care-i
o garanție că nici o palmă de pământ românesc nu va putea fi încălcat, apoi e
mai greu să ne apărăm de dușmanul dinăuntru”. În această retorică, evreii sunt prezentați ca
o amenințare de ordin religios, ideologic și social: „Acesta e războiul
împotriva Crucii lui Hristos, care o poartă cu aceeași furie ca în ziua
răstignirii, vine cu microbul bolșevismului, a sectelor religioase,
comunismului, revizionismului etc., căci hidra jidovească are multe capete, iar
capetele balaurului le pot tăia – ca Sfântul Gheorghe – numai ostașii lui
Hristos”.
Expunerea
protopopului include acuzații grave și nefondate, precum aceea că evreii ar
controla economia, comerțul, industria, ar fi obținut averi prin „fraude și
alte metode iudaice”, și că ar fi responsabili de suferințele românilor. Se
face apel la „confiscarea averilor jidănești în folosul statului”, ca măsură
necesară pentru „salvarea națiunii”. Într-un ton mobilizator, protopopul îndeamnă
la „unitate românească”, subliniind că preoții trebuie să fie „în fruntea
oastei creștine” pentru „redeșteptarea conștiinței naționale”.
Textul
se încheie cu un apel la „curățirea țării”, folosind referințe religioase și
metafore biblice, precum „biciul lui Hristos” sau parabola neghinei, sugerând
că „neghina” – adică evreii – trebuie „strânsă în snopi și arsă în foc”,
aceasta fiind „singura soluție” pentru salvarea națiunii române[5].
Acest
articol din Porunca Vremii reflectă în mod evident o atitudine profund
antisemită, alimentată de narative ostile la adresa evreilor și promotoare ale
unei ideologii a excluderii și a urii etnice. Discursul său trebuie înțeles în
contextul climatului politic și social din perioada 1930–1945, marcat de
ascensiunea curentelor naționaliste radicale și de propagarea unui antisemitism
agresiv, care a contribuit la marginalizarea și persecutarea populației evreiești
din România.
Într-un articol, publicat la începutul lunii februarie 1938, sub titlul Neobrăzarea unui jidan din Tecuci, este formulat un atac virulent la adresa avocatului Moise Nistor, membru al Baroului Tecuci. Acesta era acuzat că ar fi utilizat în mod abuziv carnete de călătorie eliberate de C.F.R. pentru el și soția sa, fapt prezentat drept un exemplu al „obrăzniciei” și al „nesimțirii” evreiești. Redăm mai jos un fragment din acest text: „Vechiul consiliu de administrație a încheiat în anul 1931 o convenție cu Regia Autonomă C.F.R. pentru obținerea carnetelor de identitate C.F.R. destinate membrilor comitetului de direcție. După dizolvarea Consiliului Camerei, toți membrii comitetului de direcție au pierdut calitatea în baza căreia au primit aceste carnete. Dintre toți acești posesori de carnete C.F.R., numai jidanul Moise Nistor, avocat în Baroul Tecuci, a refuzat cu nerușinare să predea carnetele obținute pentru el și soția sa. Acest Moise Nistor știe precis că, în conformitate cu dispozițiunile regulamentului C.F.R. și convenția încheiată între Camera de Comerț Tecuci și Regia Autonomă C.F.R., Camera este direct responsabilă de predarea carnetelor pentru anularea de către Direcția C.F.R. atunci când posesorii au pierdut calitatea în baza căreia le-au fost eliberate. Moise Nistor nu s-a dezis nici de această dată de obrăznicia de care a dat dovadă în toate împrejurările”[6]. Limbajul folosit în articol este profund stigmatizant, recurgând la apelative peiorative și stereotipuri antisemite, caracteristice discursului de presă al epocii.
În
același context, la începutul lunii februarie 1938, I.P.S.S. dr. Miron Cristea,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și președinte al Consiliului de Miniștri,
discuta cu dr. Ion Costinescu, ministrul sănătății, despre revizuirea diplomelor
medicilor și farmaciștilor cu studii în străinătate, precum și despre problema
concesionării farmaciilor. Presa românească prelua și difuza aceste informații,
accentuând aspectele de natură etnică și confesională.
Astfel,
în Gazeta farmaciilor
a fost publicată o „statistică a farmaciilor
din țară, după naționalitate”, preluată ulterior și de alte publicații.
Conform acestor date, în orașul Tecuci funcționau opt farmacii „românești” și o
farmacie „străină”. La finalul articolului, autorii realizau o sinteză
procentuală la nivel național, scoțând în relief faptul că: „Avem 35%
farmacii exploatate de Români, 22% farmacii exploatate de minoritari creștini
și 43% farmacii exploatate de evrei. În total, Românii exploatează farmacii în
proporție de 35%, iar străinii în proporție de 65%”[7].
Acest
tip de discurs, bazat pe statistici și difuzat în presa vremii, reflecta nu
doar preocupările oficiale privind reorganizarea sistemului farmaceutic, ci și
tendințele discriminatorii promovate în spațiul public, care încercau să
sublinieze prezența „străinilor”
(un termen care includea atât minoritățile creștine, cât și pe evrei) în
sectorul farmaceutic. În mod implicit, astfel de date erau utilizate pentru a
justifica măsurile discriminatorii adoptate de guvernul român în acea perioadă.
La
sfârșitul anului 1938, ,,Porunca Vremii” publica un amplu articolul Tecuci:
orașul frumuseților trecute, ruinat de pecinginea jidovească, semnat de C.
Fărcășanu, în care autorul exprima viziuni profund antisemite și xenofobe
asupra evoluției orașului Tecuci în perioada interbelică. Titlul și conținutul
articolului reflectau atmosfera ostilă și prejudecățile rasiale ale vremii,
promovând ideea unui oraș considerat ,,floarea coloniștilor romani de acum 1600
de ani”, care ar fi fost transformat
într-un ,,nou Tel-Aviv” din cauza influenței evreiești.
În
debutul articolului, autorul făcea o prezentare pseudo-istorică, afirmând: „Latinitatea
stăpânitoare, acum 1600 de ani, a înscris pe hartă numele unui nou oraș situat
azi în Sudul Moldovei, și care poartă numele unui colonist roman: Tecucius. El
e situat pe limba de pământ cuprinsă între lunca Siretului și râul Bârlad, fiind
scăldat de afluentul acestuia, Tecucelul. Dăruit de natură cu numeroase
bogății, orașul a fost repede populat. De la început, el a fost obiectivul
marilor moșieri și al câtorva fanarioți atrași de mirajul bogățiilor sale de
legendă. Aceștia însă, mai târziu, s-au asimilat populației locale”.
După
care este oferită o imagine complet denaturată a realității sociale, autorul
susținând că, odată cu Primul Război Mondial, „satele se umpluseră de jidani
venetici cari, așezați până atunci în ghetto-ul din nordul Moldovei, scoborâseră
la vale după îndemnul conaționalilor, cari, în loc să lupte, întocmeau punctele
de mize în spatele frontului, ce trebuiau acaparate și stoarse până la sânge”.
Articolul
continua cu o diatribă vehementă împotriva comunității evreiești, acuzând-o de
corupție și degradare morală, susținând, fără temei documentar, că „planul
sistematic al iudaizării” ar fi transformat orașul, iar „vânzătorii de
mosorele au ajuns conducători de bănci, mărunții comercianți jidani de tarabă
sunt astăzi vestiți moșieri, în timp ce românii se sinucid în pragul dughenilor
cămătarilor”.
Se
făceau, de asemenea, trimiteri nominale la diverse persoane, profesii sau
funcții publice, în mod discriminatoriu, sugerând o pretinsă preluare a
controlului economic și social al orașului de către evrei. Sunt menționate nume
precum: medicii și dentiștii Rapaport, Streiman, Goldstein (ofițer activ la
aviație), Werner, Zellerman, Mayer Siegfried (căpitan activ la artilerie),
Moscovici, Mendel (dentist), Gâtlan (stomatolog), Stoev (bulgar), Schüller
(șeful uzinei electrice), Ascher
(administrator al familiei Cincu), precum și comercianți și industriași locali (Reiss, Dolfi Goldstein, Segall).
Articolul
oferea o imagine caricaturală și distorsionată a realității economice și sociale,
exprimând explicit o ideologie antisemită: „Pretutindeni apar nume noi —
terminate în berg, vitz, eher, stein — și o pospăială de civilizație îi menține
numele — pseudo-orașului de azi, devenit centru aviatic, cerealist, vinicol
etc. Au dispărut însă patrioții și filantropii, dar s-au înmulțit nababii”.
De
asemenea, autorul se lansa în critici virulente asupra prezenței evreiești în
instituțiile orașului, în domeniul juridic (avocați), economic (bănci, uzine, comerț)
și cultural (presă, librării, activități culturale). Sunt enumerate persoane și
întreprinderi evreiești într-o manieră calomnioasă :„Monopolul ziarelor și al
cărților a căzut sub tentaculele lui Peretz și ale librarului Horovitz.
Fotograful orașului: Feuerstein; ceasornicarii: Latzres, Pietraru, Schechter,
Braunfeld. Instrumente muzicale - S. Stenberg”, societatea sportivă
,,Macaby” și ziarul ,,Habinah”. Totul culminând
cu afirmații despre „Steaua lui David” din vârful sinagogii, care ar fi
înlocuit vechiul foișor al orașului, o imagine simbolică a unei presupuse
„înrobiri” a comunității românești.
Se
făcea referire și la inițiativele locale, precum Secția de apărare a
intereselor creștine, fondată de doctorul Dimitriu, care a înființat bănci
și a sprijinit locuitorii prin acordarea de asistență medicală gratuită, dar
care, potrivit autorului, ar fi fost zădărnicită de „cozi de topor”.
Partea a doua a articolului, prezintă o
serie de date statistice referitoare la structura economică a orașului Tecuci,
însoțite de comentarii tendențioase care urmăresc să susțină ideea unei „dominări
evreiești” asupra vieții comerciale și industriale locale. Autorul introduce aceste
date cu formula: „Să lăsăm
cifrele să demonstreze tragedia iudaizării orașelor mici”, după
care enumeră, într-o manieră caricaturală și ofensatoare, diversele domenii de
activitate economică și numărul de firme asociate cu acestea.
Conform datelor prezentate, ar fi existat
în Tecuci următoarea distribuție:
·
Cârciumi:
31 evreiești, 67 creștine
·
Magazine de coloniale: 24 evreiești, 33 românești
·
Brutării:
4 evreiești, 2 românești
·
Măcelării:
5 evreiești, 14 românești
·
Mezelari, brânzari, precupeți: câte unul român
·
Cofetării, restaurante, bombonerii, cafenele, sticlării și
farmacii: doar ale
românilor
·
Magazine de modă, instrumente muzicale, cinematografe,
fotografi: câte unul
evreu
·
Galanterii:
16 evreiești
·
Manufacturi:
27 evreiești, 4 străine, 2 românești
·
Curelari:
1 român, 1 evreu
·
Blănării:
3 evreiești, 3 românești
·
Frizerii:
1 român, 4 evreiești
·
Magazine de încălțăminte: 9 românești, 9 evreiești, 1 străin
·
Croitorii:
3 românești, 2 evreiești
·
Depozite de cereale: 5 românești, 26 evreiești, 1 străin creștin
·
Fierării:
1 românească, 4 evreiești
·
Varării:
6 evreiești
·
Librării:
2 evreiești, 1 românească
·
Antrepozite:
2 românești, 1 străin, 3 evreiești
·
Tipografii:
1 românească, 1 evreiască
·
Tinichigii:
5 evreiești
·
Ziare:
1 românesc, 1 evreiesc
·
Ceasornicării:
1 românească, 4 evreiești
·
Produse petroliere: 3 evreiești
·
Cherestea: 4 evreiești, cu precizarea tendențioasă că
„românii au abandonat domeniul prin concurență”
·
Depozite de făină: 1 evreiesc
·
Depozite de lemne: 2 românești, 2 evreiești
Concluzia autorului, era că, dintr-un total
de 388 de firme înregistrate, 189 ar fi fost „evreiești”, 183 românești, iar
restul aparținând altor minorități (5 grecești, 7 armenești, 1 italiană, 1
maghiară, 1 macedoneană, 1 albaneză). Această prezentare era însoțită de afirmații
generalizatoare, precum aceea că „pâinea, cerealele, manufactura, galanteria,
moda, frizeriile, fierăriile, vărăriile, tinichigiile, ceasornicăriile,
petrolul, cheresteaua și făina sunt în proporție de 99% deținute de evrei”.
De asemenea, se sublinia o prezență importantă
a „firmelor evreiești” în industria locală, cu mențiuni precum:
·
Uleiuri:
1 firmă, evreiască
·
Mori de făină:
2, ambele evreiești
·
Scărmănători:
2, evreiești
·
Depozite de vinuri: 1, evreiesc
·
Porțelanuri:
1, evreiesc
·
Articole sportive: 2, evreiești
·
Manufactură:
3, evreiești
·
Apă și gaz:
2 evreiești, 1 românească
·
Mori țărănești: 2 românești, 1 evreiască
În final, autorul afirma că, din 788 de
firme înregistrate la nivel de județ, „infiltrația evreiască” ar fi fost „doar”
de 229, dar insista pe o retorică alarmistă, sugerând o „dominare” a economiei
locale de către evrei. Articolul încheia cu o serie de comentarii despre starea
orașului Tecuci, punând în evidență imaginea unui oraș ,,ramolit ce așteaptă să
se prăbușească”: biserici în ruină, străzi neasfaltate, lipsa parcurilor, școala
normală neterminată, catedrala dărâmată
și infrastructura în suferință[8],
toate puse în contrast cu „progresul” atribuit firmelor evreiești, într-o logică evidentă de
stigmatizare și de alimentare a resentimentului.
Aceast
articol relevă în mod clar caracterul antisemit al discursului din perioada
interbelică, prin folosirea unui limbaj părtinitor, a unor generalizări
tendențioase și a manipulării datelor statistice în scopul de a crea o imagine
de „amenințare” asupra comunității majoritare. Este esențial ca astfel de
documente să fie analizate critic, ca mărturii ale mentalităților extreme ale
epocii, fără a prelua sau perpetua șabloanele ostile față de evrei și
judecățile de valoare exprimate în ele.
În vara anului 1941, autoritățile orașului Tecuci au dispus o serie de măsuri antievreiești, reflectând politica de excludere și marginalizare promovată de regimul Antonescu. În paralel cu aceste acțiuni oficiale, unii localnici au ales să-și manifeste ostilitatea față de populația evreiască, transmițând denunțuri către presa centrală antisemită, în care solicitau aplicarea strictă și chiar înăsprirea restricțiilor.
Astfel, în ziarul „Porunca vremii” din 13 august 1941, sub titlul „În atenția domnului prefect al Județului Tecuci”, a fost publicat un asemenea denunț semnat de învățătorul Boncu Constantin din Tecuci. Textul materialului, caracterizat printr-un limbaj vehement și plin de prejudecăți, este redat mai jos:
„Trecem
prin vremuri destul de gingașe, când, mai mult ca oricând, trebuie să fim au
ochii în patru și „Gata la datorie“, căci nici de data aceasta jidanii nu se
învață minte numai cu amenințări, ci, ironizându-ne, își continuă moravurile
lor ucigătoare. Îngăduința noastră încă le mai dă posibilități de a-și continua
mai departe criminala lor subminare comunistă, și, așteptând dominațiile lor
talmudice, își întind mereu ghiarele leproase asupra tuturor națiunilor
ospitaliere și invadate de ei, din a căror cauză s-a vărsat râu de sânge, și nu
numai românesc!
Referindu-mă:
1.
La Ord. ce le au autoritățile militare și civile;
2.
La Ordonanța Prefecturii Tecuci Nr. 27;
3.
La Hotărârea luată de Cons. Primăriei orașului Tecuci, cu ocazia ședinței din
16 iulie 1941;
4.
La Ord. în vederea trimiterilor la munci și cu toată fixarea cartierului
(evreilor) jidănești sau permiterea de a locui mai departe la domiciliile
avute, pentru îndeletniciri socotite utile orașului și județului — fac ca această
lepră iudaică să nu respecte orarul stabilit conform legii și acelora de mai
sus, făcând piața personal sau prin interpreți români, iar în majoritate făcând
cumpărături de alimente direct de la producători și alimentându-și pe ai lor,
fiind îndestulați de toate, iar ai noștri apărându-i la hotare. Prin acestea lipsesc
comuna de taxele ce ar trebui să le încaseze în piața de desfacere a
alimentelor, pe de altă parte concurând locuitorii noștri, și în special
familiile lipsite ale celor ce sunt chemați să-și facă datoria către țară, și
care sunt expuși a fi lipsiți de alimente, neputându-și continua cinstit
ocupațiile.
Pentru
un mai ușor control și punerea, odată pentru totdeauna, la punct a acestei
lepre jidănești, respectuos rugăm pe d-l Prefect al județului Tecuci
următoarele:
1.
Să oblige ambele sexe, de la cel mai tânăr și până la cel mai mare, să poarte
regulat, în piept, vizibil, un semn distinctiv — de preferință crucea lor,
făcută din două triunghiuri de culoare galbenă, și o mărime potrivită, spre a
se putea vedea și controla de cei în drept.
2.
Să nu li se mai elibereze autorizații de călătorit pe calea ferată și nici în vreo
altă direcție.
3.
Să se ia măsuri a se trimite la munci, pentru înlocuirea brațelor acelora ce-și
fac
datoria către Patrie, sau, dacă e posibil, și acolo unde mișeleasca lor mână a
distrus, nu numai pe acei săraci, ci și pe cei bogați și care dispun de
milioane.
4.
Să se ia măsuri severe asupra românilor care mijlocesc alimentarea lor, cu
nerespectarea dispozițiunilor de mai sus.
Aceste
măsuri cer o rezolvare într-un termen cât mai scurt posibil, spre satisfacerea
onoarei noastre naționale, destul de sângeros pălmuită de hidrele perciunate”[9].
În contextul istoric al verii anului 1941, după intrarea României în războiul antisovietic și sub influența politicilor antisemite promovate de regimul Antonescu, precum și a propagandei antisemite a vremii, astfel de demersuri nu erau izolate, ci reflectau o atmosferă generală de ură și excludere. Tonul denunțului, profund marcat de stereotipuri rasiale, apeluri la violență și solicitări de segregare completă a evreilor din viața economică și socială, este relevant pentru înțelegerea climatului de ură sistemică alimentat de autorități și de presa antisemită. Limbajul utilizat de autor este violent și stigmatizant, ilustrând mentalitățile colective antievreiești ale epocii.
Publicarea acestor materiale în presa oficială sau semioficială, cum este cazul publicației „Porunca Vremii”, demonstrează sprijinul sau cel puțin complicitatea autorităților față de aceste inițiative, încurajând denunțurile și alimentând atmosfera de teroare împotriva minorităților. Astfel de surse sunt esențiale pentru studiul politicilor antisemite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pentru înțelegerea proceselor sociale care au făcut posibil Holocaustul în spațiul românesc.
[1] „Porunca Vremii”, anul V,
nr. 404, număr festiv, 21 mai 1936, p. 59.
[2] „Porunca Vremii”, anul V,
nr. 457, 22 iulie 1936, p. 3.
[3] „Porunca Vremii”, anul 6,
nr. 849, 5 septembrie 1937, p. 5.
[4] Vezi și Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare la
marginalizare (1919–1938), Prefață de Pierre Guiral, Postfață de Gérard
Nahon, traducere de Ticu Goldstein, Editura Hasefer, București, 2000, 380 p.
[5] „Porunca Vremii”, anul 6,
nr. 920, 16 noiembrie 1937, p. 3.
[6] „Porunca Vremii”, anul 7,
nr. 993, 6 februarie 1938, p. 4.
[7] „Porunca Vremii”, anul 7,
nr. 1006, 19 februarie 1938, p. 4.
[8] „Porunca Vremii”, anul 7,
nr. 1247, 25. 12. 1938, p. 11. Informații din acest articol sunt preluate și de
Anastase N. Hâciu în Evreii în Țările Românești, cu o prefață a d-lui
prof. S. Mehedinți, membru al Academiei Române, ,,Cartea Românească” București,
1943, p. 470.
Sub titlul
„Altă colonie cușăr: Ivești-Tecuci”, în ediția din 5 mai 1935, ziarul Porunca
Vremii publica o statistică privind prezența populației evreiești în sectoarele
comerciale, industriale și în diverse meșteșuguri din Ivești, județul Tecuci.
Articolul, semnat de C. Munteanu, susținea ideea că evreii ar fi acaparat în
mod exclusiv aceste domenii economice. Autorul promova o retorică părtinitoare,
prezentând în mod generalizator comunitatea evreiască drept un grup care
„monopoliza” comerțul, industria și micile meserii. Datele erau însoțite de liste
nominale, organizate pe categorii de activitate, prin care se încerca
ilustrarea acestei presupuse dominații economice:
Bresle
și meserii – conform sursei: Brăsovenie: 6 persoane de origine evreiască,
niciun român: Ițic Gheckman, Moose Groper, Frații Kaufmann, Rubin Szudic, Șmil
Șapira, Hertsleu Abramovici.
Comerț cu
cereale:
21 persoane de origine evreiască, niciun
român: Bercu Șapira, Herșcu Iosefsoh, Marcu
Iosefsoh, Maise Avram, Aizic Avram, Marcu Meierson, Jancu Meierson, Aizic Aizic,
Edi Caham, Șmil Cahan, Izu Eptșein, Zomză Colemberg, Aizic Barat, Ștrul Aizic,
M. Drelingher, Kaban, E. Aizic, Iosef Colenberg, Sami Aizic.
Galanterie: 8 persoane de origine
evreiască, 1 român: Iancu Șloim, Surica Israel, M. Izălă, M. Moglescu, Vlaia
Lezerica, Mihai Stănescu.
Pielărie: 1 român, 4 persoane de origine
evreiască: Ghiță Lupu, Avram, Goldembreg, Cahane Goldemberg, I. Goldman, S. Moriț.
Cherestea: 2 români, 3 persoane de
origine evreiască: Vasile Cucoaneș, Toader Băcăneală, Lupu Șapira, M. Vigder,
Isac Maiersohn.
Măcelărie: 5 persoane de origine evreiască,
3 români: Stanică Măstasă, Neculai Enache, I. Nicorez, Ițic Mencer, Iancu Iosef,
Șulăm Iosef, Șloim Rafal, Iosif Șier.
Mori: 1 român, 1 persoană de
origine evreiască: Chișă Muscă, Marcu Gherman.
Manufactură: 12 persoane de origine
evreiască, 2 armeni, niciun român: Cristea Vartan, Gh. Zarafu, Leon Șidring,
Frații Rudic (3 magazine), Osias Aizic, Max Bărbușan, Isac Marcovici, Marcu
Bercovici, F. Mendelson, Iancu Bâlbâitu, Caufman (2 magazine).
Croitori: 1 român, 13 persoane de origine evreiască: Costică Munteanu, Aizic Aizic, Ițic Abramovici, Strul Segal, Iosef Marcu, Șloim Haimovici, Moriț Abraimovici, Iancu Stelman, Marcu Vaizbrat, Sami Vaizbrat, Marcu Marcu, Moise Galițianu, Iosef Nadler, Ițic Cohn. („Porunca Vremii”, anul 4, nr. 127, 5 iunie 1935, p. 3).
[9] „Porunca Vremii”, anul X,
nr. 2007, 13 august 1941, p. 3.
