Nemulțumirile tecucenilor la
adresa lui Anton Cincu
În contextul Răscoalei din 1907, o parte dintre locuitorii
orașului Tecuci (proprietari și reprezentanți ai Obștii Târgului Tecuci) și-au
exprimat nemulțumirea, considerând că au fost deposedați ,,samavolnic”
de pământurile lor. Astfel, la data de 24 martie 1907, în numele acestora,
Mihalache Costea, Panaite Dobrovici, Petrache Carp și Ștefan Vasiliu au
înaintat guvernului un Memoriu
relativ la moșia Tecuci a Obștii locuitorilor tecuceni, luată cu silnicie de
Primăria comunei Tecuci[1].
Reprezentanții obștii reclamau faptul că 449 de locuitori, ,,care
aveau în oraș răscumpărate locurile de siliște, de bezman, iar în afară, în
moșie, aveau dreptul proporțional cu numărul de stânjeni din oraș”, au
fost deposedați, la 22 martie 1871, ,,de dreptul de a administra singuri moșia”,
printr-o decizie a Consiliului Comunal Tecuci. Aceasta era justificată de autorități prin intenția de a folosi
veniturile moșiei ,,pentru a construi școli, străzi etc.”, astfel încât ,,arenda de pe moșie să
devină venit bugetar”[2]. Locuitorii
susțineau că angajații primăriei nu îi lăsau să lucreze pământul, îi agresau fizic
și îi denunțau autorităților judiciare, deși aceștia nu făceau altceva decât
să-și revendice ,,dreptul
lor ce cu topuzul le-a fost luat”.
Dacă reclamanții afirmau că deposedarea lor a
fost abuzivă, autoritățile susțineau legalitatea actului, menționând că primarul
Anton Cincu, ,,în calitate de efor al Obștii Târgului, cedează cu asentimentul celorlalți obșteni
moșia Târgului cu veniturile ei, primăriei”[3]. Acțiunea
este consemnată și de primarul Gheorghe Casan, în anul 1931, într-o expunere
privind activitatea publică a lui Anton Cincu, cu prilejul împlinirii a 100 de
ani de la nașterea acestuia.[4].
Plângerea înaintată guvernului relevă că, dacă nu toți, cel puțin
o parte dintre membrii Obștii nu și-au dat acordul pentru decizia primarului.
Dacă acesta a beneficiat, într-adevăr, de sprijinul unei părți a obștenilor, în
proprietatea primăriei trebuia trecută doar partea din moșie care le revenea acestora.
Reprezentanții celor 449 de locuitori afirmau că ,,și-au rupt
pâinea de la gura copiilor spre a strânge 5000 [corect: 5500 de galbeni ad.
n.] de galbeni prețul moșiei”[5], considerând
că ,,fapta primăriei este o adevărată
samavolnicie”, prin care au fost transformați în ,,niște bieți iobagi, vânduți
și datori pe la proprietarii din prejur”. În același timp, ei argumentau că nu
este echitabil ca cei 449 de locuitori să plătească dările întregii populații
urbane, estimată la aproximativ 17.000 de persoane — afirmație pe deplin
justificată.
Obștea avea în stăpânire 1.200 de fălci (aproximativ 1.716 hectare),
pentru care locuitorii au luptat constant, apărându-le împotriva ,,boierilor lacomi care
voiau să le cotropească pământurile”. În anul 1841, ei au reușit chiar să câștige un
proces împotriva boierului Iancu Constandache[6].
Pentru achiziționarea acestei moșii, cei 449 de locuitori au
contribuit financiar prin Casa Obștii — instituție care administra orașul și care
nu avea legătură cu Obștea Târgului Tecuci. Dintr-o dispoziție emisă de Casa
Obștii la 17 februarie 1836, reiese că locuitorii ,,deținători de binale sau locuri
pe moșia târgului” erau obligați să plătească sumele datorate, sub sancțiunea
pierderii proprietății, care urma a fi vândută altora: ,,dacă nu vor aduce banii
cât i-au călcat analoghia Casăi, numerele canțelariei, în vadea de 10 zile, după
hotărârea dată ieri de toată opștia, ari să li se vândă locurile altora, cui
vor fi mușterii și numără banii, fără să le mai rămâie în urmă cuvânt de
îndreptare sau pretenție, rămâind dreptatea acelora și nu le iei
pentru benale, așa le rânduiesc (?) de pi moșii și să facă cu dânsele ci vor
vroi”[7].
Întrucât nu s-au strâns sumele necesare achitării unui împrumut de
1.000 de galbeni contractat de la un zăraf
din
Focșani și a celor 3.500 de galbeni datorați cavalerului Costache Conachi,
la 23 februarie 1836, Casa Obștii a notificat locuitorii că, în lipsa plății
integrale până la sfârșitul lunii următoare, vor fi contractate noi împrumuturi,
dobânda acumulându-se ,,până la istovirea somii a totimii”[8].
Așadar, cei 449 de locuitori ai Tecuciului au făcut eforturi financiare considerabile, fiecare potrivit posibilităților[9], pentru a intra în posesia unor loturi de teren, proporțional cu contribuția la Casa Obștii.
Cu toate acestea, în anul 1871, primarul Anton Cincu a trecut moșia în
proprietatea Primăriei Tecuci, fapt considerat de petiționari o samavolnicie.
Guvernul nu a intervenit în favoarea reclamanților, iar justiția nu le-a dat
câștig de cauză. În anul 1909, Curtea de Apel Galați, Secția I, a respins
apelul Obștii Târgului Tecuci și a dat câștig de cauză Primăriei Tecuci în
procesul privind revendicarea moșiei[10].
Nemulțumiri
privind conduita lui Anton Cincu au fost formulate și în timpul Războiului de
Independență din 1877. Deși legea prevedea că „oamenii chemați sub arme sunt
dispensați de orice obligații față de proprietari”, soția dorobanțului Vetu
Aldea, din mahalaua „Sf. Ioan”, a depus o plângere la primărie, acuzându-l pe
Anton Cincu de nerespectarea acestei dispoziții legale. În petiția sa, aceasta
menționa că fusese constrânsă „să facă muncile agricole în locul bărbatului său
care este dus în concentrare”[11].
Presa vremii era plină de tot felul de nemulțumiri ale țăranilor față de
comportamentul abuziv al unor membri ai familiei Cincu. Un caz ilustrativ este
cel din comuna Țepu, plasa Nicorești, unde, la data de 27 mai 1871, un grup de
răzeși a adresat o plângere Ministrului Justiției împotriva Smarandei Cincu,
mama deputatului de Tecuci, Anton Cincu. Ei au reclamat abuzurile și
suferințele pe care le-au îndurat, provocate de aceasta cu sprijinul administrației
locale.
Țăranii susțineau că au fost „despoiați de averile lor mobile și de fonduri
prin acte arbitrare și ilegale”, în ciuda faptului că, în luna noiembrie 1870,
achiziționaseră în mod legal, în baza unui act autentificat de Tribunalul din Tecuci
sub nr. 71, o suprafață de 200 de stânjeni de moșie în hotarul Zimcești, comuna
Nărtești, plasa Zeletin. Terenul fusese cumpărat de la Ștefan Tacu și Nicolae
Leon pentru suma de 1.200 de galbeni, achitată integral la momentul semnării
contractului.
Intrarea în posesie s-a realizat fără opoziție, în prezența Smarandei
Cincu, vecină de proprietate și fostă arendașă a moșiei până la data de 26
octombrie 1870. Țăranii au început lucrările agricole, au defrișat pădurea, au
împărțit terenul și au folosit imașul fără incidente timp de șapte luni. Cu
toate acestea, începând din decembrie 1870, Smaranda Cincu, sprijinită de
administrația locală, a inițiat acțiuni de izgonire a noilor proprietari,
invocând, fără temei legal, vechiul său statut de arendașă.
Țăranii au fost alungați de pe moșie „ca niște hoți”, în ciuda documentelor
doveditoare, iar terenul a fost trecut în posesia doamnei Cincu. În memoriul
adresat autorităților, răzeșii menționează și implicarea subprefectului de Zeletin,
domnul Seraba, de origine poloneză, fost supraveghetor pe moșia prefectului
Giurgiu, care ar fi întocmit un proces-verbal fals, favorabil doamnei Cincu.
Deși prefectul județului a fost informat cu privire la falsul administrativ și s-a
cerut o anchetă, petenții au fost respinși cu dispreț de directorul prefecturii,
Nicu Cassu.
Situația s-a agravat la sfârșitul lunii aprilie 1871, când, cu sprijinul
dorobanților, 130 de vite ale țăranilor au fost confiscate de pe imaș, fiind
închise timp de trei zile fără hrană sau apă. În urma acestui tratament, mai multe
animale au murit (un cal, două vaci și un junc), iar altele au fost grav
afectate. Deși prefectul a emis un ordin provizoriu de eliberare a vitelor,
multe dintre acestea erau deja într-o stare avansată de epuizare.
Țăranii subliniau pierderile materiale, imposibilitatea de a-și lucra
pământul și abuzurile constante din partea doamnei Cincu, care, „cu mulțime de
servitori, ne alungă vitele de pe imaș, ne amenință cu dorobanții și ne face să
ne temem că vom fi izgoniți și din propriile noastre case”. Rămași fără imaș în
plină vară, țăranilor le rămânea doar speranța într-o justiție imparțială.
În memoriul semnat, între alții, de preotul Ion Micu, reprezentanții
locuitorilor din Țepu solicitau intervenția ministrului pentru a dispune menținerea
în stăpânirea pașnică a pământului și a imașului până la soluționarea
definitivă a procesului. Totodată, cereau constituirea unei comisii de anchetă
compusă dintr-un prefect străin județului, care să cerceteze cu obiectivitate
faptele. În încheiere, semnatarii își exprimau disponibilitatea de a plăti
toate eventualele daune doamnei Cincu în cazul în care aceasta ar fi câștigat
procesul în instanță, însă solicitau, până la acea dată, respectarea drepturilor
lor de proprietari și cetățeni[12].
[1] Răscoala țăranilor din 1907,
vol. I, documente publicate de Mihail Roller, Editura de Stat, București,
1948, p. 190-192.
[2] Ibidem.
[3] SJAN Galați, fond Primăria
orașului Tecuci, dosar nr. 14/1931, f. 9v.
[4] Ibidem, f. 9.
[5]Conform zapisului de vânzare al
logofătului Costache Conachi către boieri și neguțătorii din târgul Tecuci,
datat 4 septembrie 1835, moșia a fost vândută pe suma de 5500 galbeni: ,,Și așa,
primindu-mi deplin arătata sumă de cinci mii cinci sute galbeni, c-am dat și
toate scrisorile vechi și nouă ce am avut pe aceste moșii, rămâind d/umnea/lor
târgoveții, de astăzi înainte, vecinici stăpâni
pe o dreaptă ocină și moșie a d/umilor/sale din neam în neam, nesupărați
despre urmașii mei și neamuri nici odinioară, pentru că a me/a/ voință specială
iaste a face acest înadins bine Obștii
târgului spre pomenirea me/a/” (Ștefan Andronache, Tecuciul în documente și
publicații, doc. 147, p.188-189).
[6] Răscoala țăranilor din 1907..., p. 190-192.
[7] Ștefan Andronache, Tecuciul
în documente și publicații, doc. 149, p.190.
[9] Conform
hotărârii Casei Obștii de strângere a banilor în vederea răscumpărării, după ,,analoghia”
erau stabilite următoarele sume de plată: ,,200 lei fiișticărui boeriu pe lună”, ,,câte una sută
lei de neguțitoriu”, ,,optzeci lei de scriitoriu”, ,,treizeci lei de
fiișticărui mahalagiu”.
[10] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr.
9/1875, f. 96. Pentru acest proces, primăria a angajat 3 avocați plătiți cu 10.000 de lei, o sumă considerabilă pentru acea vreme: Baziliu Missir (4000 lei), Dimitrie Alexandrescu (din Iași, 4000 lei) și Nicolae Berha (Tecuci, 2000 lei).
[11] SJAN Galați, fond Prefectura județului Tecuci, dosar nr. 7/1877, f. 59.
[12] ,,Românul”, anul 15, 19 iunie 1871,
p. 515.
