Din vremea Unirii Principatelor Române.
Relatări despre Cocuța Conachi
Femei vrednice și eroine ale neamului românesc
au călăuzit spiritul patriotic în
momentele dificile ale istoriei noastre. Ana Ipătescu
a fost eroina Revoluției de la 1848. Ecaterina Teodoroiu, cu curajul său neclintit
în Războiul Întregirii Naționale, și-a înălțat inima pentru apărarea țării. Regina
Maria a fost farul luminos al românilor în timpul marelui război, iar prin implicarea
sa activă, a avut o contribuție esențială la făurirea României Mari. Sofia Nădejde,
jurnalistă și militantă pentru drepturile femeilor, a deschis noi drumuri în
lupta pentru egalitate și progres. Elisabeta Rizea și-a adus contribuția la
lupta împotriva regimului comunist, devenind simbol al rezistenței și dorinței de
libertate.
În galeria nobilă a figurilor emblematice
ce au marcat cursul istoriei noastre, mi se pare firesc s-o includem și pe Ecaterina
(Cocuța) Conachi Vogoride, o patrioată înflăcărată și unionistă convinsă. De aceea,
autori precum Paul Păltănea[1], Vasile Ghica[2] și
Ionel Necula[3] i-au consacrat pagini memorabile.
Ecaterina Conachi, cunoscută sub numele de
Cocuța, a văzut lumina zilei la 17 august 1828[4], în
Țigănești, fiind rodul uniunii dintre marele logofăt Costache Conachi și
Smaranda (Zulnia) Conachi – Negri. În anul 1846, s-a căsătorit cu Nicolae Vogoride,
viitorul caimacam al Moldovei.
Ea nu doar că a fost o patrioată adevărată,
dar relațiile ei strânse cu personalități ilustre precum Mihail Kogălniceanu și
Vasile Alecsandri, fără a uita de fratele ei vitreg, Costache Negri, au
contribuit la conturarea unei puternice convingeri unioniste. Cocuța a
îmbrățișat cu entuziasm programul unionist al publicației „Steaua Dunării”,
conceput în biroul său din Iași, de Kogălniceanu și trimis, la 19 decembrie 1855,
lui Costache Negri la Constantinopol. Activitatea ei ferventă în sprijinul partidei
unioniste nu s-a estompat nici după ce soțul ei, Nicolae Vogoride, a fost numit
caimacam al Moldovei, la 7 martie 1857[5].
Având în vedere
evitarea redundanței detaliilor oferite de autorii anterior menționați, ne vom concentra
în continuare asupra modului în care acțiunile Cocuței, desfășurate în timpul
procesului de unificare a Principatelor Române, au fost ilustrate și analizate
în diverse publicații de-a lungul vremii.
Cu ocazia sărbătoririi
a 50 de ani de la înfăptuirea Unirii Principatelor Române, Gheorghe Ghibănescu
publica în revista ,,Arhiva” din Iași, în numărul din ianuarie 1909, articolul
,,Geneza ideii de unire”[6]. La finalul
acestuia, sublinia că în ,,pragul înfăptuirii Unirii, fost-a ca o femeie
Cocuța Vogoride, fata marelui patriot Costache Conachi, să înlesnească unioniștilor
acțiunea lor politică, furând corespondența soțului ei, Vogoride Caimacamul”.
Această faptă fiind făcută ,,din convingere că apără o cauză dreaptă”[7].
Pe 25 ianuarie 1909, în paginile ziarului ,,Adevărul”, vedea lumina
tiparului articolul intitulat ,,Din timpul Unirii”, în care se relata că ,,principesa Cocuța, soră după mama ei cu patriotul Costachi
Negri, era credincioasă și statornică ideii mari a Unirii”. În același timp, soțul ei, Nicolae Vogoride, era
descris ca fiind ,,dușman al Unirii”
și ,,tiran al Moldovei”. Acesta
purta și epitetul de ,,micul Samson”,
care ,,avea să fie biruit atât
de frumusețea Dalilei, cât și de abilitatea ei”, adică de Cocuța, soția sa.
În articol se arată și cum a fost învins caimacamul. Atunci când părea că Unirea
a fost compromisă, ,,unioniștii, prin ambasadorul francez, au adus la cunoștința
publicului scrisorile secrete ale caimacamului, niște ordine intime primite de
la Marele Vizir al Turciei, cu scopul de a lucra împotriva Unirii”. Autenticitatea scrisorilor furate era recunoscută
de ziarul oficial ,,Gazeta Moldovei” din 21 august 1857. Autorul materialului,
care semnează cu pseudonimul Rodion, susține
că ,,astăzi, problema istorică este
dezlegată: autorul furtului a fost tot principesa, care dusese o luptă aprigă
și împotriva soțului ei, și împotriva Ministrului de Interne, Costin Catargiu”.
La final, se menționează: ,,Este stabilit însă că actul îndrăzneț a izvorât dintr-o
sinceră credință în necesitatea Unirii. Această credință a făcut, la un moment
dat, ca Ecaterina Cocuța Vogoride să renunțe la fericirea căsăniciei, deși, ca
soț, caimacanul era un om ideal. Ea a părăsit Curtea, până când Vogoride a
rugat-o să revină. Ambițios și mândru, caimacamul nutrea, desigur, dorința să
reușească prin politica sa antiunionistă și să încoroneze fruntea femeii iubite
cu o cunună de Domniță. Visul lui nu s-a îndeplinit. În schimb, s-a realizat
visul ei — un vis al întregii țări — și de aceea posteritatea are datoria de a
încununa, la rândul ei, fruntea fermecătoarei femei cu o coroană mai frumoasă
decât aceea la care a renunțat: slava și recunoștința care i se cuvin unei
luptătoare, care a fost, în același timp, o încântătoare figură a timpului său,
bogat în lupte și în romantice îndrăzneli” [8].
Pe prima pagină a ziarului ,,Dimineața”, apărut la 29 mai 1912, sub titlul ,,O datorie către două românce”, se propunea înălțarea ,,unui monument doamnei Elena Cuza”, precum și ,,un bust Cocuței Vogoride”. În respectivul articol, Cocuța era prezentată ca ,,o nobilă femeie”, al cărei ,,sânge cerea Unirea Principatelor”, dorind ,,o Românie Mare cu orice fel de jertfe, chiar cu despărțirea de prințul Vogoride. Cocuța, model de frumusețe și caracter, a furat din sertarul soțului ei corespondența compromițătoare” privind alegerile manipulate de Vogoride. ,,Această corespondență a căzut apoi în mâinele lui Napoleon al III-lea, care a comunicat-o reginei Victoria a Angliei. Rezultatul a fost că s-au casat alegerile viciate și s-au impus noi alegeri libere, din care au ieșit unioniștii în majoritate. Astfel, s-a asigurat alegerea lui Cuza și Unirea Principatelor. În alte țări cu sentimentul recunoștinței mai dezvoltat, Cocuța ar avea statuie și ar fi o figură populară; la noi nu știu dacă au auzit de ea o sută de oameni. Bustul ei ar fi o podoabă estetică pentru Iași sau pentru București”[9].
În paginile
ziarului ,,Vocea Galaților” din data de 2 august 1915, apare articolul intitulat
,,Economul G. Dimitru-Hogaş”. Acesta dezvăluie circumstanțele care au
condus la demiterea lui Gheorghe Dimitriu, tatăl lui Calistrat Hogaș, din funcția
de protoiereu a județului Tecuci. Decizia de destituire a fost emisă de către
caimacamul Nicolae Vogoride și a fost primită ,,cu uimire și indignare” de
către locuitorii din Tecuci, care au decis să intervină pe lângă soția lui, ,,frumoasa
Cocuța Conachi, sub privirile căreia se topeau toate înverșunările bărbatului”.
Alexandru Nicolescu, strănepotul prin alianță
al lui Gheorghe Dimitriu, relatează întâmplarea așa cum i-a fost povestită
chiar de către protopopul însuși: ,,La urma urmei, propuseră numeroșii prieteni
să mergem cu toții la Țigănești și să ne plângem Cocuței, că doar ea este de-a
noastră și nu-și va lăsa bărbatul să-și bată joc de oameni și de țară și să
săvârșească nedreptăți... Mergem cu toții la Țigănești, căci ea, desigur, nu
știe nimic de samavolniciile soțului ei și mai ales de nedreptatea săvârșită pe
seama Cucerniciei tale, pe care te venerează un oraș și un județ întreg”.
După prânz,
trăsurile ,,începură a curge”, vreo 20 la număr, din Tecuci spre
Țigănești. ,,Când văzu intrând atâtea trăsuri în curte”, continuă protopopul
să-și aducă aminte, ,,Cocuța... arătă cam nedumerită în capul scărilor:
— Binecuvintează,
părinte protopoape, imi zise ea, văzându-mă urcând scările.
— Nu-mi mai
zice protopop, că numai sunt. Bărbatul dumitale m-a dat afară, si răspunsei eu
apăsat și silabisind vorbele. Căimăcămeasa se dumeri cu greu.
— Cum asta, nu se poate... Trebuie să fie o
greșeală... Bărbatul meu poate că a fost amăgit... În tot cazul, eu nu pot
îngădui o asemenea nedreptate și, iată, chiar acum mă pun să-i scriu și rog pe
Cucernicia ta să pleci neapărat mâine la Iași și să-i duci această scrisoare din
parte-mi...”
Ajuns la Iași,
a intrat la palat, ,,în fața unei uși
cu geamuri, caimacamul sta întins pe o canapea și un funcționar în picioare și
citea ceva. Cunoscându-mă, sări în sus și-mi deschise ușa. Cum intrai, îi
dădui scrisoarea căimăcămesei, pe care,
după ce a citit-o, imi zise:
— Așa este, te-am scos pentru că te-ai înhăitat
cu zubargii ceia și faci greutăți guvernului... Dar dacă te lași de unire și
făgăduiești că te-i face om de treabă, eu te pui îndată la loc.
Mi-a trebuit multă
putere”, continuă protopopul să povestească scena, ,,ca să mă stăpânesc
în fața ofensei ce-mi făcea și-i răspunsei liniștit:
— Unirea e dorită de toată lumea și eu nu mă pot
depărta de turma încredințată păstoriei mele... Mi-i da ori nu mi-i da înapoi
protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu astăzi și Dumnezeu
m-ar trăzni dacă m-aș ispiti să-l părăsesc”. În cele din urmă, caimacamul
l-a repus în funcție, deoarece, așa cum povestea protopopul în 1894, „Vogoride,
dacă dorea, putea să treacă peste mine, trebuia însă să ție seama de dorința
energic exprimată a soției lui”[10].
În articolul ,,O eroină moldoveancă: Ecaterina Conachi Vogoride”,
publicat la data de 4 septembrie 1936 în
ziarul ,,Opinia”, Rudolf Șuțu relatează despre ,,o impresionantă întâmpinarea
adresată ,,Asociației feministe” din Iași. Prin aceasta se solicita includerea
numelui Cocuței în ,,panteonul neamului”, subliniindu-se
că, ,,ea a fost singura femeie și
cea mai proeminentă personalitate a evenimentelor care au dus la triumful Unirii”. Rudolf Șuțu enumeră câteva dintre argumentele
invocate în respectiva adresă, prin care se justifică acest demers. Se menționează
că principesa ,,a înfruntat strășnicia vijeliosului caimacam, sacrificându-și
înalta situație” și stabilitatea căminului conjugal. Chiar și-a amenințat soțul
,,cu despărțenia dacă nu-și schimbă atitudinea politică în favoarea Unirii principatelor.
Ea s-a retras la moșiile părintești de la Țigănești, lângă Tecuci, părăsind capitala
și palatul domnesc tocmai când urma să facă onorurile casei față de
reprezentanții puterilor garante, în frunte cu Talleyrand și alți mari diplomați
ai timpului. Caimacamul a fost nevoit să cedeze înaltului patriotism al soției
sale și astfel să asigure Unirea Țărilor Române”. Autorul memoriului adresat
Elenei Meissner, președinta asociației, întreabă retoric feministele despre motivul
pentru care, ,,nu se ostenesc să-i cunoască faptele” și ,,măreția înfăptuirilor ei”, pentru a o
revendica pe Cocuța ,,ca o icoană sfântă” a mișcării lor. În încheiere,
le îndeamnă ,,să contureze, în lumina dreptei judecăți a istoriei”, figura
,,celei mai de seamă ctitoare a Unirii,
pe principesa Cocuța Conachi Vogoride-Ruspolli”[11].
Întâmplările relatate în
acest articol au avut loc în primăvara anului 1857. Cocuța, nemulțumită de ,,samovolniciile” comise
de ministrul de interne, Costin Catargiu[12], și ,,scârbită
de levantin”, părăsise Iașul și se stabilise la moșia de la Țigănești[13]. În raportul întocmit de consulul Victor Place, la 2 mai
1857, pentru contele Walewski, ministrul de externe al Franței, referitor la această
chestiune, se menționează: ,,Prințesa Vogoride, după ce și-a sfârșit
toate argumentele pentru a obține de la soțul ei înlăturarea lui Catargiu, s-a
retras la țară. Acolo, o covârșiseră știrile venite din toate colțurile Moldovei
despre samavolniciile acestui om, disperarea umplând ființa ei devotată cu
totul țării sale”[14].
Sosirea la Iași, în
aprilie, a comisarilor europeni îl face
pe Vogoride să-i ceară Cocuței să se întoarcă, pentru a-i primi pe diplomați.
Dar aceasta nici nu a vrut să audă și, prin intermediul lui Alexandru Moruzzi,
i-a comunicat că nu se va întoarce în capitală cât timp Catargiu va fi ministru[15].
Conform aceluiași raport
al lui Victor Place, consulul Franței la Iași, Cocuța ar fi transmis următoarele
cuvinte: „Ai venit în
ţară sărac, lipit pământului,
n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am
adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi
iert risipirea ce-ai făcut-o din averea
mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea
faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a d-tale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ
să te aşez
din nou pe paiele
de pe care
te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place
mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii. Pentru moment, îţi
cer darea afară a
lui Catargi şi numai atunci mă voi întoarce
la dumneata”[16].
Într-un necrolog dedicat Luciei
D. Greceanu, fiica lui Nicolae și Ecaterina Vogoride, publicat la 9 aprilie 1938 în ziarul ,,Opinia”,
colonelul dr. Em. Veisa consideră că prin mama ei, Lucia merită ,,o veșnică și
caldă amintire a României de azi”. Deoarece, ,,Cocuța Conachi Vogoride,
văzând uneltirile soțului ei contra Unirii Țărilor Române și prigoana lui
împotriva unioniștilor și îndeosebi contra lui M. Kogălniceanu și a lui Costache
Negri, nu a stat la îndoială și a
părăsit căminul conjugal, a încetat de a-i mai da bani pentru nevoile politice
ale lui Vogoride și, mai târziu, l-a respins definitiv, despărțindu-se. Cocuța
Conachi este în istoria Unirii Principatelor una dintre cele mai mari figuri. Ea
și-a pus imensa avere în slujba marii cauze a Unirii, ajutând prin toate mijloacele
pe fratele ei, după mamă, Costachi Negri, în greaua lui misiune, care, cum
știm, a fost alături de M. Kogălniceanu, făuritorul Unirii, sub egida lui
Cuza-Vodă”[17].
Desigur, în ceea ce privește furtul scrisorilor compromițătoare,
în literatura de specialitate sunt vehiculate mai multe nume, însă acum nu ne vom
ocupa de acest aspect al problemei. De asemenea, Dumitru Hîncu și Alexandru
Leon, în articolul ,,Vremea Faptei”, publicat în decembrie 1959 în revista ,,Viața Românească”,
arată că maica Eugenia, sora lui Costache Negri, a fost însărcinată de Comiteul
Unirii cu ,,furtul hârtiilor tainice ale caimacamului, despre care se bănuia
că ar putea aduce lumină asupra intrigilor acestuia și ale complicilor săi”.
În această acțiune, maica ar fi atras-o și pe Cocuța, care a fost convinsă ,,să
dezvăluie locul unde caimacamul își ținea hârtiile cele mai secrete. Mai mult decât
atât, fata boierului Conache n-a dorit să se implice în trădarea bărbatului ei,
pe care îl disprețuia și de care îi era silă”. Furtul avea să fie făcut de ,,camardinerul beiului”, care, ,,pentru o recompensă financiară considerabilă”, i-a adus măicuței ,,hârtiile pe care le descoperise în
sipețelul de fildeș”[18].
Autorii care susțin că Ecaterina
(Cocuța) Vogoride nu a sustras documentele compromițătoare se bazează în special pe delarațiile Luciei
Greceanu, fiica Cocuței, care i-a spus lui C. Gane: ,,Nu mama a fost aceea
care a furat scrisorile”[19]. Mai puțin cunoscută este scrisoarea Smarandei
Rosetti, fiica Catincei Negri (sora lui Costache Negri), trimisă de la Focșani,
pe data de 10 februarie 1909 lui Daniel Clain. În aceasta se menționează: ,,Niciodată d-na Vogoride
n-ar fi fost capabilă se un astfel de act! Cu toate convicțiile și idee
deosebită de a bărbatului ei, sora lui Costache Negri nu putea să fie decât unionistă!
Ș-apoi pe timpul când s-au furat actele ne aflam amândouă la Paris”[20].
În scrisoare, doamna Rosetti apune că ,,profitând de depărtarea de casă” a Cocuței, unioniștii au apelat la ,,o demimodenă,
o cocotă foarte frumoasă, o pariziană bine cunoscută de tinerimea ieșeană”,
care ,,a fost cumpărată cu 90.000 de franci, ca în tovărășie cu
camardinierul lui Vogoride să fure aceste scrisori”. La final, susține că afirmațiile
sale sunt ,,adevărul istoric, și surâd cu dispreț la calomniile câte s-au
răspândit asupra memorabilelor fapte ce s-au săvârșit în timpul lucrărilor pentru
Unirea și Mărirea Neamului nostru”[21].
În ciuda acestor
controverse, patriotismul Cocuței nu poate fi contestat. După cum am menționat la
începutul acestor rânduri, consider că merită să fie inclusă în panteonul marilor
personalități feminine ale istoriei noastre.
[1] Paul Păltănea, Neamul logofătului Costache Conachi,
București, Editura Albatros, 2001.
[2] Vasile Ghica, Ecaterina Cocuţa Conachi-Vogoride
(Ioana d' Arc a României) 1828-1870, Editura Studis, Iași, 2018; Ecaterina (Cocuta)
Conachi-Vogorie. Eseu despre eroina din umbra, Editura Studis, Iași,
2021; Ediție revizuită și adaugită Editura Eikon, 2023.
[3] Ionel Necula, Cocuţa Conachi.
Vestală
la tâmpla ţării, Editura Studis, Iași, 2020.
[4] Gh. T. Kirileanu, Testamentul și pomelnicul marelui logofăt C. Conachi, în ,,Convorbiri Literare”, anul 42, nr. 12, 1 decembrie 1908, p. 614. De-a lungul timpului, au fost avansate și alte date ale nașterii Cocuței. Într-o carte în limba franceză, apărută probabil pe vremea lui Napoleon I, care include titlurile: ,,Le contemplatif ou pensées libres surla politique, la morale et la philosophie”, ,,Essai sur l'imitation” şi ,,Essai sur les connaissances humaines”, Costache Conachi a consemnat mai multe note, precum și traduderi în limba română ale unor fragmente din aceste texte. Nicolae Iorga menționează că pe scoarțele acestei cărți, la data de 4 noiembrie 1827, Costache Conachi a notat decesul ,,prea-iubitei sale surioare lelița Caterina”, în vârstă de 52 de ani, precum și faptul că ,,la anu 827, Avst. în 17, zioa, s-au născut iubită fiica noastră Ecaterina, cari s-au botezat de către preosfinţitul Mitropolit şi vărul meu premari, Veniamin, în satul Ţigăneştii, prin vechil părintele egumenu de la Adam”. Între aceste două însemnări, Conachi a adăugat ,,câteva melancolice versuri”, scrise pe 17 decembrie 1827, referitoare la moartea surorii sale (Nicolae Iorga, Contribuții la istoria mai nouă a literaturii românești. Ceva despre Costache Conachi, în ,,Revista Istorică”, anul VII, nr. 4-6, aprilie-iunie 1921, p. 98-99). Mihai S. Sturdza, în ,,L'Arbre Généalogique des Familles Musurus & Vogoridi”, susține că Ecaterina Conachi s-a născut la Țigănești pe 2. IV. 1829 și a murit la Geneve pe 22. II. 1870 (Grandes Familles de Grece, d' Albanie et de Constantinople. Dictionnaire Historique, ed. a II-a, Paris, 1999). Vezi, http://www.ghyka.com/Familles/ Musurus.pdf. În biserica din Țigănești, pe placa de marmură ce acoperă mormântul, sunt înscrise următoarele date referitoare la Cocuța: ,,A la chère mémoire de la princesse Catherine Ruspoli, née Conachi, née le 24 juillet 1829, morte le 11 février 1870”, folosite de mai mulți autori.
[5] Paul Păltănea, op. cit., p. 324.
[6] ,,Arhiva”,
organul Societății Șriințifice și Literare din Iași, anul XX, nr. 1, ianuarie 1909,
p. 15-27.
[7] Ibidem, p. 27.
În acest articol, Ghibănescu considera că
prima fază a ideii de unire a fost reprezentată de Regulamentul Organic, la redactarea
căruia au participat 10 boieri din Țara Românească și Moldova, printre care s-a
aflat și vornicul Costache Conachi, tatăl Cocuței. Astfel, în regulamentele celor două Principate
,,se regăsește aceeași idee redactată aproape la fel” : ,,Începutul,
religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste 2 prințipaturi
precum și cele de o potrivă trebuințe, sînt îndestule elementuri de o mai aproape
a lor unire, care pînă acum s-au fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări
întâmplătoare și cele urmate după dînsele” (Ibidem, p. 15-16).
[8] ,,Adevărul”, anul
21, nr. 6967, 25.01.1909, p.2; Același text
a mai fost publicat în ,,Gazeta Transilvaniei”, anul 75, nr. 116, 29 mai
1912, p. 3 și în ,,Opinia”, anul 9, nr. 1605,
2.06.1912, p. 1.
[9] ,,Dimineața”, anul
9, nr. 2956, 29 mai 1912, p. 1.
[10] Vladimir Streinu, Neamul lui Hogaș, în ,,Tribuna” anul 2, nr. 5, 1 februarie 1958,
p. 6; G. Ursu, Calistrat Hogaș și Tecuciul său natal, în ,,Convorbiri
Literare”, anul 75, nr. 9-10, 1 septembrie 1942, p. 615-616.
[12] Radu Rosetti, Amintiri.
Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe, Editura Humanitas, București, 2017, p. 324.
[13] Dumitru Hîncu,
Alexandru Leon, Vremea Faptei, în
,,Viața Romînească”, anul 12, nr. 1, 1959, p. 12.
[14] Paul Păltănea, op.
cit., p. 325.
[15] C. Gane, Cocuța
Vogoridi, în ,,Realitatea ilustrată”, anul 9 , nr. 451, 11 septembrie 1935,
p. 16 ; Dumitru Hîncu, Alexandru Leon, art.
cit. p. 9; Radu Rosetti, Amintiri..., p. 325;
[16] C. Gane, art. cit.,
p. 16; Radu Rosetti, Amintiri..., p. 325;
[17] ,,Opinia”, anul 34,
nr. 9306, 9 aprilie 1938, p. 2.
[18] Dumitru Hîncu, Alexandru Leon, art. cit., p.
12.
[19] C. Gane, art.
cit., p. 16.
[20] Faptul că principesa Ecaterina (Cocuța)
Vogoride era plecată din țară este confirmat și de informațiile publicate în ,,Telegraful
român”, anul 5, nr. 46, 12 iunie 1857, p. 182; ,,Gazeta de Transilvania”, anul
XX, nr. 47, 15 iunie 1857, p. 182; ,,Concordia”, anul I, nr. 35, 15 iunie 1857,
p. 137.
[21] Daniel Clain, Din
trecutul mișcărilor pentru unirea românilor, ediția a II-a, Imprimeria județului
Neamț, 1929, p. 25-26.
