Câteva considerații privind lupta anticomunistă a elevilor de la Liceul „D.A. Sturdza” din Tecuci
Revoltați de abuzurile autorităților, care forțau populația să renunțe la proprietăți, să predea cote tot mai mari de cereale și animale și să presteze diverse corvezi, camuflate sub denumirea de muncă voluntară, mai mulți elevi de la Liceul „D.A. Sturdza” din Tecuci s-au constituit într-o organizație subversivă. Ei credeau, așa cum avea să declare Gheorghe (Ghiță) Diaconiță în 1997, că opoziția față de regimul comunist va putea stăvili pecinginea roșie care se năpustise asupra poporului român. Totuși, realitatea avea să le demonstreze contrariul.
Era o perioadă în care, datorită ideologiei comuniste intolerante, întreaga viață a României era împărțită între trecutul reprezentat de „regimul burghezo-moșieresc” și „viața nouă”, care urma să se realizeze prin eliminarea și distrugerea acestui trecut.
Martor al acelor vremuri, Alexandru Moldovanu povestește: „Noi am copilărit în plin război, între ultimatumuri, refugii repetate, bombardamente și treceri ale frontului. Primele 3-4 clase de gimnaziu le-am făcut în ani de secetă, foamete și jaf rusesc generalizat. Am fost niște copii flămânzi ani întregi și speriați de veșnica teamă a părinților noștri: «Ne prind rușii, să ne ducă în Siberia!» sau «Ne prind comuniștii, o să ne ducă în Bărăgan!»”.
Gheorghe Pamfil evocă „evenimentele specifice perioadei 1948-1949, care ne-au cutremurat, învăluindu-ne în incertitudine, teamă și dezamăgire, când aproape zilnic mașina miliției poposea la intrarea liceului, lăsând unele clase mai sărace cu 2-3 elevi”.
Întregul liceu traversa o perioadă de arestări masive, pentru vina de a fi întreținut un dialog, ocazional, cu elevi din alte localități, exercitând dreptul la opinie. Printre cei arestați s-au numărat Nuți Mihail, Iordache Diaconiță, precum și zeci de elevi mai mari, evenimente care ne-au făcut să ne temem să trecem pragul liceului, completând o pagină tristă în cartea copilăriei noastre.
Ștefan Andronache a precizat că cei 24 de elevi arestați și condamnați la pedepse cuprinse între 1 și 5 ani făceau parte dintr-un grup instruit să participe la lupta anticomunistă organizată în Munții Vrancei.
Doctorul Dan Mihăilescu, în relatarea despre promoțiile care au absolvit Liceul „D.A. Sturdza”, arăta că generația anilor ’50 „s-a diminuat prin arestarea unui efectiv numeros de elevi”.
Gheorghe Miron, într-un studiu despre rezistența armată anticomunistă din Vrancea, leagă grupul de elevi anticomuniști din Tecuci de activitatea Grupului de Rezistență „Ion Paragină”, activ în subzona Panciu a județului Vrancea în anii 1948-1949. Autorul susține că Paragină Cristea s-a ocupat în mod special de constituirea unor grupuri anticomuniste între elevii de liceu din Panciu, Focșani și Tecuci, pentru a se implica în lupta împotriva regimului.
În august 1949, mai mulți membri ai grupului s-ar fi întâlnit cu elevi de la Liceul „Ioan Slavici” din Panciu, precum și cu alți liceeni din Tecuci și Focșani, printre care Gelu Popovici și Gicu Paragină, nepoți ai lui Ion Paragină. În noaptea de 18/19 octombrie 1949, grupul a fost arestat. Au fost reținuți și alți liceeni aflați în legătură cu organizația Paragină. După un an de anchetă, la 17 octombrie 1950, membrii grupului au fost trimiși în fața Tribunalului Militar de la Galați. Printre cei 65 de judecați se aflau și 25 de elevi de la liceele din Panciu, Focșani și Tecuci, printre care Ambrozie Mihai, Gogu Manea, Nicușor Butnaru și Popoiu Neculai. Elevii din lotul Paragină au fost încarcerați la Canalul Dunăre – Marea Neagră și, ulterior, la Aiud.
Doctorul Dragoș Popovici, din Slobozia, fiul lui Gheorghe Popovici, relata: „Primul pe monumentul Eroilor Anticomuniști din Parcul Catedralei [Parcul „Alexandru Ioan Cuza”] din Tecuci este tatăl meu, ing. Gheorghe Popovici, născut în 1931. Din 1948 până la arestarea din 28-29 noiembrie 1949 a fost șeful Grupului F.D.C. 50 Tecuci [Frățiile de Cruce]. Odată cu el, au fost arestați încă 23 de elevi, colegi de la Liceul „Dimitrie Sturdza”. Mama tatălui meu, Irina Paragină, este sora fraților Ionel, Costache și Cristea Paragină. Bunicul meu, Ștefan Mihail Popovici, originar din Matca, a fost șeful catedrei de desen tehnic la Școala de Pilotaj și Bombardament Tecuci”.
Nicolas Valentin Vartan menționează că Gheorghe Popovici a inițiat în 1948 un grup de rezistență anticomunistă la Tecuci, format din elevi de la Liceul „Dimitrie A. Sturdza”. Grupul ar fi continuat activitatea grupului Tacu și era afiliat Rezistenței Armate Anticomuniste din Munții Vrancei, condusă de frații Ionel și Cristea Paragină din Crucea de Sus-Panciu.
Viorel Burlacu arată că grupul elevilor purta denumirea „Siretul”, iar odată reținuți aceștia au cunoscut metodele staliniste de anchetă ale Securității Tecuci și regimul de exterminare de la penitenciarul Galați.
Din relatările existente rezultă unele discrepanțe privind denumirea organizației constituite de liceeni: unii susțin că a fost afiliată Grupului de Rezistență Ion Paragină, alții că elevii făceau parte din Frăția de Cruce sau din organizația „Siretul”.
Fișele matricole penale ale elevilor arestați în noiembrie 1949, postate pe site-ul I.I.C.C.M.E.R., consemnau la rubrica apartenență politică Frăția de Cruce (Călimănescu Gheorghe, Iolu Alexandru, Daniș Ionel), organizație de tineret a Mișcării Legionare.
Totuși, unii participanți susțin că grupul anticomunist purta denumirea „Siretul”. Gheorghe Popovici, în 1997, afirma: „Noi suntem reprezentanții, câți mai trăim, ai grupului Tecuci, ai organizației subversive Siretul, care a fost organizația noastră, creată de noi. Am fost dintr-o singură clasă arestați 11, apoi 24, rămânând pe afară încă pe atâția care au scăpat”.
Gheorghe Diaconiță preciza în același interviu: „Un număr de elevi din ultima clasă de liceu, atunci când ne-au arestat, constituiți în această organizație, am căutat să stăvilim, oarecum, această pecingine roșie care se năpustea asupra poporului român”.
Câțiva ani mai târziu, Diaconiță susținea că organizația se numea „Șoimii Siretului”. În 2001, după descoperirea scheletelor umane în clădirea fostei Securități, președintele A.F.D.P.R. Tecuci declara: „La momentul arestării mele făceam parte dintr-un grup, «Șoimii Siretului». Nucleul era în Munții Vrancei și cei din grupă aveau legături cu străinii”.
În paralel, au fost arestați și elevi de la Liceul Comercial, printre care Onica Gheorghe și Ioniță. Elevul Drăgoi Gheorghe, arestat în 1948, și-a găsit sfârșitul doi ani mai târziu în lagărul de la Poarta Albă.
Liderul elevilor anticomuniști de la Liceul „D.A. Sturdza” era Gheorghe Popovici, locuitor al străzii Vasile Alecsandri, arestat la 29 noiembrie 1949. Torturat la Securitatea Galați și condamnat în 1950 la 8 ani de închisoare de Tribunalul Militar Constanța, mutat la Galați, a fost încarcerat la Galați, Jilava, Peninsula și Gherla. În 1959 a fost arestat din nou, iar persecuțiile au continuat și după eliberare: exmatriculat din patru facultăți, casa sa din Tecuci fiind demolată în 1978 împreună cu alte locuințe. În cele din urmă, a absolvit Facultatea de Agronomie și a lucrat ca inginer agronom la C.A.P. Slobozia Veche, pensionându-se în 1985.
În interviul din 1997, Ghiță Diaconiță relata că, pe 29 noiembrie 1949, elevii de la Liceul „Calistrat Hogaș” Tecuci au fost duși în beciul Securității și, ulterior, încarcerați la Penitenciarul Tecuci. Printre arestați s-au numărat: din clasa a IX-a – Stănescu Eugeniu, Vornicescu Ion, Chiricuță Gheorghe, Daniș Ionel, Diaconiță Iordache; clasa a X-a – Armencea Gheorghe, Coman Ionel, Popa Clement Ioan; clasa a XI-a – Popovici Gheorghe, șeful grupului, Marin Florin Nicolae, șeful clasei, Diaconiță Gheorghe, Chelu Florin, Popa Mihail, Călimănescu Gheorghe, Iolu Alexandru, Chițu Nicolae, Constantinescu Gheorghe, Alexandru Ion, Feru Aurel, Huruianu Nicolae, Popa Costache și Ștefăniță Gheorghe. Ulterior, au fost arestați Dumitriu Romulus, Savitescu Mihail și Țimbolschi Ion.
În închisoarea din Tecuci, deținuții erau ținuți „în niște sicrie, în camere fără lumină, de lățimea cât întinzi mâna, de înălțimea cât întinzi mâna și lungimea de 1,80 metri”.
Despre condițiile de detenție, Gheorghe Diaconiță relata în 2001: „M-au ținut 30 de zile într-o celulă de 70 de centimetri pătrați, înaltă de maximum doi metri. Nu puteam sta decât în picioare, iar din tavan curgea mereu apa. Când adormeam câteva minute, eram trezit de țipetele de durere ale celorlalți deținuți, care primeau regulat bătaia, sau de securiștii care mă duceau în camera de anchetă. Eram anchetat în fiecare noapte de un locotenent, Lucian, care după ce mă bătea îmi lăsa un pistol cu cartușe la îndemână. Am rezistat tentației…”.
În 1955, în penitenciarul din Tecuci, 98 de deținuți erau încarcerați într-o cameră de 47,50 metri pătrați, fără medic sau infirmerie. Deținuții bolnavi nu erau izolați, inclusiv cei 16 bolnavi de sifilis.
Prin Decizia nr. 57286 din 4 decembrie 1945, închisoarea de la Tecuci fusese destinată celor cu pedepse de până la 6 luni; între 1948-1955 a funcționat ca penitenciar de categoria a IV-a.
În 2001, în beciul fostei Securități Tecuci, au fost descoperite oseminte, posibil ale celor morți în urma torturilor. Unele dintre acestea au fost studiate la Tecuci și Galați, fiind ulterior trimise la Institutul de Medicină Legală din Iași, fără ca rezultatele să fie comunicate public.
La 11 februarie 1950, elevii arestați la Tecuci au fost transferați la penitenciarul Galați, considerat închisoare de exterminare, unde au avut loc numeroase execuții, fără ca numele victimelor să fie cunoscute.
Rememorând aceste clipe, Gheorghe Popovici povestea că la sosirea elevilor la Galați, comandantul penitenciarului, Petrache Goiciu, împreună cu milițienii, i-a bătut timp de trei ore, cel mai zguduitor fiind un anume Neagu, care „m-a bătut numai la ficat”. Ulterior, deținuții au fost băgați în celule peste alți prizonieri, pentru a completa efectivul.
După eliberare, majoritatea elevilor au continuat studiile liceale la fără frecvență și universitare. De exemplu, Ioan Țimbolschi și Iordache Diaconiță au absolvit Facultatea de Filologie.
Probabil că, pentru generațiile actuale, călătoria prin întunericul și mizeria regimului comunist nu mai pare la fel de impresionantă. Această observație a determinat prezentarea acestor pagini despre lupta și sacrificiul unor concetățeni care, în vremuri tulburi, au demonstrat demnitate și curaj. În același timp, mesajul transmis este că regimul comunist nu merită regret și că eroii rezistenței anticomuniste nu trebuie să cadă în uitare.
(Vezi Daniel Bradea, Contribuții la istoria orașului Tecuci, vol. 2, Editura PIM, Iași, 2023).
