RĂSCOALA DIN ANUL 1907 ÎN JUDEȚUL TECUCI
IV. CONCLUZII
Din cauza mizeriei și sărăciei în care trăiau, țăranii s-au răsculat
în primăvara anului 1907 și în județul Tecuci.
Este adevărat că mișcările de pe meleagurile Tecuciului nu au avut
intensitatea și violența celor din alte părți ale țării. Această situație s-a
datorat, în mare măsură, slujitorilor Bisericii, care i-au povățuit și îndrumat
pe „poporeni”, reușind astfel să potolească spiritele „agitate și plecate spre
răscoală”.
Prefectul aflat atunci în funcție a avut, la rândul său, cuvinte de
apreciere pentru „generalitatea învățătorilor și preoților din județul lui, cu
care s-a și servit în prima linie pentru a lucra la potolirea spiritelor
agitate”[1]. În acele zile, clericii
și dascălii fie erau convocați la prefectură, fie primeau telefonic
instrucțiuni privind adoptarea celor mai potrivite tactici și metode pentru
calmarea revoltelor țărănești; totodată, erau atent supravegheați pentru a se
verifica îndeplinirea sarcinilor primite[2]. Pentru acești modești
slujbași, o mulțime de oameni, care până atunci nici nu știau că există, le-au
acordat brusc o importanță deosebită[3].
Misiunea lor nu a fost deloc ușoară. Au fost acuzați de autorități,
politicieni, proprietari și arendași că ar fi principalii instigatori ai
țăranilor. Administratorul moșiei Flămânzi, Gheorghe Gh. Constantinescu,
cunoscut pentru brutalitatea sa, afirma că „locuitorii satelor ar fi buni – cu
toată sălbăticia lor (...) dacă nu ar exista otrava de cărturari, preoți și
învățători (...), care prin povețele date sătenilor cu ocazia întâlnirilor de
la Băncile Populare le făgăduiesc pământ”[4]. De nenumărate ori,
învățătorii și preoții au fost denunțați de cămătari pentru că îi îndemnau pe
săteni să economisească și să depună banii la băncile populare. În același sens
acționau și arendașii, încercând să împiedice constituirea obștilor sătești de
arendare[5].
Nici clericii și dascălii din județul Tecuci nu au fost ocoliți de
asemenea acuzații. În paginile lucrării am menționat cazul preotului Lazăr
Țincoca (Șerbănești), precum și pe cel al învățătorilor C. Iftimie și Gheorghe
Cristea (Liești), D. Șendrea (Șerbănești) și I. Motaș (Homocea), cercetați și
bănuiți de instigare; procurorul Tribunalului Județean Tecuci a apreciat însă
că învinuirile erau neîntemeiate[6].
La rândul lor, sătenii îi acuzau pe unii preoți că s-ar fi dat de
partea statului sau a boierilor (Bucești, Tălpigi) ori că le spun neadevăruri
(Vizurești). Au existat și situații în care răsculații au manifestat violență
împotriva clericilor. În parohia Vizurești, părintele Ifrim Dămăceanu a fost
bruscat și dus cu forța la Buciumeni. La Bucești, un răsculat i-a strigat:
„Cinstite Părinte, n-ar fi mai bine ca Sfinția Ta să te lași a fi plătit de noi
și să nu mai ții cu statul, ci să mergi în fruntea noastră să cerem pământ?”[7].
Părintele Ifrim Dămăceanu avea dreptate când descria acele zile
drept „o adevărată babilonie”. Indiferent de atitudinea adoptată, slujitorii
altarului nu puteau evita suspiciunile. Cu toate acestea, au reușit să păstreze
o dreaptă cumpănă și să-și îndeplinească datoria cu demnitate. Din rapoartele
înaintate protoiereului reiese limpede legătura sufletească dintre preoți și
„poporenii” lor, pe care încercau să-i apere. În cele mai multe documente se
susține că autorii devastărilor nu proveneau din parohiile respective, ci erau
oameni din satele vecine sau indivizi veniți special pentru jaf.
Preotul Constantin Pavel din Bucești arăta că devastările din Ivești
au fost săvârșite de „țiganii de acolo și locuitori din Blăjerii de Sus…
majoritatea pușcăriași și de mult plănuiau acest prilej de a jefui și prăda”[8]. Locuința arendașului din
Buciumeni a fost distrusă de locuitori din Poiana[9], iar palatul moșierului
Gheorghe Gheorghiade din Șerbănești — de țărani din Călieni, județul Putna[10]. Preotul Ștefan Lungu din
Diecheni consemna că „lumea din satele vecine venise expres cu scopul de a
făptui cele ce au făptuit cu o zi mai înainte în târgul Ivești, devastat în mod
oribil”[11]. Atunci când printre participanți se aflau și localnici, aceștia erau
caracterizați drept „niște răi” (Bucești), „un vrăjmaș… care în timpul nopții a
mers din casă în casă” (Țepu)[12], sau „niște locuitori
turmentați de băutură” (Cornii de Sus)[13], ajunși, din pricina
alcoolului, „în stare anormală de beție, încât răcneau ca fiarele sălbatice
contra boierilor” (Mândrești)[14].
Din rapoartele întocmite de preoți a reieșit că aceștia au susținut revendicările țăranilor. Preotul
Ilie Călugăreanu, din Movileni, considera că revolta sătenilor era legată
„numai de o pornire legală de a-și cere drepturile lor”[15]. Preotul Toma
Dimitrescu, din Buciumeni, a luat și el apărarea răsculaților. Referitor la
devastarea casei arendașului, părintele a spus că ,,țăranii nu s-au dus ca hoții să prade pe
arendaș, ci, convinși fiind că tot ce e strâns acolo e de drept al lor, fiind strâns cu munca lor mizerabil plătită”[16].
Rapoartele preoților relevă și motivele pentru care s-au răsculat țăranii
din județul Tecuci: ,,scopul lor a fost ca să li se dea pământ” (satul
Siliștea, comuna Umbrărești)[17]; ,,lipsa
de pământ, ce o aveau în majoritate, și angajamentele create pe fiecare om de
către arendaș” (Fundeni)[18]; ,,vreo
50 de locuitori vociferau că n-au pământ și imaș pentru vite, că sunt asupriți
cu muncile” (Negrilești)[19]; ,,au
spus că acum a venit și timpul lor, de a mai scăpa de atâtea greutăți căci i-au gătit ciocoii”
(Vladnic); ,,nu avem ce să facem, că
nu mai putem suferi jugul boieresc” (Mândrești)[20].
Preotul parohiei Benești, comuna Crăești,
relatează modul în care sătenii erau șicanați de către arendaș, ,,prin munci mai mari decât puterile lor,
prin oprirea recoltei locuitorilor, de a nu și-o ridica până nu se va isprăvi
fie căratul recoltei grâului, orzului etc., fie al porumbului, toate ale
arendașului. Pe urmă tocmește arenda pământului cu locuitorii primăvara sau
toamna cu un preț mai mic, iar la plată îi mai scumpește sub diferite pretexte.
Asemenea, cheamă pe locuitori, fie cu brațele, fie cu carul, la muncile sale cu
un preț mai scump, iar la plată le dă mai puțin, iar în ce privește
măsurătoarea, se face după tipul, să zic, negustoresc”[21].
Nemulțumiți și iritați de faptul că nimeni nu le
asculta păsurile, țăranii au decis ,,să
meargă asupra proprietarilor și să are cu
plugul proprietățile boierești” (satul
Valea Salciei, Comuna Godinești)[22].
Prin
urmare, în acele zile, preoții din toate
parohiile de pe cuprinsul județului Tecuci au stat în mijlocul sătenilor și au
încercat, prin diverse metode, să liniștească
spiritele agitate și să-i oprească de la acte violente. Cel mai adesea erau folosite predicile și
cuvântările la biserică, duminica, la sărbători și la serviciile ocazionale. Pe lângă sfaturile și îndemnurile la liniște, preoții citeau
enoriașilor manifestul dat de guvern în numele regelui și circulara Episcopiei
Romanului, prin care ,,se ordona
preoților să comunice poporenilor că vor fi excomunicați rebelii”[23]. În
același timp, preoții oficiau slujbe pentru dezlegarea țăranilor de toate jurămintele.
Preotul din parohia Benești, comuna Crăești, după ce a auzit că
enoriașii săi, aflați în conflict cu arendașul, vor „să-i distrugă coșarele și
hambarele cu pâine”, a profitat de faptul că era sărbătoare și că sătenii erau
aproape toți adunați la biserică și a ținut o predică despre pericolele la care
se expun
dacă se răzvrătesc. Preotul le-a atras atenția că „mulți vor fi uciși de
armată, mulți vor sta în aresturi și poate mai mulți vor ședea pe viață în
arest, iar casele, soțiile și copiii vor pieri rând pe rând, lipsind
stăpânul casei și conducătorul întregii familii”, iar „armata va da cu tunurile
și armele în sate, fără a mai
cerceta care locuitori s-au revoltat și care nu, care este vinovat și care nu,
așa că mulți vor pieri pe sânta dreptate”. Pe lângă aceasta, preotul, împreună cu primarul Gheorghe Cârlan,
au oprit ,,cetirea jurnalelor în primărie, așa încât am reușit să-i păzim de o nenorocire ce-i aștepta”[24].
Părintele de la parohia Valea Rea îi sfătuia și el
pe enoriași să nu-i urmeze pe țăranii ,,din alte comune, căci la ce au făcut
ei, vai de viața lor ce vor suferi” și că orice ,,nedreptate de care se
cred apăsați se pot ușura printr-o cerere la înaltul guvern, iară nu prin
devastări, jafuri și incendii, pentru care vor suferi consecințele legii”[25]
Nu de puține ori, preoții au făcut și pe
jandarmii. Așa a fost și cazul preotului din comuna
Matca, Teodor Pohrib, care „a intrat până și prin cârciumi și, pe unde erau mai
mulți adunați, depărta agitațiile și pornirile lor”[26]. La fel
a procedat și preotul Ioan Dămăceanu, din Cosmești, care făcea de gardă prin
comună, pentru a preîntâmpina orice agitație, iar împreună cu autoritățile a
luat decizia de a închide crâșmele și a-i trimite acasă pe cei ce încercau să
provoace răscoale[27].
Cu toate acestea, în unele sate, în ciuda efortului
depus de preoți, învățători și primari, țăranii nu au putut fi liniștiți. În aceste
condiții, a intervenit armata, care, în unele cazuri, a descurajat producerea
devastărilor, iar în altele a reprimat sângeros revoltele, cum a fost cazul la
Ivești, Umbrărești, Țepu. Astfel, locuitorii acestor comune, prin neascultare
și dedare la răscoale, au fost supuși epitimiei date de Episcopia Romanului
prin Ordinul cu nr. 341/1907. Acest ordin interzicea preoților să oficieze
servicii religioase țăranilor care
participaseră la răscoale[28].
Arhivele au păstrat cererile înaintate de
locuitori din Umbrărești, Barcea, Poiana, Corni, Tătărăști, care, prin intermediul
preoților din parohiile lor, solicitau episcopului Gherasim al Romanului
iertare și dezlegarea de blestemul arhieresc[29], precum
și, în anumite situații, încuviințarea botezării
copiilor sau săvârșirea pomenilor pentru
cei uciși în timpul răscoalelor[30].
Participanții la răscoale au fost sancționați de autoritățile
civile. Până la 12/25 martie 1907, în raza Parchetului Galați au fost puși sub
acuzare 2000 de săteni, aproape jumătate aflați în stare de arest. În județul
Tecuci au fost trimise în judecată 278 de persoane, dintre care 107 se aflau în
detenție[31]. Aceștia au fost
eliberați în urma amnistiei acordate de regele Carol
I al României la începutul lunii august 1907. Decretul de grațiere nu i-a
vizat însă pe învățători, primari,
preoți și șefii de garnizoană implicați în evenimentele respective[32].
Protoiereul județului Tecuci sublinia că toți
preoții au rămas la posturile lor și nu
s-au sustras de la datoria de a lucra pentru
liniștirea spiritelor. În același timp, și-au îndeplinit sarcinile primite din
partea guvernului și a Episcopiei
Romanului în vederea restabilirii ordinii[33].
De altminteri, atitudinea preoților tecuceni în timpul evenimentelor din primăvara
anului 1907 avea să fie elogiată de părintele protoiereu în rapoartele
înaintate Episcopiei Romanului: „Peste tot, preoții din acest județ și-au făcut
pe deplin datoria de adevărați luminători ai poporului, sfătuind pe poporănii
lor la pace și liniște”[34]. „Și nu a fost niciunul care să fie acuzat că ar fi luat parte
alături de răzvrătiți sau că ar fi îndemnat, măcar cu cuvântul, la răscoală”[35].
Nu a fost
prima dată când ţărănimea s-a ridicat cu ciomagul împotriva asupritorilor[36], dar a fost cea mai
îndârjită mișcare izbucnită în sânul poporului român[37] și, totodată,
o ,,dramă înfiorătoare” pentru lumea satelor[38].
Nu putem încheia acest
studiu decât evocând „blestemul” lui Nicolae
Iorga, unul dintre cei mai statornici apărători ai țărănimii române: ,,Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inimă care
a stors vlagă o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii
pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte
Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi
înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi un neam cu dânşii; pe
hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe
cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii bugetare,
fumegă acum acest sânge nevinovat. În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest
pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele. Să
fie în casa lor atâta belșug ca în bordeiele celor ce au murit, atâta fericire
în viața lor câtă a fost în viața celor ce s-au zvârcolit de gloanțe, să fie
atâta cinste și atâta demnitate câtă li s-a arătat acelor sărmani ce s-au dus
ca niște pârâți veșnici înaintea Scaunului Judecăților celor mari; să mântuie
ca dânșii vărsându-și sângele inimii în țărână, și pe urmele lor să rămâie, ca pe urma împușcaților, copiii să moară de
foame și femeile să le cumpere străinii.
Așa să dea Dumnezeu”[39].
[1]Spiru Haret, Rolul preoților și învățătorilor în mișcarea
culturală, p. 17.
[2] SJAN Galați, fond
Protoieria Tecuci, dosar 1/1907, f. 71; Mihail Roller (coord.), op.
cit., p. 187.
[3] Spiru Haret, Rolul preoților și învățătorilor în mișcarea
culturală, p. 4.
[4] Ionel Bejenaru, Județul
Botoșani la ora răscoalei, p.
225.
[5]Operele lui Spiru Haret. Oficiale 1907-1910, vol. III, p. 45.
[6] Ion Popescu-Puţuri, Andrei Oţetea (coord.), Documente, vol. V, 1987, p. 108.
[7]SJAN Galați, fond
Protoieria Tecuci, dosar 1/1907, f.
69, 106, 112-115; Ion Popescu-Puţuri, Andrei Oţetea (coord.),
Documente, vol. 2, p. 690.
[8]SJAN Galați, fond
Protoieria Tecuci, dosar 1/1907, f.
69.
[9]Ibidem, f. 115.
[10]Ibidem, f. 15, 115.
[11]Ibidem, f. 47.
[12]Ibidem, f. 101.
[13]Ibidem, f. 91.
[14]Ibidem, f. 49-50.
[15]Ibidem, f. 71.
[16]Ibidem, f. 71.
[17]Ibidem, f. 66.
[18]Ibidem, f. 48.
[19]Ibidem, f. 60.
[20]Ibidem, f. 49-50.
[21]Ibidem, f. 43.
[22]Ibidem, f. 105.
[23]Ibidem, f. 69.
[24]Ibidem, f. 43.
[25]Ibidem, f. 49-50.
[26]Ibidem, f. 73.
[27]Ibidem, f. 114.
[28] Ibidem, f. 1-2.
[29] Ibidem, f. 18, 19, 20, 21, 28.
[30] Ibidem, f. 22, 22V,
25, 27, 29, 32.
[31] Dumitru Iancu Tăbăcaru, op. cit., p. 292.
[32] Ion Popescu-Puţuri, Andrei Oţetea (coord.), Documente,
vol. 3, p. 20.
[33]SJAN Galați, fond
Protoieria Tecuci, dosar 1/1907, f. 17.
[34]Ibidem, f. 15.
[35]Ibidem, f. 115.
[36]Eugen Brote, Mișcarea revoluționară a țăranilor din România,în
,,Tribuna”,
[37] Ioan Slavici, Răzvrătirea din România, în ,,Tribuna”,
[38] Artur Gorovei, op. cit., p. 242.
[39] Nicolae Iorga, Dumnezeu să-i ierte, în ,,Neamul Românesc”, 8 martie 1907, p. 2. În memoriile sale, Nicolae Iorga descrie teroarea la care a fost supus după apariția articolului: „Scrisorile de amenințare cu moartea se îngrămădeau”. Un grup de studenți a făcut zi și noapte de gardă la locuința lui: „Dormiam cu revolverul la căpătâi” (Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, vol. II, Ed. N. Stroilă, București, 1934, p. 158). Presa timpului relata, la rândul ei, despre aceste amenințări: „S-a simțit că profesorul universitar din București N. Iorga ar fi amenințat din partea acelora cari îl socotesc de autor moral al răscoalelor agrare. În urma acestui zvon, o deputațiune de studenți s-a prezentat la ministrul de culte, dl. Spiru Haret, cerându-i să ia măsuri pentru apărarea persoanei d-lui Iorga. Dl. Haret a răspuns că poliția este prevenită și va lua măsuri în consecință” (Tribuna, Arad, an XI, nr. 65, 21 martie/3 aprilie 1907, p. 3).
