Tecuciul de altădată
Într-un
articol anterior, am prezentat
perioada imediat următoare Primului Război Mondial punând accent pe eforturile
de reconstrucție ale orașului după devastările provocate de bombardamentele
germane.
Totuși,
acest proces de refacere s-a confruntat cu numeroase obstacole din cauza reformei
agrare pusă în aplicare după război, conform
prevederilor Legii agrare din 17 iulie 1921[1]. Orașul, având caracter
predominant agricol, a fost afectat de distrugerea marilor proprietăți, ceea ce
a redus considerabil resursele financiare necesare pentru revitalizare.
Conform
datelor statistice publicate în ,,Anuarul Socec al României Mari 1923-1924”,
activitatea economică din Tecuci era extrem de limitată, axându-se în principal
pe comerț și meșteșugărie. Astfel, orașul, cu o populație de 14.976 locuitori, potrivit recensământului din 1920, era considerat „comercial activ”. În cadrul
localității funcționau un liceu de băieți, o școală profesională de fete, o
școală de educație cooperatistă, 3 școli primare de băieți, 2 de fete și 1
mixtă. De asemenea, în Tecuci își aveau reședința Brigada 26/36 Infanterie,
Regimentul 24 Infanterie, Regimentul 50/64 Infanterie[2] și Regimentul 6 Roșiori.
În primii ani ai
deceniului al treilea al secolului XX, în Tecuci existau numeroși meșteșugari
precum armurieri, băcani, bărbieri, bijutieri, birjari, blănari, brutari, căciulari,
cârciumari, ceasornicari, cizmari, cofetari, croitori, dentiști, dogari,
fotografi, lăcătuși, legători de carte, librari, măcelari, plăpumari, tâmplari,
tinichigii, zugravi, și alți artizani. Desigur, în oraș erau prezente și instituții
financiare, precum bănci și case de credit, agenții de asigurări, hoteluri, cofetării,
restaurante, drogherii, băcănii, case de modă, galanterii, și numeroase
depozite de produse alimentare și industriale. În același timp, se remarcau o
fabrică de ape gazoase, de carton, de pielărie, de mezeluri, de ulei, precum și
ateliere mecanice, două farmacii, două depozite de ziare, o carieră de piatră,
o pepinieră de viță americană, și un cinematograf[3].
Din aceeași perioadă, avem
și o relatare semnată de Ion Simionescu cu privire la aspectul localității.
Distinsul profesor ne prezintă Tecuciul ca un oraș cu o istorie îndelungată,
dar în care ,,nicio urmă din trecutul îndepărtat nu se mai vede”. În el ajungi ,,pe un bulevard bine îngrijit, care îţi lasă o bună
impresie mai ales când străluceşte la lumina becurilor electrice”. Urmează apoi ,,casele
curăţele, micuţe, unele chiar de curând clădite, în stil românesc. Străzi
relativ drepte, se întretaie destul de regulat în partea nord-apusană, mărginite
cu case gospodăreşti, luminoase, fiecare cu o curte largă în faţă şi o grădină
cu pomi. E cartierul românesc, al vechilor proprietari de moşii ori al
funcţionarilor care au apucat vremurile de aur, putându-şi din leafă agonisi economii pentru o căsuţă cu o bucată de pământ
prin prejur”.
Apoi, autorul detaliază
obiectivele urbane precum: Grădina Publică (,,un spațiu mai larg cu gard viu,
bine tuns, cu alei strâmte, neumbrite”), Tribunalul (,,o clădire impozantă”),
Primăria (,,singura clădire mai frumoasă, în stil românesc, dar cu prea
multe chenare, pretenţioasă faţă de restul oraşului”), banca ,,Prevederea”
(,,o clădire modernă, cu aparență de beton”), piața (,,un maidan pietruit,
înconjurat de dugheni, în mijloc cu nelipsitul foişor, turn octogonal, singurul
care se profilează deasupra clădirilor când priveşti oraşul din depărtare”),
Teatrul (,,cu frontispiciul o adevărată placardă pentru afişe, unele scrise
cu mâna, altele pe jumătate zdrenţuite, o împestriţătură de petece de hârtie
care-ţi fac impresia de ruină şi părăsire”), Școala Normală și ,,dormitorul
viitorilor învățători”, găzduit într-un fost hotel. De asemenea, nu este
uitată ,,artera negustorească”, o ,,stradă lungă”, cu ,,dugheni
lângă dugheni”, și spitalul, ,,destul de curat, dovada sentimentelor de
pietate ale unui donator”. Practic, ,,orașul propriu zis, adică
îngrămădirea dughenelor mărunte, perete în perete, ţine puţin”, până la
clădirea gimnaziului. De aici și până în Satu Nou, ,,rarele becuri
electrice, îţi mai dau de ştire că te afli tot în oraş”, iar casele ,,cu grădini mari, cu ogoare de
popuşoi în jur, cu obişnuita fântână cu cumpănă la poarta gospodăriei”,
creează astfel impresia unui sat mai mare.
Ion Simionescu observă că
viața economică a orașului este ,,într-o stare de lâncezeală”, Tecuciul
funcționând mai degrabă ca un centru de aprovizionare pentru satele din jur. În
ceea ce privește viața culturală, aceasta este descrisă ca fiind ,,ștearsă”,
manifestându-se în jurul școlilor printr-un formalism cultural, cu doar o
sclipire de interes în jurul Ateneului. Profesorul remarcă cu amărăciune că ,,astăzi
cuvintele de cultură, focare de cultură, apostoli ai culturii, se aud din gura
fiecărui analfabet”.
Cu toate acestea, numele
orașului Tecuci ,,va rămâne veşnic în amintirea noastră, căci atunci când
România întreagă se restrângea la Moldova până în Siret, un punct însemnat de
razăm al zidului de piepturi româneşti era Tecuciul. Se mai păstrează încă ici
şi colo urmele bombardării, iar ca un simbol al rezistenţei, copacul din colţul
gării, având în el înfipt un obuz, e ca un monument natural al vremii de groază,
dar si de speranţe, de laşitatea unora dintre aliaţi şi de îndârjita
însufleţire a celor rămaşi singuri, să-şi apere pământul strămoşilor lor. Aici
este cimitirul multor copii care au apucat drumul pribegiei, căzând în ghiara
morţii, prin osteneală şi mizerie. Un monument s-a ridicat în amintirea lor, ceea
ce este un semn îmbucurător pentru sentimentul celor care au luat iniţiativa”[4].
Între Satu Nou și oraș se
întindea un teren de aproximativ 14 hectare, care, în perioada mandatului
primarului Virgil Mironescu, a fost repartizat funcționarilor și văduvelor de
război, aceștia construindu-și propriile locuințe. Astfel, în luna iulie a
anului 1929, noul cartier avea 108 case[5].
În anul 1930, Ion
Simionescu revine la Tecuci și constată că ,,orașul s-a schimbat mult”.
Case noi se îngrămădesc în spatele gării și în jurul statuii eroilor ceferiști
din război, bulevardul curat și asfaltat, fiind umbrit de arbori stufoși. Pe o
stradă laterală, o statuie ce ilustrează ,,un cercetaș, cu sacul în spinare
și toiagul pribegiei în mână, aminteşte calvarul unora dintre copii, care au
apucat spre drumul mântuirii, de groaza duşmanului ce cotropise Muntenia”.
Totuși, articolul
publicat în octombrie 1930 în ziarul ,,Viitorul” nu avea ca scop descrierea localității.
Autorul dorea să prezinte o ,,minune” într-un oraș de provincie în care ,,zarva
politicii copleșește totul”. Oameni care își petrec ziua întreagă la
cafenea, dezbătând pasionat știrile zilnice, dar fără a aborda ,,politica
intereselor generale” sau problemele comunității imediate. Discuțiile se
transformă inevitabil în analize meschine și ineficiente asupra personalităților
politice locale, pline de venin și bazate adesea pe zvonuri și informații neconfirmate.
În mijlocul acestui
tablou, autorul observă cu satisfacție că, în ciuda agitației politice, există
și lumini de excelență. În paginile publicațiilor Academiei Române, aflase
despre Alexei Alexinschi, un profesor din Basarabia, recent stabilit la Tecuci,
specializat în studiul fluturilor. De asemenea, auzise despre pasiunea profesorului
Constantin Solomon pentru colecționarea ,,rarităților arheologice”. Cu
toate acestea, ce l-a captivat cu adevărat a fost descoperirea că ,,un
modest funcționar de la baroul avocaților” deținea un muzeu bogat, cu ,,o
colecție regională interesantă și variată”. Tentat de această ,,minune”,
domnul profesor decide să facă un drum
la Tecuci pentru a admira personal această colecție remarcabilă[6].
La finele lunii decembrie
1933, Tecuciul a fost vizitat de Mihai Tican, reporterul ziarului ,,Universul”.
Acesta a evidențiat faptul că orașul, cu
o populație de 17.000 de locuitori, era preponderent agricol și avea o mică
industrie. În localitate se afla o școală de aviație, un
aerodrom și două regimente. De asemenea, orașul dispunea de trei grădinițe
destinate copiilor, două ateliere de lucru manual, o școală profesională, un
liceu internat pentru fete, un liceu pentru băieți, două școli comerciale și o
școală de meserii. Nu în ultimul rând, exista o instituție școlară dedicată
numeroasei comunități de evrei din oraș.
Autorul articolului a observat cu interes monumentul
eroilor ceferiști, ,,bulevardul lung,
asfaltat și bine întreținut, mărginit de arbori mari”, precum și biserica ,,Sfântul Ioan”, pictată de ,,artistul Vermont”[7].
În timpul șederii sale în Tecuci, a avut ocazia să exploreze Grădina Publică (,,destul de frumoasă, unde
se găsește statuia scriitorului folclorist Tudor Pamfil”), hala orașului și
închisoarea (,,lipsită de lumină electrică”). Reporterul a adus în
atenție și hotelurile din localitate, menționând că acestea nu erau ,,deloc faimoase”,
iar restaurantele practicau prețuri ridicate. A dat exemplu restaurantul ,,La Costache Decuseară”,
unde tarifele erau superioare celor din București. La recomandarea primarului,
a făcut o vizită și la Muzeul de Arheologie
și Științe Naturale, situat pe strada Costache Negri nr. 5, unde Mihail
Dimitriu, proprietarul muzeului, i-a oferit explicații amănunțite[8].
În 1936, în orașul ,,din ținutul dealurilor”, cu
o lungime de aproximativ 7 km, amplasat într-un județ îngust, dar cu o întindere
de 127 km, Ion Simionescu observă o
singura schimbare notabilă. ,,La capătul sudic, în mijlocul bălăriilor şi al
arăturilor, se înalţă clădirea impozantă, dar neisprăvită, ce trebuia să
adăpostească o şcoală normală”. Din loc în loc, câte o casă nouă de
dimensiuni modeste reflectă influența clădirilor americane din Capitală. În rest,
domnește o liniște deplină. ,,După-amiaza unei zile de sărbătoare, când
dughenele sunt închise și piața este pustie, poți număra pe degete oamenii întâlniți.
Viața este paralizată”. În orășelul cu o atmosferă ,,patriarhală” și
,,o liniște desăvârșită”, se remarcă ,,căsuțele curate, distanțate,
cu grădini mari, ce sunt înveselite de ninsoarea petalelor albe agățate
ciucurilor pe ramurile cireșilor, vișinilor ori merilor”[9].
În această liniște, domnul profesor a
descoperit fapte demne de a fi aduse în lumină. Asa cum este ,,frumosul
muzeu regional”, o creație înfăptuită prin ,,patima de colecționar a
domnului Dimitriu” și ,,gestul de
danie” al lui Teodor Cincu, care a oferit orașului ,,o casă încăpătoare,
în care primăria a instalat muzeul format din colecţiunile adunate cu sârg dar
mai ales cu jertfă de osteneală şi bani, ale domnului Dimitriu”[10].
Apoi, se amintește că în Tecuci mai există ,,o colecţie de
obiecte adunate tot de la Poiana”, realizată de către profesorul Constantin
Solomon, directorul Școlii Comerciale. De asemenea, în oraș activează şi un profesor de ştiinţe naturale de la
liceu, Alexei Alexinschi, ,,care îşi cheltueşte vremea liberă şi bani,
adunând fluturi şi alte insecte, contribuind la cunoaşterea faunei locale şi
prin lucrări tipărite de Academia Română”. În final, se trage concluzia că
,,în liniştitul Tecuci, cu străzile fără ţipenie de om în zilele de
sărbătoare, am găsit opere săvârşite numai din dragoste pentru ştiinţă”[11].
G. Stoenescu, trecând și el prin
Tecuci în februarie 1944, subliniază transformările prin care a trecut orașul.
Descrie cu amărăciune că, deși orașul care a fost în trecut martor la ,,vremuri de glorie politică și
culturală”, nu s-a remarcat ulterior ,,prin evenimente sau date demne de
memorat ”. Astfel, Tecuciul a devenit ,,o așezare urbană de modestă
importanță”, desfășurându-și existența ,,într-o atmosferă molcomă de
vechi târg moldovenesc”. Fără agitația marilor centre comerciale și
industriale, viața cotidiană se desfășoară ,,în ritmul trepidant specific
orașelor sezoniere”. Călătorii sosesc în căutare de produse manufacturate
sau distracții, iar toamna aduce cu sine comercianți de cereale și vinuri. În
mijlocul acestui peisaj, Tecuciul își desfășoară viața într-o relativă anonimitate.
Clădirile dărăpănate de cutremurul din noiembrie 1940 oferă mărturie a unei
realități încercate. În fața ochilor se prezintă o lume modestă, populația
fiind compusă în principal din funcționari, pensionari, negustori de importanță
redusă și mici meșteșugari. Această comunitate trăind sub grija zilei de mâine[12].
Din aceste relatări, se desprinde
imaginea unui Tecuci interbelic caracterizat de o dezvoltare economică precară
și o viață culturală modestă, oferind puține atracții. Surprinzător, chiar și în prezent, după trecerea
a peste 80-90 de ani de la acele relatări, constatăm persistența unor elemente
similare: bulevardul, Grădina Publică, muzeele și bisericile, de parcă orașul a
rămas încremenit în timp. Schimbările notabile sunt puține, cu excepția
dispariției grădinilor cu viță de vie, livezi de cireși, vișini și meri, precum
și a florilor care odinioară împodobeau străzile orașului. În același timp, localnici
continuă să trăiască cu aceeași
preocupare pentru ziua de mâine.
[1] Legea pentru reforma
agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea (din vechiul regat) a fost
publicată în „Monitorul Oficial”, numărul 82 din 17 iulie 1921.
[2] Având în vedere faptul că Regimentul
50/64 Infanterie a fost desființat la data de 1.07.1923, în baza prev. Î. D. nr.
1674 din 12.04.1923 (Ghidul Arhivelor Militare Române, p. 350), deducem că
informațiile cuprinse în acest anuar sunt anterioare acestei date.
[3] Anuarul ,,SOCEC” al României Mari (1923-1924), Editura ,,SOCEC & CO.” S. A. București, vol. 2, p. 687-690. A fost retipărit, 1924-1925 și 1925-1926, fără alte modificări în afara schimbării anilor de pe copertă și din titlu.
[4] Ion Simionescu, Orașe din România, Editura Cartea Românească, 1925, p. 243-245.
[6] I. Simionescu, Din Tecuci,
în ,,Viitorul”, anul 22, nr. 6800, 5 oct.
1930, p. 1-2.
[7] Mihai
Tican, Note de drum. Din Tecuci, în „Universul”, anul 50, nr. 355, 29 decembrie
1933, p. 2.
[8] Mihai Tican, Note de drum. Din
Tecuci (II), în „Universul”, anul 51, nr. 5, 6 ianuarie 1934, p. 5.
[9] I. Simionescu, Tecuci,
în ,,Universul”, anul 53, nr. 124, 7 mai 1936, p. 1
[10] Ibidem, p. 1. Autorul
face și o incursiune în trecutul orașului:
,,Tecuciul a cunoscut grele încercări în timpul războiului. Aici a fost cartierul
general al trupelor rusești, precum și al unei părți din armata română. Doar în
apropiere se află gloriosul câmp al Mărășeștilor. În oraș, mizeria omenească legată
de război nu a întâlnit nicio stavilă. N-a trecut
însă ca și cum ar fi fost uitată. În fața gării s-a ridicat o măreață statuie
în cinstea ceferiștilor căzuți într-un număr mare pentru țară. Dacă statuia nu
impune ca artă, domină clădirea micuță a
gării și deșteaptă interes. O altă statuie amintește de episoade înduioșătoare.
În Tecuci a fost popasul, silit de asprimea iernii, al cercetașilor evacuați din
București. Au dat numeroase victime tifosului exantematic, răspândit cu furie
de la un capăt la altul al Moldovei. Cercetașii plăpânzi au fost cuprinși şi ei
de învălmăşeala puhoaielor omeneşti puţin disciplinate. Unii au devenit eroi
din tagma celor pe care am încercat să-i dau ca exemplu în volumul „Biruinţa
cercetaşului“. La un moment dat, au contribuit chiar la înăbușirea unui început
de revoltă. Mulți au căzut răpuși de crâncena boală. Printre altele, mi s-a
povestit că în fierbinţeala frigurilor trei dintre ei [4 cercetași și 1
adult ad. n.] s-au făcut nevăzuţi. Abia după o perioadă îndelungată, cadavrele
lor au fost găsite într-o fântână. Este un gest înduioșător al celor care, conduși
de fostul primar, domnul Virgil Mironescu, au dorit să perpetueze amintirea
cercetașilor eroi, ridicându-le o statuie, ceva ce alții n-au reușit să facă
nici pentru eroii cei mari”.
[11] Ibidem, p. 2.
[12] G. Stoenescu, Tecuciul de
astăzi și de altădată, în ,,Universul”, ediția de provincie, anul 61, nr. 45, 15 februarie 1944, p. 5. În articol se
menționează: ,,Dacă orașul Tecuci nu s-a remarcat prin evenimente sau date demne
de memorat, în schimb, Nicorești, această vestită podgorie a ținutului Tecuci,
a cunoscut vremuri când produsele sale erau apreciate la mari distanțe, ajungând
chiar la unele curți împărătești. De la curtea imperială a țarului Rusiei și din
țările dinspre miazăzi, veneau convoaie de căruțe, care încărcau celebrele
vinuri ale podgoriilor Nicorești și Odobești din ținutul Tecuciului. Un fapt
demn de menționat din istoria veche a Tecuciului: Bârladul, râul care îl desparte
în două, a fost cândva navigabil. Cronicile călătorilor polonezi și germani,
care au străbătut Țările Române, povestesc că produsele solului din Moldova de
mijloc erau transportate în „șeici“ pe apele tulburi ale Bârladului, până la Siret
și de acolo la Dunăre. Tecuciul a servit în acele vremuri drept „port“ de încărcare
și tranzit. Produsele se îndreptau către porturile Galați și Brăila”.
