Administrația lui Tache Anastasiu la Tecuci, reflectată în presa epocii
Subiectul rivalității politice dintre liberali și conservatori la Tecuci este unul captivant și merită o analiză detaliată, având în vedere modul în care aceasta a fost reflectată în presa locală și națională, în ultima parte a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea. Vom începe prin a examina perioada în care Tache Anastasiu a fost prefect al județului Tecuci. Presa recunoștea că „Tache Anastasiu a fost un personaj istoric”, al cărui nume a fost legat de guvernul lui Ion C. Brătianu. Despre neuitatul prefect de Tecuci s-au păstrat numeroase mărturii în presa vremii, adesea influențate de orientarea politică a ziarelor.
Publicația
liberală Voința Națională
lăuda administrația lui Tache Anastasiu, evidențiind modul în care aceasta a
reușit să îmbunătățească calitatea vieții tecucenilor:
„Apoi,
nu lui Tache Anastasiu se datorează Palatul Justiției, pe care voi îl necinstiți
în fiecare zi prin sentințele pasionale ale judecătorilor voștri? Apoi, nu
Tache Anastasiu a ridicat Palatul Primăriei, în care Cujbă, cu „frumosul
ilustru”, își debitează astăzi prostiile? Nu tot sub Tache Anastasiu s-au
construit sala de belle-arte și teatrul? Nu tot acest Tache Anastasiu a înființat gimnaziul
real din Tecuci? Și nu tot el a stăruit de s-a alocat, la bugetul statului,
suma necesară cu care s-a construit localul special pentru liceul în care tot
el stăruise să se transforme gimnaziul actual? Când Tache Anastasiu a venit prefect,
erau două școli primare mari și late: una de băieți, care era unde este astăzi primăria,
într-un local umed și infect, și alta de fete. El a întreit numărul școlilor de
băieți și fete, iar la câteva din ele le-a construit localuri proprii. Dar manejul
militar de la bariera orașului, de pe dealul Poștei, sub cine s-a construit? Nu
tot sub Tache Anastasiu? Dar Tecuciul Nou - cine l-a înființat? Nu tot el? Dar
în sfârșit, afară de foișor, nu i se datorează acestui om tot ce Tecuciul
posedă? L-ați acuzat 12 ani și, în urmă,
s-a constatat că n-ați fost decât calomniatori. S-a încercat să i se ticluească
fel de fel de procese mișelești și n-ați putut să-l pătați măcar. Fără îndoială,
că acest om, care a știut să pună barieră lăcomiei unui Andrunache Cincu...
nu-i puteți ierta, că, cu mâna sa de fier, v-a ținut 12 ani în frâu”[1].
Pe
de altă parte, ziarele conservatoare afirmau că, în cei 12 ani de guvernare
liberală (1876–1888), mulți tecuceni au fost „împilați și oropsiți de fosta administrație”.
Într-un apel adresat locuitorilor și publicat în ziarul Epoca, la 11 iunie 1888, V.
Macoveiu afirma că, deși „timp de 12 ani de-a rândul ni s-au sugrumat libertățile,
cu toate acestea am suportat cu bărbăție acele oprimări”. El solicita ca „faptele
odioase” să fie „judecate cu imparțialitate și stigmatizate pentru totdeauna
acele ființe perverse și a ne feri a mai cădea în cursa lor”. Persoanele vizate
erau „agenții domnului T. Anastasiu”, iar tecucenii trebuiau să fie foarte atenți,
deoarece aceștia reprezentau „tot ce natura a creat mai veninos, mai criminal
și cu darul perfid al lingușirii”[2].
Nemulțumiri
la adresa lui Tache Anastasiu se regăsesc și în presa evreiască. Acesta era
acuzat că, pe durata mandatului său, „a amărât și el nu puțin pe evreii din pașalâcul
său”. Într-o retrospectivă asupra situației evreilor din 1888, M. Schwarzfeld
susține că Alecu Popovici, directorul Prefecturii și mâna dreaptă a lui Tache,
poreclit „Vampirul”, pe lângă persecutarea opozanților, a făcut victime și printre
evrei. Pe baza unor informații preluate din Resboiul
vechiu și România
liberă, este citat cazul unei velnițe evreiești vândute la Podu
Turcului, unde directorul Popovici, împreună cu subprefectul, au organizat un
proces de revoltă în rândul evreilor, reușind să ia, împreună cu asociații lor,
14.000 de lei.
Autorul
arată că acest fapt a fost posibil cu ajutorul unei „cozi de topor” folosite
„spre a ușura persecuția, ce mizerabilul o întreprinsese contra
coreligionarilor săi”, iar afacerea a „constituit un câștig formidabil pentru
prefect și director”[3].
În
același material se menționează că „administrația lui Tache Anastasiu făcea
până și copiilor procese de rebeliune”. Persecuțiile împotriva evreilor
includeau confiscarea băuturilor, inventarea și intentarea de procese, precum și
înscrierea la recrutare a evreilor până la vârsta de 40 de ani. Toate aceste „torturi
morale” conduceau la sustragerea unor „enorme sume de bani”, deoarece un proces
de rebeliune costa populația evreiască 14.000 de lei. În susținerea acestor afirmații,
se amintește cazul din Ivești, unde Tache Anastasiu ar fi pus un servitor al
său să vândă lână evreilor și să-i învinuiască că ar fi „găzduitorii și
cumpărătorii de lucruri furate”. În urma acestei înscenări, „evreii au fost închiși
până la unul” și au fost eliberați doar după ce „și-au răscumpărat libertatea
prin bani”. La final, autorul adaugă că „eroul acestor fapte românești
[prefectul Tache Anastasiu, n. red.] este descendentul lui Petru Grecul, ce era
de profesie cârciumar”[4].
Tache Anastasiu nu era singurul căruia i se
imputau astfel de fapte. În aceeași retrospectivă asupra situației evreilor din
1888, era menționat și Petre Sachelarie, proprietar la Găiceana, județul
Tecuci. Conform relatării lui Mendel Wittzing din ziarul Epoca, Sachelarie ar fi bătut
și gonit din comună pe Cearnă Juster, proprietara a trei case. Ulterior, aceasta
s-a adresat proprietarului moșiei, Dimitrie Sturdza, „dar acesta îi rupsese
plângerea indiferent la plânsetele ei”[5].
În
ceea ce privește informațiile prezentate, este important să reținem că
comportamentul angajaților Prefecturii sau al autorității locale nu trebuie
considerat automat ordonat de prefect. De asemenea, aceste informații trebuie
abordate cu precauție, deoarece provin din publicații conservatoare care, în
scopul câștigării alegerilor, și-au demonizat adversarii politici. Totodată,
trebuie avut în vedere contextul istoric al evenimentelor și să se analizeze
atent sursele pentru a evita interpretări eronate sau exagerări.
În ziarul Lupta
din 24 septembrie 1888 a fost publicat un articol referitor la mandatul lui
Tache Anastasiu în calitate de prefect al județului Tecuci, în care se afirma
că acesta „a făcut tot ce poate face unul ca dânsul, dar nimic din ce reclama trebuințele
județului”. Autorul îl descria pe Anastasiu ca fiind „un tiran à l'antique, un satrap care
avea la curtea sa lingușitorii și bufonii săi, care făcea persecuții, care
împărțea favoruri în disprețul legilor țării”. În plus, prin „zbirii” săi, ar fi
instaurat în oraș și în județ o atmosferă de teroare, astfel încât „toată lumea
era abătută, fricoasă, târâtoare” și nimeni nu îndrăznea să i se opună.
În
ciuda acestor abuzuri, autorul recunoștea că Anastasiu a organizat administrația
locală prin construirea de șosele și edificii publice. Totuși, aceste
îmbunătățiri erau atribuite interesului său personal: „Toți tiranii au făcut
îmbunătățiri materiale, dar acestea într-un îndoit scop: ca să câștige bănește
și ca să aibă cu ce scoate ochii posterității”.
Totodată,
Tache Anastasiu devenise inaccesibil populației: nimeni nu era primit în curtea
sa fără a-și declara numele gardistului de la poartă și doar după aprobarea
acestuia.
În articol se concluziona că orașul Tecuci se afla într-o stare de dezorganizare profundă, „printr-un fel de anarhism, în care spiritele se tulbură, fără să știe ce vor și încotro să apuce”. În același timp, „populația rurală și locuitorii mahalalelor mor de foame și se sting de inaniție”. Nimeni dintre candidații pentru legislatură nu „vizează măcar că este nevoie de a li se ușura traiul prin o singură făgăduință, că vor lupta pentru dreptatea cauzei lor”. Concluzia era că „Tache Anastasiu personifică foarte bine pe colectiviști”, fiind sprijinit de preoți -„popa Enache și popa Toader”-, negustori și dascăli, „toți adoratori ai săi”[6].
Pe 5 iulie 1884, ziarul gălățean Poșta publica în rubrica „Din țară” o relatare privind o delegație de țărani din Țigănești care a plecat la București pentru a protesta împotriva lui Tache Anastasiu. Aceștia susțineau că fuseseră deposedați de terenurile primite prin împroprietărirea din 1864. Unii dintre ei reclamau, de asemenea, că fuseseră agresați și arestați. Potrivit articolului, pământurile fuseseră confiscate în urma unei hotărnicii[7] realizate, cel mai probabil, de inginerul Leon Botez pentru Anastasiu, în anul 1882.
Acea
hotărnicie a dus, ulterior, la un proces între Anton Cincu și Tache Anastasiu,
în care acesta din urmă era acuzat că stăpânea abuziv „toată apa Bârladului” de
pe moșia Țigănești[8].
Mai multe detalii despre acest proces au fost prezentate într-o altă lucrare.
Criticii lui Anastasiu îl acuzau și că își lucra moșiile cu muncitori străini. În anul 1890, ar fi adus la moșia sa din Călmățui 300 de muncitori din Serbia, plătiți cu 26 de franci pe lună, un salariu considerabil mai mare decât cel oferit muncitorilor români[9]. În 1891, intenționa să aducă alți 200 de muncitori, însă aceștia au fost opriți la frontieră, fiind permisă doar intrarea unui număr limitat, „vreo 60, cei mai bătrâni”[10]. Totuși, angajarea muncitorilor străini de către marii latifundiari era o practică relativ obișnuită în contextul deficitului de forță de muncă. Astfel, potrivit ziarului Adevărul din 4 aprilie 1902, Ministerul de Interne a aprobat aducerea a 220 de muncitori străini pentru lucrările de pe moșia lui Teodor Cincu din județul Covurlui[11].
Avocatul C. Popescu Dogan a fost portretizat în presă drept „unul din veșnicii luptători, ca ziarist și cetățean, împotriva stăpânirii colectiviste și a infamiilor satrapului tecucean Tache Anastasiu”. Într-o scrisoare publicată în ziarul Epoca în octombrie 1888, Popescu Dogan afirma că a luptat împotriva „pașalâcului Anastasiu”, alături de domnii Cincu, Genoiu și Gheorghiu, „în timpuri de grele restriști”. El preciza că, în perioada în care a locuit la Tecuci, a combătut timp de trei ani „banda neagră a celebrului bașibuzuc Anastasiu”, utilizând „toate căile și ziarul Perseverința”. Cu toate că „timp de 12 ani tecucenii au țipat și presa a tunat și fulgerat”, nu s-a făcut dreptate. „Județul era scos afară de legi și azvârlit literalmente în ghearele și la grația proverbialului grecotei și a slugilor sale”. Chiar dacă „satrapul tiran” și-a reluat activitatea politică imediat după căderea guvernului, „tecucenii își vor aminti pe vecie: atentatele la viața domnilor Cincu și Genoiu și spolierile făcute în averile adversarilor”. În timpul mandatului lui Tache Anastasiu, cetățenii nu puteau decât „să-și amintească că a fost odată și la ei libertatea întrunirilor, a votului, a presei și independența justiției”. Atmosfera de persecuție instaurată în oraș și în județ i-a determinat pe mulți dintre cei vizați să părăsească localitatea „ca de tătari”, refugiindu-se în alte județe sau chiar în străinătate, cum a fost cazul lui Costache Racoviță. În același timp, „intriga și vrajba într-atât despărțise pe tecuceni, încât nu mai vorbea cetățean cu cetățean și le era rușine a zice că sunt din județul lor”[12].
După schimbarea guvernului, presa anunța
că „descoperirea de către parchetul din Tecuci a abuzurilor și hoțiilor lui
Tache Anastasiu urmează”, astfel încât „fostul satrap colectivist va fi foarte
curând dat în judecată pentru hoțiile sale acum pe deplin probate”. Întrucât
„intrigile locale nu mai aveau trecere la Tecuci”, „satrapul colectivist” s-a
mutat „cu domiciliul politic” la Galați[13].
Având
în vedere circumstanțele existente, nu a fost surprinzătoare bucuria care a
cuprins o parte a populației orașului Tecuci la aflarea veștii că guvernul
Brătianu căzuse. Totodată, un grup de cetățeni tecuceni a transmis o telegramă
directorului ziarului Epoca,
exprimându-și satisfacția față de succesul opoziției în înlăturarea guvernului
liberal. În mesajul semnat de Anton Cincu, I. Săvescu, A. Volansky, I. Hrisanti,
C. Cuza, Sava Altanovici, dr. C. Petrașcu, B. Gheorghiu, A. G. Lascarof,
Nicolae Theodor și alți membri ai comunității, aceștia își exprimau speranța că
schimbarea politică va aduce beneficii reale în privința libertății, justiției
și prosperității publice. În încheiere, afirmau: „Suntem cu dv. și cu opoziția
cu inima și cu sufletul și strigăm: Să trăiască opoziția! Să trăiască Fleva și
Filipescu! Să trăiască poporul bucureștean! Să trăiască România!”[14].
[1] ,,Voința Națională”, anul 7,
nr. 1631, 3/15 .03.1890, p. 2
[2],,Epoca”, anul
III, 30 mai/11 iunie 1888, p. 2.
[3] M. Schwarzfeld, Situația
evreilor în România. Privire retrospectivă asupra anului 1888,
în ,,Anuar pentru israeliți– cu un supliment
calendaristic pe anul 1889-1900”, București, Tipo-litografia Eduard Wiegand,
1889, p. 191-192.
[4] Ibidem, p. 192.
[5] Ibidem, p. 180.
[6] ,, Lupta”, anul 5, nr. 654, 24.09.1888,
p. 2.
[7] ,,Poșta”, anul 4, nr. 280, 5
iulie 1884, p. 2.
[8] SJAN Galați, fond Curtea de Apel,
Secția I, dosar nr. 7/ 1883.
[9] Nicolae Filipescu, Chestiuni
țărănești. Culegere de câteva articole apărute în ,,Timpul”, București,
1891, p. 19.
[10] ,,Poșta”, anul 11, nr. 53 (222),
10 mai 1891, p. 2.
[11] ,,Adevărul”, anul 15, nr. 4556,
4 aprilie 1902, p. 2.
[12] ,,Epoca”, anul 3, nr. 863, 29.09
/ 11.10. 1888, p. 3.
[13] ,,Epoca”, anul 3, nr. 828, 28.08/
9.09 1888, p. 3.
