Encefalita letargică (boala somnului) în România interbelică
În condițiile în care, după
război, maladia și-a făcut simțită prezența și pe teritoriul țării noastre,
presa a început să ofere tot mai multe informații despre această afecțiune,
publicând inclusiv interviuri sau articole redactate de medici.
Potrivit
relatărilor din ziarele românești, primele cazuri de boală a
somnului înregistrate în țara noastră, au fost raportate la sfârșitul anului
1919[1].
La 24 ianuarie 1920 în ziarul ,,Dimineața”
se consemna: „Ivindu-se în Capitală această boală — encefalita letargică sau boala
somnului — am înregistrat și două cazuri. Spre seară a mai fost adusă la
Clinica de boli nervoase de la Spitalul Colentina o domnișoară, fiica unui
doctor din Buzău, care prezintă simptomele acestei boli”[2]
.
În numărul din 8 februarie 1920,
ziarul sibian „Foaia Poporului” anunța și el apariția primelor cazuri de boală
a somnului în Capitală, subliniind caracterul alarmant al situației: „Noua
boală despre care am scris în numărul trecut, numită boala somnului, se lățește
mereu în toate țările și s-a ivit și la noi, în București, unde s-au
înregistrat deja câteva cazuri mortale”. Se preciza că „medicii își dau
toate silințele să afle modul de apariție al bolii, pentru a putea descoperi
apoi și leacul”. În același timp, este menționată ipoteza potrivit căreia
boala „ar fi înrudită cu ciuma și poate fi vindecată cu serul care se face
la Institutul Pasteur contra ciumei. Cu același ser s-ar putea vindeca și
influența, numită și gripa spaniolă”[3].
Câteva luni mai târziu, într-un alt material publicat la 12 aprilie 1920, ziarul
revenea asupra subiectului, insistând asupra evoluției îngrijorătoare a afecțiunii
și asupra manifestărilor sale clinice: „În loc să treacă, tocmai din contră,
se lățește în mod îngrijorător boala cea nouă, numită boala somnului, care se
manifestă în împrejurările următoare: omul adoarme și doarme întruna zile de-a
rândul, slăbind mereu și, în cele din urmă, își dă obștescul sfârșit”.
Descrierea simplificată, dar sugestivă, reflectă modul în care presa populară
traducea pentru publicul larg simptomatologia complexă a encefalitei letargice,
accentuând caracterul dramatic și adesea fatal al evoluției acesteia[4].
Având în vedere gravitatea afecțiunii,
pentru a obține ,,lămuriri” și a oferi cititorilor cele mai corecte informații,
în special redacțiile ziarelor din Capitală apelau la specialiști în domeniu.
La 24 ianuarie 1920, ziarul „Dimineața”
publica un amplu interviu cu profesorul dr. Gheorghe Marinescu, în contextul
apariției primelor cazuri de encefalită letargică în Capitală. Intervenția
savantului român are o valoare documentară deosebită, întrucât sintetizează
stadiul cercetărilor medicale asupra bolii și delimitează această afecțiune de
alte entități patologice cu care fusese inițial confundată.
Referindu-se la originea bolii, profesorul
arăta că aceasta nu era complet necunoscută mediului științific european. El
preciza: „În anul 1890 a izbucnit în Italia această boală și era cunoscută
sub numele de nona”, iar ulterior, „în anul 1916 s-au înregistrat mai
multe cazuri de encefalită la Londra”.
În
prima fază, boala fusese confundată cu botulismul. La solicitarea opiniei sale
din partea savanților englezi, domnul profesor a afirmat că „nu este această
boală, întrucât am studiat-o în Belgia”, iar alți specialiști englezi au
susținut că ar fi vorba despre paralizie infantilă. Ulterior, „s-a stabilit
însă că această nouă afecțiune se distinge atât de botulism, cât și de
paralizia infantilă prin sediul leziunii, prin evoluția clinică, prin vârsta
bolnavilor și prin rezultatul inoculărilor”.
În urma cercetărilor
efectuate la Londra și Paris, împreună cu MacIntosh, din însărcinarea
ministrului de Interne englez, profesorul declara că encefalita ar fi „produsă
de un microb cocus Gram-pozitiv”, fiind identificat, „pe secțiuni ale
sistemului nervos central, un diplococ intracelular”, cu precizarea că
aceste constatări necesitau o confirmare suplimentară, întrucât „unii se
îndoiesc de autenticitatea acestora”.
Descrierea clinică a bolii ocupă un loc
central în interviu. Potrivit profesorului Marinescu, encefalita letargică „se
manifestă printr-o stare de somnolență continuă și de stupoare, care poate să
ajungă până la un somn vecin cu moartea”. Aspectul bolnavului era
caracteristic: „fața bolnavului capătă o mască specială din cauza paraliziei
pleoapelor, mușchilor feței și a mușchilor globilor oculari”. De asemenea,
„privirea bolnavului e vagă, răspunsurile încete, vorbirea dificilă și
înghițirea se face cu mare greutate”. Afecțiunea era definită drept „o
boală a sistemului nervos care își are sediul în creier, unde se produc și
leziuni însoțite de hemoragie”.
În ceea ce privește transmiterea, Marinescu
afirma că „encefalita se propagă prin mucoasa nazală și faringiană în lungul
vaselor limfatice”. El insista asupra faptului că „encefalita letargică
este o boală nouă, specifică”, aparținând „clasei polioencefalitelor de
natură inflamatorie” și sublinia explicit că „nu are absolut nicio
legătură cu gripa și nici cu forma gravă a gripei cunoscută sub numele de gripă
spaniolă”.
Referitor la tratament, profesorul propunea
ca bolnavii să fie tratați cu ,,serul luat de la bolnavii vindecați
de encefalită letargică”. Deși considera boala „destul de gravă”,
aprecia că, din punctul de vedere al răspândirii, „rareori se văd cazuri de
același fel într-o familie”, recomandând totuși izolarea bolnavilor
și recunoașterea precoce a afecțiunii „după somnolență, stupoare și
paralizia oculară”[5].
La 1 februarie
1920, ziarul ,,Dimineața” revenea cu un nou articol despre maladie: „Nona sau boala somnului. Două cazuri mortale
la Spitalul Brâncovenesc. Ce s-a descoperit la autopsie. Există sau nu leacuri?”.
Autorul, care se ascundea sub pseudonimul Ful, arăta că ,,Nona sau letardhia
encephalitis și-a făcut apariția și la noi”, dând mult de lucru și
medicilor români, ,,cari de curând au avut tristul prilej să o studieze în
două cazuri mortale petrecute la Spitalul Brâncovenesc din București”[6].
Ca orice
afecțiune rară, apariția ,,Nonei” în Capitală a produs reacții diverse:
a stârnit îngrijorare în rândul unora, curiozitate în rândul altora și a dat
naștere la numeroase comentarii, ba chiar la ,,glume din partea celor care habar
nu au că cel atins de letargia encefalică e dinainte un dăruit morții”.
Prin cafenelele și berăriile orașului,
termenul „Nona” intrase rapid în limbajul colocvial, fiind folosit ironic
pentru a desemna lenea sau somnolența excesivă: ,,Vezi că a dat Nona peste
d-ta”.
Totuși,
,,eminentul doctorand Revici”, asistentul doctorului Danielopol de la Spitalul
Brâncovenesc, ,,s-ar fi convins că noua boală e mai urâtă de cum s-ar crede
și mai puțin proprie de a sluji drept subiect de distracție”. Descrierea
clinică a cazului fatal al unui inginer, decedat sub observația directă a
medicului Revici, contura un tablou dramatic: somnolență permanentă, cu rare
momente de luciditate, incapacitate aproape totală de a se alimenta din cauza
letargiei continue, lipsa durerilor (fapt care excludea ipoteza unei meningite)
și o temperatură moderată. Debutul bolii nu a putut fi stabilit cu precizie,
întrucât pacientul fusese adus la spital deja în stare de comă. După câteva
zile de tratament, constând în aplicații cu gheață la cap și tentative de
alimentație artificială, bolnavul a decedat.
În rarele
momente de revenire parțială la conștiență, la întrebările medicului — „Te
doare ceva? Simți ceva?” — pacientul răspundea negativ, după care cădea din
nou într-o letargie profundă, somnul vremelnic transformându-se, în cele din
urmă, în somn etern.
Redactorul ziarului menționa că medicii au
efectuat autopsia ,,celui răpus de Nona, cu aviditatea de a ști”. Inima
și celelalte organe interne au fost găsite intacte, însă creierul prezenta o
serie de mici hemoragii la nivelul diferitelor vase sanguine, considerate cauza
directă a decesului. De asemenea, la nivel intestinal au fost descoperite
leziuni grave, care, în timpul bolii, provocaseră scaune sanguinolente,
asemănătoare celor întâlnite în forme severe de dizenterie.
Întrebați dacă
boala ar putea lua proporții îngrijorătoare, medicii au răspuns negativ. Deși
considerată contagioasă, Nona părea să necesite un anumit „teren
biologic” al ,,individului atacat”. În România, până la acel moment,
fuseseră înregistrate doar două cazuri mortale.
În privința ,,remediului
bolii”, o telegramă primită din Lyon anunța că doctorul Charles Tolley din
Paris ar fi descoperit ,,că Nona poate găsi lecuire cu serumul contra ciumei”.
Dacă știrea s-ar fi confirmat, se aprecia că spaima provocată de ciudata afecțiune
ar fi scăzut și ,,nimeni nu o va mai ironiza când va vedea că e pusă în
rândul celor mai grave din câte se cunosc”[7].
La 1 februarie 1920, ziarul „Drapelul” din
Lugoj prelua din presa de peste munți știrea că boala somnului făcuse două
victime la București, potrivit căreia „cei doi bolnavi, foști soldați, au
murit în urma maladiei, cazurile fiind studiate și tratate de profesorul
universitar dr. Gheorghe Marinescu”[8].
Ziarul
,,Dimineața” a revenit asupra subiectului în primăvara anului 1921, găzduind în
paginile sale, în ediția din 9 aprilie, articolul ,,Encefalita letargică.
Cum se manifestă boala somnului”, scris de doctorul D. Schor, medic
al Spitalelor Eforiei.
Reputatul medic
face și o scurtă incursiune în trecutul acestei boli, consemnând faptul că afecțiunea, considerată
modernă, își dezvăluia rădăcini adânci, pierdute în zorii istoriei medicinei, fiind
menționată în scrierile hipocratice sub denumirea de lethargos.
Într-o lucrare medicală germană, sub titlul
Despre febra letargică, era consemnată următoarea observație, considerată
,,minunată” de doctorul Schor:
„În 1695, acum 225 de ani, o tânără domnișoară de 20 de ani
este cuprinsă de friguri, de dureri de cap și de un somn neîntrerupt, care
durează 11 zile. Ea se deșteaptă apoi, dar, la primele mișcări, se constată că
privește grozav de cruciș, că pleoapele îi atârnă greu și nu poate descoperi
lumina ochilor; astfel, ea nu poate vedea nimic”.
Era descris, astfel, un tablou clinic ce
corespundea encefalitei letargice. Autorul
acestei observații punea boala pe seama ,,transportului materiei
peccante de la creier la mușchii ochilor”.
În anul 1890, afecțiunea cunoscută
sub numele de „Nona” bântuia în Italia și era prezentă
mai mult în jurnalele politice decât în cele medicale. Se spune că bolnavii
erau cuprinși de febră și de un somn prelungit, uneori neîntrerupt până la
moarte; alții se trezeau după săptămâni sau chiar luni, profund slăbiți și
lipsiți de putere. Aceste cazuri nu au fost însă ,,bine studiate”, iar
atunci când, spre sfârșitul epidemiei, guvernul italian a însărcinat medici
competenți să cerceteze boala, îmbolnăvirile încetaseră deja. Situația era
comparată sugestiv cu ,,pompierii ce ajung în goana cailor după ce focul a
fost stins”.
Primul caz al
epidemiei moderne fusese observat în anul 1917, la Viena, iar în următorii 3-4
ani cele mai numeroase cazuri de
îmbolnăvire s-au înregistrat în Franța.
Referitor la primele cazuri de boală a
somnului înregistrate în țara noastră, se arată
că acestea au fost raportate la sfârșitul
anului 1919, iar la începutul anului 1921, în spitalele
din Capitală au fost internați pacienți care prezentau simptome ale bolii.
Totodată, din Craiova au fost comunicate patru îmbolnăviri.
Se considera că ,,anii prin
cari am trecut în Războiul cel mare a făcut din sistemul nostru nervos un organ
cu rezistență micșorată”, astfel că, în ultimii patru ani, s-a creat un
teren favorabil apariției unor boli grave. făcându-se analogie cu perioada
Evului Mediu, când războaiele permanente au transformat Europa într-un mediu
propice ,,pentru bolile cele mai grele și mai variate”. Una dintre
acestea era boala somnului, considerată un ,,morbus
novus”, diferită de forma africană, atribuită tripanosomei și
transmisă la om de musca țețe, insectă care trăiește doar pe continentul
african.
Se dezvăluia că letargia ,,nu e un somn,
ca după un chef” și că aceasta are propriile caracteristici:
„Ei bine, bolnavul doarme, dar este conștient; el știe ce
se petrece în jurul lui. Se alimentează nu cu prea mare greutate și, dacă unui
letargic îi dăm o cană cu lapte, ne surprinde ușurința cu care o bea toată,
pentru ca apoi să reia respirația liniștită a omului cu vise plăcute. El își dă
seama de trebuințele organismului său. Pus în picioare, face câțiva pași, cu
ochii închiși — ca un somnambul. Are mișcări de satisfacție, când, de exemplu,
îl vizitează rude sau prieteni iubiți. În afară de temperatura ridicată, mai
sunt semne numeroase după care medicul nu se poate înșela asupra acestei boli.
Și, în cazuri mai grele, printr-o înțepătură în șira spinării, scoatem puțin
lichid, care, prin examene speciale, ne dă siguranță în diagnostic.”
Cauza acestei ,,boli ciudate” era
necunoscută, observându-se faptul că encefalita letargică își făcea simțită
prezența în timpul epidemiilor de gripă sau, mai frecvent, spre sfârșitul
acestora. Savanții englezi și americani anunțau că au reușit să izoleze ,,un
microb special”, considerat posibilul agent cauzal al acestei afecțiuni[9].
Encefalita
letargică, era relativ rară, iar epidemia se manifesta mai ales prin cazuri
izolate. Era neobișnuit ca într-o familie să existe mai mult de un bolnav.
Foarte rare erau situațiile în care mai mulți frați se îmbolnăveau aproape
simultan de ceea ce doctorul Schor numea
„somnul albilor”. Era citat cazul unei familii numeroase, în care un
bolnav de encefalită letargică locuia într-o cameră mică împreună cu patru
frați și cu părinții săi; cu toate acestea, nimeni altcineva nu contractase
boala, deși trăiau în aceleași condiții. Această situație era explicată prin
modul presupus de transmitere a afecțiunii. Se considera că boala s-ar fi putut
transmite prin secrețiile mucoase ale nasului și gurii, însă caracterul profund
al somnului letargic făcea puțin probabilă răspândirea germenilor prin vorbire
sau tuse.
Observația nu este lipsită de importanță, deoarece, cazurile de encefalită letargică rămâneau, în general, izolate, iar pericolul de contagiune era apreciat ca fiind foarte redus. Din acest motiv, regulamentele sanitare nu impuseseră încă izolarea obligatorie a bolnavilor, așa cum se proceda în cazul altor afecțiuni contagioase, precum scarlatina sau angina difterică. Din nefericire, medicina vremii nu dispunea de un tratament specific împotriva bolii. Nu fusese încă elaborat niciun ser sau vaccin care să garanteze vindecarea. Tratamentul se baza pe medicamente cu efecte generale, considerate totuși satisfăcătoare.
Totodată, trebuie remarcat că, în epidemia care afectase Franța cu doi ani
înainte, dintr-o sută de bolnavi muriseră între 20 și 25. În schimb, cazurile
semnalate în România în anul respectiv indicau o mortalitate mult mai redusă.
Se menționa, de asemenea, că ,atât în străinătate, cât și
în țară, profesorul Marinescu încercase tratarea bolnavilor cu ser obținut de
la persoane vindecate de boala somnului, metodă care părea să ofere rezultate promițătoare.
Cu toate acestea, nu se puteau formula prescripții speciale de prevenție pentru
o maladie relativ rară. Respectarea regulilor generale de igienă era
considerată suficientă: utilizarea de picături uleioase ușor antiseptice pentru
nas, gargara pentru gură și gât, spălarea frecventă a mâinilor și a feței — ,,sunt
mijloace necesare oricui și cari ne pot feri de multe boale”[10].
În primăvara anului 1925, ziarele consemnau apariția unor noi cazuri de
encefalită letargică, atât în Capitală, cât și în mai multe orașe din
provincie. În același timp, Direcția Serviciului Sanitar al Capitalei a emis o
circulară prin care solicita medicilor să declare toate cazurile de encefalită ,,din
clientelă”. Aceste informații au alimentat temerea că România s-ar putea
confrunta cu o reînviere a gravei epidemii cunoscute sub numele de boala
somnului.
Pentru a clarifica situația, redacția
ziarului ,,Dimineața” a solicitat opinia docentului universitar
dr. A. Radovici, reputat specialist în boli nervoase, care a declarat:
„E adevărat că, în cursul lunii trecute, s-au semnalat atât
în Capitală, cât și în orașele din provincie, un număr de bolnavi atinși de
encefalită acută. Nu se poate, deci, vorbi de o nouă epidemie a acestei boli,
impropriu numită de profani boala somnului. În realitate, este numai o
recrudescență a encefalitei letargice, care a rămas endemică la noi în țară,
întrucât cazuri sporadice au existat în toți anii de la sfârșitul războiului
până în prezent”[11].
Prima invazie epidemică, din anii
1919–1920, lăsase însă urmări grave. Numeroși pacienți evoluaseră către
forme cronice de encefalită, în special către sindromul cunoscut sub denumirea
de „parkinsonism postencefalitic”. Acești bolnavi, răspândiți în
întreaga țară, deveniseră adevărați infirmi, aflați în grija familiilor lor.
Doar o mică parte dintre ei erau internați în clinica de boli nervoase de la
Colentina sau în alte ospicii.
Întrucât mecanismul de transmitere și agentul
patogen al encefalitei nu erau încă pe deplin cunoscute, doctorul Radovici
aprecia că măsura Direcției Sanitare privind declararea cazurilor acute ar fi
trebuit extinsă și asupra formelor cronice, pentru ca ,,purtătorii cronici
ai virusului encefalitic să fie adunați la un loc și izolați”.
Medicul sublinia legătura dintre encefalită
și gripă. În anumite situații, encefalita ușoară putea îmbrăca aspectul unei
gripe banale, fiind confundată chiar și de către medici. Mai mult, observațiile
epidemiologice indicau o coincidență sau chiar o dependență între cele două
afecțiuni. În ultima epidemie, primele cazuri de encefalită apăruseră imediat
după epidemia de gripă care bântuise în luna februarie. Tot în acea perioadă
fuseseră semnalați, atât în București, cât și în provincie, bolnavi cu simptome
de gripă ușoară, însoțite de accese persistente de sughiț, care durau zile
întregi.
Medicul Radovici arăta că există analogii
evidente între sughițul epidemic și anumite forme de encefalită acută. Un
fenomen similar fusese observat și la Paris, în anul 1920, când, alături de
epidemia de encefalită, se înregistrase și o epidemie de sughiț.
Numărul exact al cazurilor de encefalită
apărute în ultima lună era dificil de stabilit, pentru că multe dintre ele
fuseseră tratate la domiciliu. O parte dintre bolnavi au fost internați la
clinica de boli nervoase, iar alții fuseseră îngrijiți prin serviciile de boli
infecțioase sau chiar de medicină internă.
În privința manifestărilor clinice, autorul
articolului reamintea că, pe lângă forma letargică clasică (în care bolnavii
cădeau într-un somn continuu, ce putea dura de la câteva zile până la câteva
săptămâni), existau și alte variante cu insomnie persistentă, cazuri cu
agitație motorie și mișcări involuntare asemănătoare celor din coree, precum și
forme cu tulburări psihice foarte grave. În epidemia din 1925 se observau
frecvent forme mixte, combinând simptome specifice diferitelor tipuri descrise
în epidemiile anterioare.
Deși, până la acel moment, nu fuseseră raportate
cazuri mortale, medicul avertiza că adevărata gravitate a encefalitei nu consta
neapărat în faza acută, ci în evoluția ulterioară. Boala avea tendința de a se
croniciza, cu o evoluție lentă și de lungă durată, transformându-i pe mulți
dintre cei afectați în invalizi permanenți[12].
*
Din investigarea sistematică a presei
interbelice rezultă că informațiile privitoare la apariția unor cazuri
episodice de encefalită letargică erau publicate cu o anumită regularitate, fie
în rubrici de știri locale, fie în corespondențe medicale. Deși, în majoritatea
situațiilor, aceste relatări aveau un caracter succint și predominant
informativ, ele oferă date care ne permit conturarea unei imagini cât mai
complete asupra distribuției geografice a maladiei, precum și asupra reacției
autorităților sanitare și a modului în care opinia publică percepea fenomenul
epidemic.
Astfel, la 16 august 1922, presa centrală
prelua din ziarele constănțene informația potrivit căreia, „în zilele
anterioare, s-ar fi înregistrat în localitate un caz mortal de encefalită
letargică (boala somnului)”. Conștienți de gravitatea unei asemenea vești
și pentru a evita alarmarea nejustificată a populației, redactorii ziarului
„Adevărul” s-au adresat dr. Mărgărint, medicul primar al orașului, care „ne-a
confirmat evenimentul”, adăugând însă că „nu se poate preciza dacă
această boală este sau nu contagioasă”. Articolul evoca și „ravagiile
pe care această epidemie le-a făcut anul trecut în Franța, Italia și chiar în
țară la noi”, formulând un apel explicit către public „să anunțe medicii
imediat ce se manifestă boala”, în speranța adoptării unor măsuri de
combatere[13].
Într-un articol
publicat în „Universul” la 24 august 1923 se relata, pe baza informațiilor
primite pe 22 august din Cluj-Napoca, despre două decese provocate de boala somnului. Se
menționa că, în orașul Sîghetul Marmației, se înregistraseră recent 16 cazuri
de boală, dintre care două soldate cu decesul pacienților, arătându-se ca ,,boala
a fost provocata de o muscă”[14].
Într-o corespondență transmisă la 1 octombrie 1923
cotidianului ,,Dimineața”, se relata că, la Iași, pe strada
Palatului nr. 32, fusese identificat un alt caz. Pacienta, pe nume Sofia Mulstein, în
vârstă de 27 de ani, dormea fără întrerupere de opt zile. Medici ai serviciului
sanitar comunal au inițiat cercetări pentru a stabili originea și natura
afecțiunii[15].
La 22 aprilie 1924, ziarul ,,Universul”
anunța că, în decurs de numai două zile, au fost identificate trei cazuri de
boala somnului în orașul Chișinău. Primul îl privea pe David Kogan, un băiat în
vârstă de 11 ani, al doilea pe o femeie, Ruhla Bruman, iar cel de-al treilea pe
o fetiță, Tauba Portirgais, în vârstă de un an. Potrivit relatării, tabloul
clinic era caracterizat prin creșterea temperaturii corporale până la valori ce
nu depășeau 39°C și printr-o stare de somnolență aproape continuă. Bolnavii
puteau dormi perioade extrem de îndelungate, variind de la câteva zile până la
patru săptămâni, trezindu-se doar sporadic spre finalul evoluției bolii.
Hrănirea era posibilă exclusiv prin administrarea forțată de alimente lichide. În
articol se sublinia că acest început de focar epidemic a atras interesul
medicilor și a provocat neliniște în rândul localnicilor[16].
Din Chișinău, la 12 octombrie
1924, se anunța că după ce a dormit timp de o lună, copilul M. Zaharov, bolnav
de boala somnului, a murit la spital, fără să se fi trezit vreodată pe
parcursul bolii[17].
În primăvara anului 1925, presa românească
consemna apariția unor noi cazuri de boală a somnului în Basarabia. Ziarul
„Universul” relata că „ni se semnalează la Bălți, două cazuri de boala
somnului în localitate”, notând că, în opinia unor locuitori, „principala
cauză a bolii ar fi apa din conductul modern pe care îl avem la Bălți”. În
același timp, articolul consemna și ipoteze fanteziste, potrivit cărora maladia
ar proveni „de la prea marea lumină electrică ce se revarsă abundent din
uzina Rozentuler”, încheind cu observația prudentă că „rămâne să se
cerceteze de către cei în drept cauza adevărată”[18].
La 15 martie 1925, același ziar
anunța apariția unor noi
cazuri de encefalită letargică la Iași, de această dată în
mediul școlar. Potrivit informațiilor publicate, se îmbolnăviseră doi elevi (un
băiat și o fată) proveniți de la școli de speciale. Datorită îngrijirilor
medicale acordate, evoluția bolii a fost favorabilă, ambii pacienți aflându-se
în afara oricărui pericol, fapt ce sugerează existența unor forme clinice mai
puțin severe[19]. În aceeași lună, a fost înregistrat un deces la
Brăila. La Spitalul Comunal, săteanul Ion Dima, în vârstă de 24 de ani,
originar din comuna Roșiori, a decedat după 15 zile de letargie. Medicii au
arătat că, pe parcursul acestei perioade, victima a comunicat doar sporadic,
timp de trei zile[20].
În martie 1925, presa consemna apariția
unui nou caz la Fălticeni, diagnosticat de doctorii P. Vrânceanu și Gabriel
Patos. Potrivit relatării, pacienta, „d-na Paulina Emil Grigorescu, soția
preotului Grigorescu, de 12 zile doarme încontinuu”, boala debutând
„prin dureri mari de cap, gripă, după care a urmat somnolența”[21].
În același număr al ziarului „Universul”
era publicată și o notă cu caracter testimonial, semnată de Guido Marion,
arhitect constructor din Galați, care relata că fiica sa, suferindă de „encefalită
letargică (boala somnului)”, a fost tratată „cu multă competență de
doctorul Paulian din București, str. Armeană 28”, medicul reușind „să
redea copilei sănătatea completă și să o readucă la starea normală”, motiv
pentru care era „recomandat tuturor acelora loviți de această originală
boală”[22]
.
Tot în martie 1925, la Giurgiu, doctorul Dragoș, medicul primar al
județului, era informat că „în comuna Rădulești [...] s-a declarat un caz de
boala somnului”, suferindul fiind „tânărul Ion Marin Petrescu”. În
paralel, din Iași soseau comunicări potrivit cărora „toți bolnavii de
encefalită letargică, atât din Iași, cât și din județul nostru, merg spre
vindecare și, contrar afirmațiilor unor ziare, la noi nu a fost niciun caz
mortal”[23].
La 21 februarie 1926, presa
publica informații alarmante provenite din teritoriile de dincolo de Nistru,
din așa-numita Republică Moldovenească și din mai multe localități ale
Ucrainei, unde boala somnului și tifosul exantematic făceau ravagii. Relatarea
menționa existența unor localități în care sute de oameni erau afectați de
aceste maladii primejdioase și zăceau fără niciun sprijin medical, din cauza
lipsei acute de medici și medicamente. Mortalitatea era descrisă drept
„înspăimântătoare”, iar situația sanitară era agravată de foametea severă, determinată
de lipsa aproape totală a grâului și a porumbului[24].
În martie 1927, presa consemna o creștere
a numărului de cazuri, atât în mediul universitar, cât și în cel militar. La 4 martie 1927, la Iași, s-a îmbolnăvit
grav o studentă de la Facultatea de Medicină. Potrivit primei informații
publicate în ,,Dimineața”, studenta Kosia
Kremezi, din anul al V-lea,care locuia în căminul studentelor
„Regina Maria”, manifesta o stare de somnolență continuă, dormind fără
întrerupere timp de două zile. Transportată la spitalul de izolare, aceasta a
decedat în noaptea următoare, iar presa anunța efectuarea autopsiei în vederea
stabilirii diagnosticului cert[25]. În ediția
din ziua următoare, aceeași victimă apare sub numele Maria Cremenici, ceea ce
indică fie o confuzie onomastică inițială, fie o rectificare ulterioară a
identității. Totodată, era semnalată internarea unui alt student, Emil Gaube, care prezenta
simptome similare, caracterizate printr-o stare de somnolență prelungită. În
cazul acestuia, evoluția bolii părea mai favorabilă, fiind consemnată o ușoară
ameliorare a stării generale la 6 martie. Se menționa că înmormântarea
studentei Maria Cremenici urma să aibă loc în după-amiaza zilei de 7 martie, în
prezența colegilor studenți din Iași[26].
La 31
martie 1927, era anunțată apariția unui nou caz, de această
dată în Chișinău.
Conform corespondenței transmise, la spitalul „Regina Maria” fusese internată Olga Rotar, din suburbia
Buiucani, care prezenta simptome de boala somnului de aproximativ 36 de ore.
Având în vedere gravitatea stării, pacienta a fost transferată la spitalul
central pentru îngrijiri de specialitate[27].
Tot în martie 1927, boala era semnalată și în Capitală. Un caz izolat de
encefalită letargică fusese înregistrat în cadrul artileriei antiaeriene.
Soldatul Cârmiz Niculae
contractase boala cu aproximativ zece zile înainte de internare și fusese
izolat la spitalul militar din strada Francmazonă. Articolul preciza că, în
cazul unităților militare, asemenea îmbolnăviri erau comunicate serviciului
sanitar comunal doar cu titlu informativ, întrucât nu reprezentau, în mod
automat, un pericol pentru populația civilă. Era consemnată declarația doctorului
N. Staicovici,
director general al serviciului sanitar comunal, care susținea că riscul
extinderii bolii în rândul populației Capitalei era exclus[28].
În cursul aceluiași an, un alt caz
era consemnat la Iași. În seara zilei de 3
septembrie 1927, pe strada Păcurari, a fost găsit bătrânul Alter Mendel, care dormea pe trotuar. Transportat
cu ambulanța la spital, s-a constatat că acesta se afla într-o stare de
somnolență prelungită de mai multe zile, fiind diagnosticat cu encefalită
letargică[29].
La 30
aprilie 1928, ziarele anunțau apariția unui caz de îmbolnăvire
în comuna Cerțești,
din județul Tecuci[30].
Consultând presa vremii, am identificat și alte relatări despre cazuri de boală a somnului în Tecuci. Dintr-o corespondență transmisă din oraș la 3 martie 1925 și publicată în ziarele centrale, aflăm că maladia si-a făcut apariția în localitate în luna februarie. Se arăta că, în urmă cu aproximativ trei săptămâni, o evreică încetase din viață, răpusă de această nemiloasă afecțiune. Al doilea caz, destul de grav și cu aceleași simptome, îl prezenta locotenentul Velicu din Regimentul 24 Infanterie. Acesta a fost izolat în spitalul local. Se află într-o stare de somn profund de șapte zile, iar, după aprecierile medicale, boala pare să cedeze puțin; cu toate acestea, gravitatea cazului se menținea[31].
Maladia a reapărut la Tecuci în toamna anului 1928. Într-o corespondență transmisă la 23 noiembrie ziarului ,,Adevărul”, se menționa că un tânăr în vârstă de 17 ani dormea de șapte zile fără întrerupere. La rândul său, Serviciul sanitar a comunicat că a luat măsuri stricte pentru prevenirea apariției altor cazuri de encefalită letargică [32].
La 27 noiembrie 1928, ,,Dimineața” publica articolul ,,Un flăcău care doarme de șapte zile”, oferind mai multe amănunte despre acest caz. Astfel, tânărul se numea Ioan I. Zaharia, locuia în suburbia Regina Maria (Casa de Apă) și se spune că, pe când dansa la o petrecere, a fost cuprins de dureri groaznice de cap. Părinții, încercând să-i atenueze durerile, au fost la un moment dat mulțumiți văzându-l că a adormit. Somnul băiatului însă nu a mai încetat. El doarmea de șapte zile, adică din 17 noiembrie, fără întrerupere. Doctorul Rășcanu, medicul-șef al orașului, constatând că era vorba de encefalită letargică, a dispus internarea bolnavului la spital[33].
Noi cazuri sunt
semnalate în toamna anului 1934, la Iași, unde, la 25 noiembrie, tânăra Ana
Aversbach, domiciliată pe strada Zugravi, aflată în letargie de trei zile, a
fost internată la Spitalul „Sfântul Spiridon”. Medicii au confirmat că pacienta
suferea de boala somnului și au ținut-o sub o atentă supraveghere[34].
Menționăm că, în numeroase situații,
apariția unor noi îmbolnăviri era comunicată prin intermediul buletinelor
sanitare zilnice sau săptămânale, în care autoritățile făceau public numărul
persoanelor afectate de diferite maladii contagioase[35].
Alteori, informațiile erau transmise sub forma unor anunțuri concise, limitate
la indicarea numărului de cazuri înregistrate într-o localitate sau alta.
În presa interbelică au fost
abordate și aspectele privind sechelele encefalitei letargice asupra celor care
au trecut prin boală, precum și măsurile pe care autoritățile medicale le
adoptau pentru recuperarea acestora. Una dintre urmările acestei teribile
maladii era „parkinsonismul”. La 18 octombrie 1924, dr. YGR relata că în seara
precedentă asistase la o ședință a medicilor, în cadrul căreia s-a discutat
despre boala care „a început să bântuie anul acesta, dar care trece nebăgată
în seamă sau nu este diagnosticată corect și a făcut multe victime”. Este
vorba de boala somnului.
Medicul preciza
că nu dorește să vorbească despre această boală infecțioasă, „localizată la
creier mai mult”, ci despre o consecință cronică a acestei maladii rămasă la unii pacienți,
cunoscută sub denumirea de „parkinsonism”. Pentru a ilustra simptomele, dr.
YGR descria un pacient adult: „de obicei nițel cocoșat, cu capul plecat
înainte și țeapăn tot, parc-ar fi dintr-o bucată! Fața fără nici o expresiune,
imobilă, ceea ce face pe cei neștiutori să-l ia drept nesimțitor și egoist! Și,
fiindcă «nesimțirii» lui aparente i se răspunde cu nesimțire reală, el devine
trist, melancolic și uneori înclinat spre sinucidere.”
Alte semne
clinice vizibile erau ,,paliditatea, tremurul permanent și vorbitul în
șoaptă”. Falca inferioară era într-o mișcare continuă, „încât pare că
murmură ceva”, iar saliva multă i se scurgea adesea din gură. Când dorea să
privească într-o parte, pacientul „se întoarce cu tot corpul”, iar stând
pe scaun, „bate pământul cu picioarele”. Dr. YGR susține că medicul Faukas
„a avut în serviciul său, în ultima vreme, peste 20 de astfel de pacienți”.
Această boală, care imită perfect maladia cunoscută de mult drept „boala
Parkinson”, s-a dovedit a fi urmarea unei encefalite letargice.
Partea mai
gravă, sublinia medicul, este că encefalita este deseori confundată cu gripă, „un
cuvânt care ascunde deseori ignoranța”, iar astfel nu i se acordă atenția
cuvenită. Adevărata „boală Parkinson” este incurabilă, însă sindromul
numit „parkinsonism”, adică simptomele reziduale după encefalită, „este
curabil dacă medicul își dă seama că este urmarea unei encefalite”.
Ultimul număr
din „Presse Médicale” consemna un caz de profilaxie interesant: un pacient,
culcat într-un pat de spital lângă alți doi suferinzi de parkinsonism, a fost
tratat de aceștia cu câte o țigară pe care o lipiau chiar ei. Bolnavul „care
a fumat din țigarele lipite de cei cu «parkinsonism» s-a îmbolnăvit de
encefalită letargică (boala somnului)”. Astfel, dr. YGR concluziona că un
individ care a suferit anterior de encefalită și a rămas doar cu simptome de „parkinsonism”
poate purta „microbi ai bolii «encefalita letargică»”, riscând să
îmbolnăvească pe cei din jur. Medicii trebuiau să acorde „o atenție
deosebită cazurilor de «gripă», care sunt în realitate encefalite letargice, și
apoi cazurilor de «parkinsonism», care pot de asemenea provoca o encefalită”,
practicând „izolare severă și dezinfectare în toate aceste împrejurări”[36].
Într-un articol
publicat în ,,Adevărul” din 11 septembrie 1925, doctorul C. I. Parhon arăta că, pe lângă bolnavii psihici, Spitalul
Socola din Iași primea și pacienți
atinși de afecțiuni neurologice fără tulburări mentale obligatorii. Între
aceștia, „şi-au găsit adăpostul şi
tratamentul în Spitalul Socola numeroasele cazuri de boală a somnului, cu
diferitele ei urmări”. Acestea proveneau în special din Moldova și
Basarabia. Până la internarea lor la Socola, bolnavii erau „împrăștiați prin
diferite spitale mici sau la locuințele lor, în diferite sate”, ceea ce
îngreuna supravegherea și tratamentul. Parhon caracteriza maladia ca având o
contagiozitate „deși nu extremă, este însă durabilă timp de luni și ani”,
argumentând că internarea într-un centru mare „favorizează, desigur, și
stingerea acestei infecțiuni”[37].
În mai 1927, „o vilă mare, albă și
izolată pe povârnișul dealului Cetățuiei” a fost transformată într-un
așezământ medical specializat, după ce cazurile de encefalită letargică se
înmulțiseră, iar secția corespunzătoare de la Spitalul
Socola devenise neîncăpătoare.
La cinci ani de la înființare, un redactor
al ziarului ,,Dimineața” realizează un
reportaj „printre cei ce suferă de boala somnului”, la spitalul „Manta
Roșie” din Iași, locul în care erau
tratați „oameni condamnați de soartă pentru toată viața”. Autorul precizează:
„Casa unde este astăzi situat spitalul se numea pe vremuri Cerdacul Doamnei
și aparținuse familiei domnitoare a Sturzeștilor”; ulterior, clădirea ar fi
intrat în posesia unui boier, un anume Zavalidi, care, „în urma unei
legături de dragoste cu o membră a familiei Sturza, a moștenit mai multe
proprietăți, între care și vila unde este astăzi «spitalul somnului»”.
Lângă intrare se afla „o locuință cu
trei camere mici, jilave, neîngrijite”, care „servesc acum paznicului și
spălătoriei”, dar „cu decenii în urmă acolo era locuința călăului, care
executa condamnările la moarte până în anul în care a fost suprimată la noi
pedeapsa capitală”. Autorul ne încredințează că „faptul este istoricește
dovedit”, dar că realitatea a primit și „o versiune legendară”,
păstrată până în zilele noastre în mentalul colectiv.
Denumirea cartierului, care a primit numele
„Manta Roșie”, s-ar explica prin faptul că „mantia specială” cu care
apărea călăul la execuțiile publice „se stropea de sânge, dar călăul refuza
să o curețe, păstrând pata ca un trofeu sinistru”, astfel încât, după ani
de zile, „mantia călăului ajunsese complet roșie”. Legenda relatează că
„printre locuitori se formase vorba curentă că merg la «Manta Roșie» atunci
când se duceau la vreo execuție”, de aici provenind și numele cartierului. Autorul ține
să precizeze că „acest amănunt trăiește îndeosebi din povestire — poate
chiar din invenție”, însă existența
călăului nu poate fi pusă la îndoială: „Se cunosc date precise despre viața
lui, după cum se știe, de asemenea, în mod temeinic stabilit că execuțiile se
făceau pe locul unde se află astăzi Mausoleul
Eroilor de lângă închisoarea Galata”.
Totuși, scopul reportajului nu îl
constituiau „osândiții la moarte de justiția oamenilor, ci condamnații
pentru totdeauna la o viață de dureri stupide, de către forța implacabilă a
destinului. Este vorba de cei ce suferă de boala somnului”, autorul oferind
și o prezentare detaliată a stării clinice a pacienților aflați în curtea
așezământului:
„De o parte și de
alta a clădirii, pe iarbă sau la umbra copacilor, se odihnesc numeroși bolnavi;
în cămășile lor lungi, specifice de spital, par niște pete albe pe pământul
încă verde. Unii dorm, alții mănâncă; cei mai mulți însă fixează în gol un
punct nedefinit, cu ochii pierduți, la fel ca gândul, la fel ca viața. Toți
oferă impresia oamenilor căzuți într-o toropeală adâncă, într-o amorțeală a
simțurilor, vecină cu halucinația. Puținii care se plimbă prin curtea
spitalului au un mers nesigur, privirea rătăcită, trupul încovoiat și moleșit,
parcă ar fi din aluat. Te temi să-i atingi, ca să nu cadă ca niște momâi de
carton; te temi să-i întrebi ceva, ca să nu-i trezești din starea lor absentă.
Dacă nu am ști că sunt bolnavi, am putea crede că-s niște oameni trudiți,
blânzi, resemnați. Câțiva ne privesc cu un aer atât de indiferent, încât parcă
nici nu am trece pe lângă ei, parcă nici nu am fi acolo. Pentru toți, ambianța,
lumea, viața nu mai prezintă niciun rost, niciun îndemn”[38].
În interiorul spitalului, într-un salon
mare și în câteva camere mai mici, sunt aliniate aproximativ 60 de paturi,
menținute într-o stare de curățenie riguroasă. Instituția a fost înființată în
mai 1927, ca urmare a creșterii numărului de bolnavi de encefalită letargică,
care până atunci erau internați într-o secție a spitalului de alienați de la
Socola. Supraaglomerarea acelei secții a determinat intervenții repetate pe
lângă Ministerul Sănătății, care a aprobat organizarea acestui așezământ
specializat.
Spitalul Manta Roșie funcționează ca
filială a instituției de la Socola, ceea ce reflectă apropierea dintre
encefalita letargică și patologia sistemului nervos central. Conducerea este
asigurată de doctorul Lunevschi, sprijinit de un personal redus, dar instruit
special pentru îngrijirea acestui tip de pacienți.
Deși spitalul dispune oficial de 60 de
locuri bugetare, numărul bolnavilor ajunge la aproximativ 80, tinerii fiind
adesea nevoiți să doarmă câte doi în același pat. Pacienții provin din diverse
regiuni ale țării, în special din Moldova și Basarabia. Cererile de internare
sunt numeroase și constante, însă extinderea instituției este imposibilă în
contextul subvențiilor modeste și al dificultăților financiare ale perioadei
interbelice târzii[39].
În partea a doua a reportajului,
autorul își mută atenția
de la cadrul istoric și instituțional către manifestările afecțiunii, surprinse
direct „printre cei ce suferă de boala somnului”[40].
Dimensiunea clinică se împletește cu observația umană, iar descrierea capătă o
intensitate tulburătoare.
Încă de la
început, boala este definită prin simptomul său dominant: „În prima
perioadă, atunci când privirea este fixată
într-un loc imaginar, apare maladia, bolnavul e cuprins jumătate de ceas, un
ceas, două de un somn profund. El poate dormi ceasuri... zeci de ceasuri în
şir, chiar câteva zile neîntrerupt”. Gravitatea situației este accentuată
prin consecințele sociale și familiale ale acestei stări: „Uneori oamenii
profani cred că pacientul a murit şi fac pregătiri de îngropare”.
Efectul
dramatic este amplificat de evocarea trezirilor neașteptate: „«mortul» învie
pe neaşteptate, câteodată chiar în sicriu sau la cimitir, în faţa mormântului”,
fapt care „în imaginaţia populară capătă proporţii de miracole supranaturale”,
dar explicabile medical drept „cazuri de moarte aparentă”.
După faza
letargică, „bolnavul nu mai doarme atât de mult de intens; rămâne însă cu o
permanentă stare de somnolenţă, de toropeală”, apărând treptat o slăbire a
stării de conștiență și a atenției. Reporterul sintetizează această condiție
printr-o formulare sugestivă: „E absent cu ochii deschişi; e ca hipnotizat,
chiar atunci când merge, când mănâncă, când vorbeşte”.
În continuare,
autorul insistă asupra dimensiunii umane și sociale a bolii, descriind
activitățile zilnice ale pacienților și efectele tratamentului asupra stării
lor psihofizice. În intervalele în care accesele se atenuează, bolnavii „mai
tineri şi mai viguroşi lucrează în intervalele în care nu sunt torturaţi de
accese”. Unii dintre pacienți „ştiu să citească şi ar dori să răsfoiască
ziare şi cărţi, dar nu pot s-o facă”, deoarece tratamentul medicamentos
produce o stare accentuată de toropeală. Însă această stare „artificială“,
provocată de puterea medicamentului, „nu durează mult”. Dacă se aşteaptă până
când „se resoarbe în organism influenţa substanţei medicale, constaţi cum
toropeala revine încet, pe furiş, ca şi când bolnavii ar respira aer narcotizat”.
Un caz
reprezentativ este cel al pacientului Gherş Banaru, supranumit „decanul“,
fiind „cel mai în vârstă dintre toţi pacienţii”. Acesta „a venit acum
şapte ani, adică atunci când încă spitalul funcţiona ca o secţiune a aceluia de
la Socola”. Bătrânul, „care se apropie de pragul celor şaptezeci de ani,
ne priveşte cu atâta tulburare în ochi, încât avem impresia că nu se uită la
noi, că ne simte mai mult decât ne vede”. La întrebări „răspunde ca un
ecou vag, depărtat”, fiind încă sub efectul injecţiei, „răscolit de
puterea medicamentului, care-şi împrăştie efectul în tot organismul”.
Originar din Călăraşi (Lăpuşna), pacientul „avusese proprietăţi întinse:
terenuri, livezi, casă... Fusese om bogat, agonisindu-şi cu munca multor ani
zestrea unei gospodării îmbelşugate. De când însă l-a lovit nenorocirea,
bucuria casei s-a risipit şi averea s-a fărâmiţat, până la dispariţie. Astăzi e
complet sărac şi izolat din lume pentru tot restul vieţii”. Evocarea
trecutului este făcută „cu glasul sec, abrupt”, iar tremurul care îl
cuprinde „este boala, nu influenţa aducerilor aminte”.
Descrierea
curții spitalului oferă o imagine sugestivă a degradării fizice și psihice
produse de maladia letargică. „Bolnavii, în cămăşi, sunt răspândiţi pe
iarbă, ca nişte mogâldeţe albe. Parcă sunt fixaţi în pământ, atât stau de
imobili, de amorţiţi. Dorm sau visează cu ochii deschişi”. Cei care se deplasează „au paşi nesiguri,
parcă ar avea picioare străine”, iar impresia generală este „că sunt
oameni fără vedere clară, sau turmentaţi de o intensă beţie a simţurilor”.
În apropiere, „o femeie bătrână râde sălbatec, suspină, strigă, gesticulează
neînţeles”, având „spectrul unui om sau al unei nebune care se luptă cu
o fantomă”. Se precizează că „scopolamina măreşte pupila şi vederea
devine vagă, tulbure”, astfel încât „aproape toţi sunt sortiţi unui trai
de permanentă apatie, de amorţeală, de cufundare într-o lasitudine adâncă,
vecină cu imbecilizarea”.
Autorul
introduce apoi observații privind etiologia și prognosticul bolii, menționând
că „boala s-ar propaga printr-un microb ce se transmite prin contagiune
directă”, deși „s-au întâlnit destul de des cazuri când cei care au fost
în apropiere intimă cu bolnavul n-au contractat maladia”. Cert este însă „lipsa
unui remediu eficace”, deoarece „ştiinţa, cu toate eforturile făcute
până acum, n-a reuşit încă să găsească un leac sigur pentru vindecarea acestei
dureri”. În această situație, „cei ce suferă de boala somnului sunt
condamnaţi astfel pentru toată viaţa, sunt exilaţi de soartă din lumea
semenilor, unde nu
mai pot reveni sănătoşi şi normali niciodată”. Se subliniază că sunt pacienți ,,care ajung la adânci bătrâneţi” , deși
poartă adesea din copilărie ,,germenul acestei suferinţi chinuitoare, ce nu
se termină decât în coşciug”. În acestă situație, acești nefericiți ,,devin blazaţi, indiferenţi, amorţiţi până
la nepăsare, până la insensibilitate, Ispăşind o pedeapsă fără vină, un calvar
fără motiv, într-un fel de «cavou viu», rezervat pentru toată existenţa
pămânească, de comanda unui destin absurd”.
Vizita continuă
în saloanele instituției, unde se constată că „în majoritate, bolnavii sunt
oameni tineri, între 15 şi 30 ani”, existând și „câţiva copii sub vârsta
de 15 ani”, iar mortalitatea este de maxim 2%. Personalul spitalului
confirmă că „satele dau un procent mult mai mare de bolnavi decât oraşele”,
deoarece „aproape toţi cei ce suferă de encefalită letargică şi sunt
internaţi în spitalul ieşean sunt de la ţară”. Autorul reportajului
afirmând că ,,faptul s-ar explica poate prin promiscuitatea
vieţii de la sate, ceea ce ar înlesni propagarea bolii”.
Într-un sector
al clădirii, „intendentul deschide cu cheia o uşă de la un coridor ce
corespunde cu câteva camere”, unde „ceardacul era plin cu bolnave, în
special fete tinere”, acestea fiind ţinute „câteva ceasuri închise în
odăi (unele au fost chiar legate), până ce le-a trecut accesul de furie”.
Ulterior, „bolnavele năvălesc în curte, cu pasiunea dorului de soare, de
liber”.
În continuarea
reportajului, autorul aduce în prim-plan cazuri clinice individuale, menite să
ilustreze formele extreme ale manifestărilor comportamentale provocate de
encefalita letargică, descrierile având un pronunțat caracter documentar și
emoțional.
Unul dintre
cele mai impresionante cazuri este cel al copilului Gheorghe Onu, „în vârstă
de aproximativ 15 ani”. Portretul său este construit prin detalii vizuale
și comportamentale: „slăbit, uscat, cu trăsături aspre și privire rătăcită”,
el prezintă „accese violente recurente”. Întrebat ce îi place să
mănânce, răspunde „rachiu şi bostan fiert“, apoi „se întoarce în
jurul frânghiei şi ne întinde pe la spate palma unei mâini mici şi osoase”.
Gestul este explicat de supraveghetor prin faptul că „micul bolnav vrea
câţiva lei”. După ce primește banii, „băiatul începe să sară şi să
rânjească cu o satisfacţie stranie. Se răsuceşte spre noi, cu pieptul întins şi
dinţii încleştaţi. Vrea să se repeadă să ne muşte, dar, în smucitura violentă,
frânghia îi intră în carne şi, într-o contorsiune dureroasă, cade în iarbă,
istovit, pierdut, ca o fiară răpusă”. Personalul medical precizează că „simptomul
caracteristic al acestui bolnav este necesitatea animalică de a muşca”,
deoarece „copilul doarme trei-patru ore în şir. Când îi vine accesul, se
trezeşte brusc şi caută să muşte pe cineva; dacă nu găseşte «victima» poftei,
îşi înfige colţii în muchea patului, într-o bucată de lemn, în pernă, în cămaşă
şi apoi adorme din nou adânc, copleşit”.
Un alt caz
prezentat este cel al adolescentului Gheorghe Pruteanu, „de 15 ani, din
comuna Mirceşti (Vaslui)”, la care „pe partea inferioară a trupului
pielea îi este complet încreţită, ca după o arsură violentă”. Incidentul
s-a produs „când fusese încă acasă, într-un moment de furie”, iar mama,
„speriată de accesul copilului, a scăpat vasul cu apă fiartă pe
picioarele acestuia”. Deși are cincisprezece ani, „nu-i dai mai mult
decât opt; e închircit şi supt, cu aspect de degenerat”. Într-o încercare
de testare a comportamentului, „a fost lăsat liber în curtea spitalului şi
atunci, cuprins de setea lacomă de distrugere, a spart toate cele 18 geamuri de
la faţada clădirii”. Din acel moment „stă în permanenţă legat, fiindcă
în starea lui nesănătoasă n-a intervenit nicio ameliorare”, iar la
întrebarea privind cauza izbucnirilor răspunde simplu: „Iac’ aşa, am toane!”.
Cazurile
descrise sunt completate de observații generale privind tabloul clinic, autorul
menționând că „numeroşi bolnavi prezintă tremurături, fiind scuturaţi de
friguri, ca de spaimă puternică”, iar la alţii „boala se manifestă prin
tulburări de caracter, devin agresivi, au porniri anormale, râd zbuciumat ore
întregi, sar într-un picior, fac gesturi ciudate”. Pacienţii „sunt
supuşi unui tratament cu injecţii de scopolamină”, iar „până se
liniştesc, sunt închişi în odăi şi legaţi la mâini şi picioare”. În ceea ce
privește alimentația, „bolnavii — afară de cei care suferă şi de alte
maladii — au voie să mănânce de toate”, însă „din regimul alimentar nu
fac parte băuturile alcoolice sau excitantele prea puternice”, iar la
momentul vizitei „hrana de predilecţie erau legumele şi fructele de sezon şi
în special pepenii verzi”.
Reportajul se
încheie printr-un epilog cu pronunțată valoare simbolică, în care autorul
sintetizează impresia generală produsă de vizită:
„E o singură durere în zeci de figuri. E o singură
tragedie în zeci de tablouri. Pe toate chipurile citeşti aceeaşi viaţă
zdrobită, aceeaşi existenţă căzută în marasm, în descompunere. E parcă hotarul
unui cimitir viu; e parcă o insulă de alţi oameni decât cei obişnuiţi, de
oameni condamnaţi la izolarea veşnică de restul lumii”.
Plecarea de la
spital accentuează contrastul cu viața normală: „Trăsura noastră coboară
valea spre şosea… Iată din nou case cu viaţă adevărată, cu oameni adevăraţi…
Avem impresia că am trăit un vis urât, că ne-am trezit dintr-un coşmar sinistru”[41].
[1] Dr. D. Schor, medic al Spitalelor Eforiei, Encefalita
letargică. Cum se manifestă boala somnului, în „Dimineața”, anul 18, nr.
5.257, 9 aprilie 1921, p. 6.
[2] „Dimineața”, anul 17, nr. 4.924, 24
ianuarie 1920, p. 3.
[3] „Foaia Poporului”, Sibiu, an 28, nr. 7, 8
februarie 1920, p. 3.
[4] „Foaia Poporului”, Sibiu,
an 28, nr. 16, 12 aprilie 1920, p. 8.
[5] Boala somnului. Interviu cu dl. profesor dr.
Marinescu. Cum se manifestă encefalita letargică. Tratamentul pentru combaterea
ei. Al treilea caz de boală. Unul dintre bolnavii soldați a murit , în „Dimineața”, anul 17, nr. 4.924, 24
ianuarie 1920, p. 3.
[6] Ful, „Nona sau boala
somnului. Două cazuri mortale la Spitalul Brâncovenesc. Ce s-a descoperit la
autopsie. Există sau nu leacuri?”, în „Dimineața”, anul 17, nr. 4.930, 1
februarie 1920, p. 1.
[7] Ful, „Nona sau boala somnului. Două cazuri mortale
la Spitalul Brâncovenesc. Ce s-a descoperit la autopsie. Există sau nu leacuri?”,
în „Dimineața”, anul 17, nr. 4.930, 1 februarie 1920, p. 1.
[8] „Drapelul”, Lugoj, organ național-politic,
anul 20, nr. 19, 1 februarie 1920, p. 3.
[9] Dr. D. Schor,
medic al Spitalelor Eforiei, Encefalita letargică. Cum se manifestă boala
somnului, în „Dimineața”, anul 18, nr. 5.257, 9 aprilie 1921, p. 6.
[10] Ibidem.
[11] Reapariția encefalitei letargice (boala
somnului). Lămuririle d-lui docent dr. A. Radovici, în „Dimineața”, anul 21, nr.
6.584, 16 martie 1925, p. 5.
[12] Reapariția encefalitei letargice (boala
somnului). Lămuririle d-lui docent dr. A. Radovici, în „Dimineața”, anul 21, nr.
6.584, 16 martie 1925, p. 5.
[13] „Adevărul”, anul 35, nr. 11773, 16 august
1922, p. 2.
[14] ,,Universul”, anul 41, nr. 222, 24 august 1923, p. 4. ,,A apărut la Cluj
și în diferite comune din împrejurimile orașului o nouă muscă, despre care se
afirmă că produce boala somnului la oameni. Sunt numeroase cazuri mortale.
Autoritățile au luat toate măsurile de combatere ” („Evenimentul”, Iași,
ziar cotidian, anul 31, nr. 707, 24 august 1923, p. 3).
[15] „Dimineața”, anul 20, nr. 6074, 3 octombrie 1923, p. 1.
[16] ,,Universul”,
anul 42, nr. 91, 22 aprilie 1924, p. 1.
[17] „Adevărul”, anul 37, nr. 12.503, 15 octombrie 1924, p.
2.
[18] „Universul”, anul 43, nr. 51, 4 martie
1925, p. 2
[19] „Dimineața”, anul 21, nr. 6583, 15 martie
1925, p. 3.
[20] ,,Universul”, anul 43, nr. 68, 24 martie 1925, p. 7.
[21] „Universul”, anul 43, nr. 61, 15 martie
1925, p. 2.
[22]„Universul”, anul 43, nr. 61, 15 martie
1925, p. 5.
[23] „Universul”, anul 43, nr. 68, 23 martie
1925, p. 1.
[24] „Universul”, anul 44, nr. 43, 21 februarie
1926, p. 7.
[25] ,,Dimineața”, anul 23, nr. 7278, 6 martie 1927, p. 1.
[26] „Dimineața”, anul 23, nr. 7279, 7 martie 1927, p. 3.
[27] „Dimineața”, anul 23, nr. 7305, 2 aprilie 1927, p. 8.
[28] „Dimineața”, anul 23, nr. 7292, 20 martie 1927, p. 1.
[29] „Dimineața”, anul 23, nr. 7475, 6 septembrie 1927, p. 1.
[30] „Dimineața”, anul 24, nr. 7683, 30 aprilie 1928, p. 4.
[31] „Universul”, anul 43, nr. 53, 6 martie 1925, p. 7;
„Lupta”, anul 4, nr. 972, 7 martie 1925, p. 3; ,, Glasul Bucovinei”, anul 8, nr. 1781, 14 martie 1925, p. 3.
[32] „Adevărul”, anul 41, nr. 13.785, 26 noiembrie 1928, p.
6.
[33] „Dimineața”, anul 24, nr. 7.891, 27 noiembrie 1928, p.
4.
[34] ,, Universul”, anul 51, nr. 326, 28 noiembrie 1934, p.
3.
[35] ,,Situația generală a epidemiilor la
26 mai 1928 este următoarea: În țară-
3 cazuri de variolă, 846 de scarlatină, 47 de difterie, 106 de febră tifoidă, 7
de dizenterie, 91 de tifos exantematic, 31 de gripă, 1.540 de tuse convulsivă,
13 de paralizie infantilă și 3 cazuri de boala somnului” („Adevărul”, anul 41, nr. 13.628, 26 mai 1928, p. 5).
[37] Dr. C. I. Parhon, „Spitalul Socola din Iaşi. Însemnătatea lui ca centru pentru tratamentul bolilor nervoase şi mintale”, în „Adevărul”, anul 38, nr. 12805, 11 septembrie 1925, p. 1–2. Articolul a fost prilejuit de ,,precipitata hotărâre a Consiliului de Miniştri de a se desfiinţa Spitalul Socola din Iaşi, destinându-se localul pentru adăpostirea Seminarului «Veniamin Costachi »”. Cu această ocazie dr. C. I. Parhon, directorul Spitalului de Alienați Socola din Iași, prezenta evoluția instituției și rolul ei în tratamentul bolilor nervoase și mintale. Spitalul fusese inaugurat în 1906, sub conducerea dr. Brăescu, iar din 1913, odată cu înființarea catedrei de neurologie și psihiatrie, Parhon se transferase la Iași (de la Spitalul Mărcuţa din Bucureşti), pentru a avea „catedra și spitalul în același centru”. În timpul conflagrației mondiale ,,bolnavii au fost îngrămădiţi în două pavilioane, celelalte fiind transformate în spitale temporare pentru chirurgie, boli infecţioase etc.” În lipsa ,,mijloacelor de a procura bolnavilor alimentele şi combustibilul necesar, aceștia au murit, în mare majoritate, de foame și frig, numărul lor ajungând, după încheierea păcii, sub cifra de 166”. După război, instituția a trecut printr-un proces de reorganizare administrativă, fiind scoasă de sub administrația epitropiei și trecută sub autoritatea serviciului sanitar, cu sprijinul profesorului Slătineanu. În anii următori, spitalul și-a extins activitatea, ajungând în 1925 la un efectiv de „aproape șase sute de bolnavi”, ceea ce a impus crearea a două noi servicii, conduse de dr. Popa Radu și dr. Baliff. Este menționat, de asemenea, concursul dr. Cazacu, director regional sanitar, precum și activitatea colaboratorilor dr. Baliff, dr. Popa Radu și dr. Caraman. Dr. Parhon susținea că a căutat să completeze și să îmbunătățească moștenirea predecesorului său prin ,,introducerea unor mijloace noi de tratament, precum suprimarea completă a mijloacelor de coerciţiune, organoterapia, intervenţii operatorii pe glande, tratamentul modern al psihozelor postsifilitice şi postinfecţioase; precum și prin organizarea unui laborator care astăzi are două secţiuni aproape complete (histologică şi biochimică)”. La final, concluziona că ,,un mare spital central pentru tratamentul bolilor nervoase şi mentale în capitala Moldovei este o necesitate peste care nu se poate trece” și că o asemenea instituțiese cuvine să primească sprijinul guvernelor ,,atâta timp cât omenirea va suferi încă de bolile nervoase şi mentale” (Ibidem).
[39] Ibidem.
[40] Caton, Printre cei ce suferă de boala somnului. Manifestările maladiei. Mărturii impresionante dintr-un spital ieșean, în Dimineața”, anul 28, nr. 9.279, 25 octombrie 1932, p. 5.
