Tecuciul interbelic
Referitor
la aspectul orașului Tecuci în perioada dintre cele două războaie mondiale, mulți
locuitori păstrează o imagine idealizată, care adesea nu reflectă pe deplin
realitatea istorică. Ecourile traiului provincial, inclusiv din urbea noastră,
ajungeau rar în paginile presei bucureștene și, de cele mai multe ori, numai în
contexte care tulburau liniștea comunității: fie printr-o întâmplare tragică,
fie printr-un incident scandalos. Abia atunci, pentru o scurtă vreme, colțuri
uitate ale țării intrau în atenția opiniei publice, iar paginile ziarelor „scuturau
praful uitării”, readucând în actualitate locuri și oameni altminteri ignorați.
Această
atenție trecătoare nu reușea, însă, să schimbe percepția dominantă a publicului
larg, pentru care România părea să se reducă la viața agitată a Capitalei. Cotidianul
orașelor de provincie, cu tot ce însemna ea (ritmuri lente, obiceiuri
specifice, lipsuri sau eforturi modeste de modernizare), rămânea, în mare
parte, necunoscută, pierdută în umbra Bucureștiului[1].
Cu
toate acestea, din când în când, în paginile presei centrale se mai strecurau
câte un articol sau un reportaj în care se descria, cu mai multă sau mai puțină
acuratețe, modul de viață al locuitorilor din târgul de pe malurile Bârladului.
Una dintre cele mai detaliate și valoroase prezentări ale Tecuciului interbelic
îi aparține profesorului Ion Simionescu, care, cu un ochi atent și o pană
inspirată, a surprins specificul acestei localități de provincie, cu amestecul
său de tradiții și prefaceri sociale.
Distinsul
savant prezintă orașul ca pe o așezare cu o istorie îndelungată, dar din care
„nicio urmă din trecutul îndepărtat nu se mai vede”. La sosire, călătorul
pătrunde „pe un bulevard bine îngrijit, care îți lasă o bună impresie mai ales
când strălucește la lumina becurilor electrice”. Urmează „casele curățele,
micuțe, unele chiar de curând clădite, în stil românesc. Străzi relativ drepte,
se întretaie destul de regulat în partea nord-apuseană, mărginite cu case
gospodărești, luminoase, fiecare cu o curte largă în față și o grădină cu pomi.
E cartierul românesc, al vechilor proprietari de moșii ori al funcționarilor
care au apucat vremurile de aur, putându-și din leafă agonisi economii pentru o
căsuță cu o bucată de pământ prin prejur”.
Ion Simionescu detaliază, apoi, principalele obiective urbane: Grădina Publică – „un spațiu mai larg, cu gard viu, bine tuns, cu alei strâmte, neumbrite”; Tribunalul – „o clădire impozantă”; Primăria – „singura clădire mai frumoasă, în stil românesc, dar cu prea multe chenare, pretențioasă față de restul orașului”; Banca „Prevederea” – „o clădire modernă, cu aparență de beton”; piața centrală – „un maidan pietruit, înconjurat de dugheni, în mijloc cu nelipsitul foișor, turn octogonal, singurul care se profilează deasupra clădirilor când privești orașul din depărtare”; Teatrul – „cu frontispiciul o adevărată placardă pentru afișe, unele scrise cu mâna, altele pe jumătate zdrențuite, o împestrițătură de petice de hârtie care-ți fac impresia de ruină și părăsire”; Școala Normală, cu „dormitorul viitorilor învățători”, găzduit într-un fost hotel. Nu este uitată nici „artera negustorească” – o „stradă lungă”, cu „dugheni lângă dugheni” – și spitalul, „destul de curat, dovada sentimentelor de pietate ale unui donator”. Autorul remarcă faptul că „orașul propriu-zis, adică îngrămădirea dughenelor mărunte, perete în perete, ține puțin”, până la clădirea gimnaziului. De aici și până în Satu Nou, „rarele becuri electrice îți mai dau de știre că te afli tot în oraș”, iar casele „cu grădini mari, cu ogoare de popușoi în jur, cu obișnuita fântână cu cumpănă la poarta gospodăriei” creează impresia unui sat mai mare”.
În privința vieții economice, constată o
„stare de lâncezeală”, localitatea funcționând, în esență, ca un centru de aprovizionare
pentru satele din jur. Viața culturală este caracterizată ca fiind „ștearsă”,
manifestându-se sporadic în jurul școlilor, prin activități superficiale, cu
doar o sclipire de interes în preajma Ateneului. Profesorul notează, cu o urmă
de ironie amară: „astăzi cuvintele de cultură, focare de cultură, apostoli ai
culturii, se aud din gura fiecărui analfabet”[2].
Cu relatări despre Tecuci, Ion Simionescu se
reîntoarce în presa bucureșteană, publicând articole în Viitorul, în anul 1930[3] și
și în Universul, în 1936[4]. Alături
de el, alți autori, precum Mihai Tican[5] și G.
Stoenescu[6], au
contribuit la conturarea unei imagini complexe a târgului moldovean, prezentat
ca un spațiu cu o structură socială diversă, în care elitele tradiționale
(preoți, profesori, funcționari, mici comercianți, meșteșugari și câțiva industriași)
conviețuiau cu o populație preponderent agrară.
Aceasta din urmă depindea în mod esențial de
ritmurile sezoniere ale muncii agricole și de fluctuațiile pieței locale, în
timp ce viața urbană evolua într-un ritm lent, caracterizat de o stabilitate
relativă, dar și de deficiențe administrative, edilitare și economice. Absența
investițiilor majore, infrastructura precară, serviciile publice subdezvoltate
și o industrie aproape inexistentă conferau Tecuciului, în ciuda statutului său
de centru administrativ județean, o notă vizibil rurală.
Dat fiind că aceste aspecte au fost
analizate în detaliu în alte lucrări ale noastre[7], ne
vom concentra aici asupra unor contribuții mai puțin cunoscute, aparținând ziaristului
Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus, jurnalist de origine evreiască).
Acesta a colaborat cu Gazeta
încă din anii de școală și până în 1938[8],
perioadă în care a oferit publicului relatări vii și detaliate despre viața
cotidiană a orașului Tecuci.
Textele semnate de Marius Mircu reprezintă
veritabile evocări literare, care surprind cu finețe atmosfera urbei de pe
malul Bârladului în perioada interbelică.
Cu un stil bogat și atent la nuanțe, autorul surprinde aspecte diverse
ale vieții de zi cu zi, folosind umorul discret și accentele satirice. Astfel,
reușește să contureze o frescă autentică a comunității tecucene. Într-un
articol din 1934, redactat în stilul pamfletar caracteristic presei acelor ani,
Marius Mircu descrie Tecuciul astfel: „Cum
să nu vorbești mereu despre viața unui orășel unde rapidul oprește patru minute!
Despre un oraș care are un teatru în care intelectualii dau năvală numai când
joacă Iulian, despre o capitală de județ cu 17.000 locuitori, care are o
grădină publică cu trei pomi sub care poporul se plimbă mâncând semințe, un
cinematograf fără spectatori, 17 cafenele și 134 cârciumi!”[9].
Ironia este evidentă. Orașul este zugrăvit ca un loc lipsit de evenimente
notabile, unde existența se desfășoară ca o rutină comică și lipsită de sens,
dominată de contraste pregnante.
În 1935, Mircu revine cu o ilustrare
caricaturală a localității: „Orașul
Tecuci este, în definitiv, ca oricare alt târg de provincie. Strada «Mare» îl
taie deja de la un capăt la altul; are primăria situată alături de tribunal;
vis-a-vis grădina publică, poșta lângă prefectură, spitalul la doi pași de
legiunea de jandarmi, poliția între două cârciumi, teatrul în fața unui closet,
iar closetul în mijlocul grădinii publice” [10].
Astfel de imagini, în care Tecuciul este
înfățișat ca un oraș de provincie cu contradicții pitorești, filtrate printr-un
ton uneori sarcastic, alteori melancolic, se regăsesc frecvent în articolele
sale. De pildă, într-o comparație plastică, cu o ușoară tentă parodică, autorul
îl raportează la capitala Franței: „Dacă Parisul se caracterizează
[...] prin silueta sprintenă a turnului Eiffel, Tecuciul se impune [...] prin
turnul uriaș [...] ce izbucnește în centrul orașului ca o erupție și ca vulcanul
însuși”. Această metaforă
grandioasă este imediat satirizată, fiind evidențiate limitele imaginației
locale: „Mai
înalt decât turnul din piață și mai vast decât piața din jurul turnului,
tecucenii n-ar îndrăzni și nu s-ar aventura nici măcar cu închipuirea”.
Turnul devine, astfel, simbolul unei mândrii provinciale, dar și al unei
mentalități încremenite, în care totul se măsoară în raport cu limitele proprii:
„Mai sus și mai departe nu se pot întinde
sforțările lor. Cetățeanul care ar gândi mai mult ar răsturna ordinea firească.
Ar cădea în păcat. Pe urmă, nici nu e posibil ceva mai înalt și mai vast decât
ce se află la Tecuci. Mai înalt ca turnul din piață nu urcă decât avioanele –
bineînțeles, tot cele din Tecuci, care toată ziua bârâie deasupra orașului, ca
nu cumva cetățenii să uite că-s „centru aviatic”. (Tecuciul se-ntinde doar până-n
nori). Și mai vast ca piața turnului nu e decât câmpia – bineînțeles, tot cea
din jurul Tecuciului, unde pasc vara oile și cetățenii, ca nu cumva să uite ce
întinderi împrejmuiesc orașul”.
Urmează un tablou viu al vieții provinciale,
în care Tecuciul devine o emblemă a tuturor orașelor mici din țară: „Orașele de
provincie sunt orașe autonome, care se conduc toate după placul locului, dar
pentru că sunt toate orașe de provincie, se conduc la fel”. Este o
lume cu reguli proprii, unde „legile
mai pierd din tăria și din seriozitatea lor”, iar viața se scurge între
rutina „plimbărilor zdravene pe
strada principală”, bâzâitul avioanelor și lentoarea serii, când „cu fiecare vitrină se stinge o moleculă a
orașului”.
Această „stingere”
nocturnă devine o imagine emblematică: „Când Tecuciul doarme, e mort. Provincia ia
totul la serios: când e zi, e zi, când e noapte, e noapte”. Se
conturează astfel un contrast puternic între orașele mari, unde ziua și noaptea
se amestecă firesc, și rigiditatea unei comunități în care timpul e delimitat
strict, fără „compromisuri”.
Printre „minunățiile
tecucene”, autorul notează cu umor detalii pline de culoare: bulevardul cu pomi și instituții publice, „rondul de flori cu o prăjină de care atârnă
patru cercei luminoși”, monumentul public „care nu reprezintă nimic”, dar
căruia ,,sub fiecare guvernare
nouă, i se înlocuiește doar semnul electoral”. În rest, ,,orașul
n-are nimic deosebit. Încolo, aceleași stele pe cer ca oriunde, aceeași răcoare,
aceeași liniște, aceeași odihnă provincială, același oraș de vilegiatură.
Fetele care te privesc curios, pentru că ești o figură nouă; negustorii care te
privesc cu interes, te îndeamnă ori te trag („Poftiți, vă rog, avem orice
doriți matale!”); ceasul primăriei care bate regulat orele; etc. Cu magazine
deschise la discreție, cu oameni care fac ce vor, pentru că, până a ajunge în
provincie, legile mai pierd din tăria și din seriozitatea lor”.
Localitatea pare să-și schimbe înfățișarea
în funcție de împrejurare: ,,L-am văzut în sezonul școlar: peste tot, parcă,
numai librării. L-am văzut în ajun de Paști: numai băcănii. L-am văzut în zi de
bal: numai frizeri și coafori”.
Una dintre cele mai sugestive imagini este
cea a grădinii publice „în plin
centru, cel mai negru focar de beznă”, ,,o beznă fără licăriri,
fără urmă de gunoi luminos, o
beznă de codru”, evocând stagnarea unei comunități izolate: ,,Când
se aprind luminile, se stinge Tecuciul. Ca toate orașele provinciale. Și apoi,
când se sting vitrinele, prin comutatorul sonor al sergenților de stradă,
Tecuciul moare. Cu fiecare vitrină se stinge o moleculă a orașului. Se stinge
ca la moarte, cu zgomot, cu vaet. Cu scârțâit. Închide pleoapele numite obloane
și doarme fără pic de sforăit”.
Marius Mircu surprinde cu acuitate lipsa
opțiunilor de divertisment: „un radio într-o cofetărie și un cinematograf”.
Radioul devine simbolul uniformizării: „Radio e un aparat sau o instituție care înfrățește
țara, o educă și-i cultivă aceleași gusturi, o uniformizează”. Ironia autorului vizeză pericolul conformismului
generalizat: „Toți intelectualii
vor fi la fel, tot poporul, având aceeași hrană, va căpăta același stomac și va
avea aceeași ieșire”. Radioul este asemuit unui ,,monstru care
țipă”, iar când amuțește, ,,pe la 11 sau 12 noaptea... cofetăria
tace, se încuie, tinerii pornesc să facă o raită pe la «damele» târgului
și mor și ei”.
Cofetăria „Select”, „un adevărat hambar ca înfățișare și proporții”,
este prezentată ca loc tipic al plictisului provincial, frecventat de „birocrați”, unde un tânăr
oftează: „Mă, băieți, îi plictiseală
mari în seara asta!”
Viața socială e susținută cu greu de alte spații:
un cinematograf care prezintă filme „cu
aceeași distribuție și montare ca la București”, o distracție
majoră pentru oraș: „L-am
ascultat acolo pe Lawrence Tibbett. Parcă știa că pentru provincie cântă!”
Finalul
evocării are o notă subtilă de ironie, surprinzând nu doar atmosfera unui oraș de
provincie, ci și jocul de aparențe și aluzii specifice unor astfel de
comunități: „Și când m-am dus și eu să mă culc la hotel «Continental» și am
trecut prin piață, unde stau înșirate birjurile, primul birjar, trezit o clipă,
mi-a șoptit: — Domnul, vă servim cu ceva?... Al doilea birjar la fel. Al
treilea la fel. Toți. Pe stradă, de două ori m-au acostat discret oameni
serviabili: — Conașule, vă servim cu ceva?... Țineau neapărat să mă servească
ei cu ceva. Foarte serviabili, provincialii” [11]. Această
„serviabilitate” aparentă maschează o ofertă discretă, bine cunoscută
localnicilor: serviciile „damelor de companie”.
În articolul Tecuciul oferă gratuit numeroase cadouri, Marius
Mircu conturează imaginea cafenelei Sotir, supranumită sugestiv „Bursa”
Tecuciului, ca un veritabil nucleu al vieții sociale locale — „mai mult
decât e cârciuma la țară”. Acest spațiu devine un punct de întâlnire în
care „se discută probleme comerciale”, dar și un loc de jocuri precum
domino, biliard, table, cărți sau șah, practicate nu „pentru câștig material”,
ci „pentru joc. Pentru ambiție. Pentru inteligență. Pentru inimă”.
În cafenea se petrec scene redate cu un umor
fin de autor, precum cea în care un
negustor deprimat este consolat nu prin argumente economice, ci printr-un
optimism dezarmant: ,,– Lasă, mă, nu te mai necăji atâta. S-a întâmplat și
la alții. Or să vină și zile bune. Hai mai bine să facem un tabinet!”
Partea centrală a articolului este o
analiză savuroasă a reclamelor și a firmelor comerciale din Tecuci, percepute
fie ca un „miracol”, fie (ironic) ca un „blestem”. Mircu remarcă obsesia pentru
cuvântul „aur” în denumirile firmelor: „Totul e de aur: Globul de aur,
Șoșonul de aur, Pomul de aur, Mireasa de aur, Cavalerul de aur, Penița de aur,
Sticla de aur, Moara de aur, Ghemul de aur, Lanțul de aur, Luna de aur,
Degetarul de aur, Coiful de aur, Păpușa de aur etc. etc. Aurul e cel mai
ispititor lucru. Intră până și în compoziția firmelor. Totul e de aur; numai
afacerile se pare că nu-s de aur”.
Această observație amar-ironică scoate în
evidență diferența dintre ambițiile negustorilor locali și realitatea
economică: în firmă „totul e de aur”, dar în viața de zi cu zi „afacerile nu-s
de aur”. Alte denumiri excentrice, ilustrate cu umor, conturează specificul
local: Frizeria Tinerimea
– „ținută de un bătrân respectabil”; Carul
cu boi – magazin de manufactură și galanterie, unde țăranii intrau
zicând: „Hai acolo, că e de-ai noștri!”; Coafor
Paul și Virginia sau Frizeria
Romeo și Julieta – „anunță prin acest mijloc ingenios că sunt și
pentru bărbați și pentru dame”.
Mai mult, Mircu ironizează spiritul întreprinzător
al negustorilor locali, capabili de soluții ingenioase: „Nu e dovadă de înțelepciune fapta cutărui
negustor din Tecuci care, dimineața, când e clientelă țărănească, are o firmă
țărănească, și după-amiază, când vin să cumpere boerii, întoarce firma pe
partea cealaltă?”.
Articolul surprinde, cu un spirit ascuțit, reclamele
ca spectacol al naivității și al imaginației locale: „Chiar când dricarul din centru spânzură de
o frânghie, deasupra trotuarului, un dric de copil, chiar când Librăria Neagu
anunță, pentru a ispiti școlărimea: Oferim gratuit numeroase cadouri!”.
Finalul materialului aduce o notă de umor
amar, sintetizând, printr-un exemplu sugestiv, universul negoțului tecucean: „Magazinul universal este forma cea mai
primitivă și cea mai evoluată a comerțului. Galeries Lafayette din București
și... o stradă mai lăturalnică din Tecuci, vizavi de o cazarmă, o singură firmă
cu următorul cuprins: Sobe de teracotă, Colectura Stancu, Asigurarea Victoria,
Transporturi, Must dulce, Copiat acte, etc.[12]”
În articolul Tecuci, târgul cu oameni deștepți și unde nebunii sunt numai doi,
Marius Mircu pictează cu umor o frescă
sugestivă a vieții provinciale. Locuitorii sunt caracterizați printr-o
autoironie subtilă, evidențiată în afirmația: „Oamenii din Tecuci nu-s ca toți, stimate domnule cititor. Ei
se deosebesc de semenii lor de aiurea prin însușirile lor sufletești. Au altă
morală și alte concepții după care se conduc în viață”.
Această „diferență” identitară este
ilustrată prin prezența a doi „nebuni oficiali” ai urbei (Costică și Aron), marginalizați social, dar simbolici pentru
comunitate. Costică este descris drept „gras
cât un porc”, având ca meserie „negoțul”
ambulant, vânzând ironic „șapte
liberali la un leu”. Aron este administratorul băii evreiești. Relația
dintre cei doi, sugerează o complicitate simbolică între excentrici, și este
redată cu un umor amar: „Aron
nu-l primește niciodată pe Costică în baie, iar Costică îi aduce lui Aron
mușterii. Asta însă o face numai vinerea, când baia funcționează. În ziua
aceea, cu o placardă mare pe piept, nebunul cutreieră orașul strigând cât îl ține
gura: «Români, jidani, țigani, greci, turci, armeni... la baie... la baaaie,
mama voastră de nespălați!» Așa se duc tecucenii la baie”.
Momentul reamenajării băii evreiești
evidențiază importanța ritualurilor și divergențele de opinie din comunitate: „În religia evreilor se insistă mult asupra
importanței spălatului și a scăldatului. Evreii bigoți preferă să rabde de
foame și sete decât să nu facă, vinerea, baia”.
Disputa privind finisajul băncilor – „o tabără cerea ca scândurile să fie date
la rindea, cealaltă susținea că scândurile să nu fie șlefuite”
— este soluționată „solomonic” de Aron:
„Să-mi dați voie să spun și părerea mea.
Poate o s-o găsiți bună. Ca să împăcăm și Talmudul, și taberele încăpățânate,
eu sunt de părere ca scândurile să fie date la rindea. Dar numai partea pe care
ne culcăm trupurile. Partea dedesubt poate să rămână așa cum a fost adusă de la
depozitul de cherestea, adică neșlefuită”. Această soluție este acceptată
unanim, iar Aron devine o persoană respectată, propusă la conducerea
comunității[13].
Prin aceste personaje și povești, Mircu prezintă
viața din provincie arătând mândriile locale, neînțelegerile dintre oameni,
diferențele dintre grupurile etnice și religioase, dar și felul în care umorul
și adaptarea ajută oamenii să se descurce într-un oraș mic.
În „Conu Mitică” din Tecuci – dușmanul
femeilor, personajul principal este un fost magistrat, personaj original,
drept, simpatic și cu un respect neclintit față de „slova poliției”. „Conu
Mitică” este introdus cu o subtilă combinație de respect și ironie, fiind
descris ca un „personagiu antic”, cu obiceiuri excentrice și o atitudine
moralizatoare dusă la extrem. Mircu îl prezintă astfel: „Vara umblă crăcănat, ținând într-o mână o
umbrelă – moștenită probabil de la o străbunică – și-n cealaltă un evantai de
primadonă. Iarna nu iese din casă”. Deși este ridicol prin
rigiditatea sa, „Conu Mitică” este respectat pentru ,,cinstea” sa exagerată.: „Conu Mitică e un om din cale-afară de
cinstit. Cinstit până la ridicol. A fost un judecător drept. Dar câteodată și
comic”.
Un episod amuzant este cel cu martora
însărcinată, când „Conu Mitică” o întreabă serios: — „Nu știi? Dar diseară, ce
faci?” Răspunsul plin de umor al femeii,
care face o glumă țărănească pe seama neînțelegerii, contrastează clar cu
formalismul magistratului: „D’apoi
și crezi mata, domnule prișidiate, că vaca cu ghițică-n burtă se mai gândește
la buhai? Mă lași di ocară... Ie-ți gândul de la mine, că nu șădi ghine”.
Satira autorului prinde și absurdul justiției
provinciale, cum se vede în procesul lui Vasile Adam, acuzat greșit că ar fi
bărbier, deși e tipograf de 30 de ani:
„-Bre! Cum zăși d-ta că ești tipograf, când
comisarul a scris aicea că ești bărbier? O să cred ce zăși d-ta sau ce zășe
autoritatea polițienească?
–
Vai de mine, d-le judecător, eu îs tipograf. Dvs. mă cunoașteți foarte bine,
că-s de 30 ani la Tecuci. Ș-apoi n-ați fost dus la mine în tipografie acum trei
săptămâni, când v-am executat 100 de cărți de vizită?
–
Bre, vorbești prostii. Dacă zăce comisarul că te-o văzut bărbierind duminica, o
văzut el bine.
– D-le judecător, dar eu nici măcar briciu
n-am în casă!”
Acest dialog evidențiază paradoxul sistemului
birocratic, în care „legea” și „adevărul oficial” prevalează asupra realității
incontestabile. Replica finală a judecătorului — „Tași, bre! Iaca-ți dau 100
de lei amendă”
—
arată astfel cât de arbitrar funcționează sistemul[14].
Articolul Știți
că există și un oraș Tecuci
este o frescă ironică a vieții provinciale. Mircu începe cu o glumă despre
pretențiile mărunte ale orașului: „E
drept, Tecuciul n-are faima Mizilului ca «port la mare», nici a Ploieștilor ca
«republică»; totuși, urbea noastră e un oraș de mare valoare: are, doar,
«Strada Mare», ca toate celelalte orașe din provincie…”.
Ironia se amplifică în descrierea „vederii
generale” a orașului, unde, pentru a cuprinde totul cu privirea întreaga
așezare, „e de-ajuns să te urci
pe un scaun. Și vezi totul”. Cititorul este plonjat astfel într-un tablou
grotesc: „La Răsărit, Tecuciul se
mărginește cu un «nod» – nu nodul de cale ferată; la Apus, cu baia Comunității;
la Miazăzi, cu oborul de vite și respectivul băligar; iar la Miazănoapte, cu un
depozit de gunoaie.” Fresca continuă cu descrierea „centrului”
orașului, unde „în mijlocul grădinii
publice, se află latrina comunală”, iar „vis-a-vis… se află Primăria”. Această așezare
absurdă – Primăria față în față cu latrina – sugerează o confuzie simbolică
între administrație și mizerie, între autoritate și derizoriu. Iar peste toate
acestea ,,privește cu dispreț «Foișorul de Foc», înălțat în mijlocul pieței,
reumatic, schilod și gârbovit de ani – care de mult s-ar fi prăbușit dacă
fostul primar, Virgil Mironescu, nu l-ar fi prins cu un brâu de ziduri,
devenite mai târziu «Galeriile Barnibonei»”.
Pe „Strada Mare”, „artera vitală a Tecuciului”,
viața cotidiană este ilustrată cu detalii comice, dar grăitoare pentru micimea
și lipsa de rafinament a traiului provincial: „În zilele de lucru, în fața prăvăliilor, până dincolo de
trotuar, stau expuse mărfurile, iar în după-amiezile de sâmbătă și mai ales de
duminică, familiile negustorilor – soțiile, copiii, bunicile, nepoții, cățeii
și pisicile”. Scena amintește de un bâlci provincial, în care
intimitatea casnică se transferă în spațiul public, iar conversațiile anodine
abundă:
„Nici dvs. nu puteți dormi din cauza ploșnițelor?
Și de pe celălalt trotuar, cu mai puțină
umbră, se răspunde:
— Ploșnițele n-ar fi o așa mare nenorocire,
că e vară, dar căldura nu ne lasă deloc să dormim”.
Pornind de la tabloul în care viața
domestică este transpusă în spațiul public, autorul schițează, cu umor, modul
în care este administrat orașul, evidențiind ridicolul autorităților locale, adesea aflate în complicitate cu elementele
infracționale. Astfel, șeful poliției, în loc să combată hoția, îl angajează ca
agent de siguranță pe Toader Pleșcar, un hoț notoriu, „cu o leafă lunară de 3.200 lei”.
Rezultatul este elocvent: „De-atunci
furturi în orașul nostru nu s-au mai făcut. Afară doar de mici găinării asupra
cărora nu vrem să insistăm, ca să nu tulburăm anumite combinații”.
Nota de sarcasm atinge un punct culminant în descrierea scenelor de „dragoste cu pac”, unde amorul tinerilor se desfășoară sub un văl de complicitate tacită și improvizație amuzată: „În toiul declarațiunilor și discuțiunilor amoroase, câte o pereche intimă vrea... intimitate. Banca le oferă posibilitatea, stingherindu-i becul însă. Dar numai o clipă. După acea clipă, se aude un «pac». Și întunericul învăluie perechea”. În această imagine, amorul provincial capătă valențe absurde, amuzante, dar și ușor melancolice[15].
În concluzie, textele lui Marius Mircu analizate aici reprezintă pagini vii de frescă urbană, realizate cu un umor fin și o ironie subtilă, care surprind cu talent atmosfera și oamenii din Tecuciul interbelic. Prin evocarea întâmplărilor mărunte și a „faptelor mari” ale oamenilor de rând, aceste scrieri constituie mărturii valoroase despre viața cotidiană a localității în acea epocă.
Daniel Bradea
[1] ,,Adevărul Literar şi
Artistic”, anul 19, nr. 923, 14 august 1938, p. 5.
[2] Ion Simionescu, Orașe din România,
Editura Cartea Românească, 1925, p. 243-245.
[3] Idem, Din Tecuci,
în ,,Viitorul”, anul 22, nr. 6800, 5
oct. 1930, p. 1-2
[4] Idem, Tecuci, în
,,Universul”, anul 53, nr. 124, 7 mai 1936, p. 1
[5] Mihai
Tican, Note de drum. Din Tecuci, în „Universul”, anul 50, nr. 355, 29
decembrie 1933, p. 2; Idem, Note de drum. Din Tecuci (II), în „Universul”, anul 51, nr. 5, 6
ianuarie 1934, p. 5.
[6] G. Stoenescu, Tecuciul
de astăzi și de altădată, în ,,Universul”, ediția de provincie, anul
61, nr. 45, 15 februarie 1944, p. 5.
[7] Vezi Daniel Bradea,
Tecuciul interbelic, în vol. Tecuci, târgul fără legendă, Editura
StudIS, Iași, 2024, pp. 33-43.
[8] Marius Mircu (pseudonimul lui
Israel Marcus, n. 9 iunie 1909, Bacău – d. 4 septembrie 2008, Tel Aviv, Israel)
a fost reporter, redactor, scriitor și istoric român de origine evreiască. A
urmat studiile liceale la Bacău, iar apoi cursurile Facultății de Drept din
București, pe care a absolvit-o în anul 1936. Activitatea sa jurnalistică a început
încă din perioada școlară, colaborând cu ziarul Gazeta, unde a publicat reportaje și articole până
în anul 1938. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Marius Mircu a fost primul
jurnalist care a scris despre Pogromul
de la Dorohoi, Pogromul
de la Iași și despre lagărele de concentrare din Transnistria. În
contrast cu perspectiva naționaliștilor – fie ei români sau evrei – care au
interpretat aceste tragedii ca expresie a unui așa-zis „antisemitism istoric
specific românesc”, Mircu, asemenea altor martori direcți ai evenimentelor,
precum Matatias Carp, a explicat atrocitățile nu ca o consecință a „identității
românilor”, ci ca rezultatul unei „întreruperi a civilizației”, generate de
dispariția statului de drept și a democrației în România în contextul războiului,
după un deceniu de propagandă xenofobă exacerbată în perioada crizei economice din
anii 1930. În anul 1987, Marius Mircu a emigrat în Israel, unde, printre alte activități,
a realizat pentru postul de radio Kol
Israel (Vocea Israelului) un serial de 200 de episoade dedicat
istoriei presei evreiești din România. De-a lungul vieții, Mircu a publicat
peste 70 de volume, acoperind o gamă largă de genuri și teme: romane, proză
autobiografică, literatură pentru copii, reportaje, note de călătorie, biografii
romanțate, portrete de oameni politici, precum și reconstituiri istorice. Unele
dintre lucrările sale au fost semnate cu pseudonimul G. M. Vlădescu sau cu numele
real, Israel Marcus. A fost fratele academicianului Solomon Marcus și al scriitorului
Moritz Marcus, cunoscut în lumea literară sub pseudonimul Marcel Marcian. (Sursa: Prof.
dr. Carmen Țâgșorean – ,,Publicistica lui Marius Mircu”, www.wipikedia.ro)
[9] I. Marius Mircu, „Conu Mitică” din Tecuci
– dușmanul femeilor. Un fost magistrat original, drept, simpatic și cu respect
pentru slova poliției, în „Gazeta”, cotidian independent de seară, anul
I, nr. 933, 21 septembrie 1934, p. 1.
[10] I.
Marius Mircu, Tecuci, târgul cu
oameni deștepți, și unde nebunii sunt numai doi, în „Gazeta”, cotidian independent de seară, anul
II, nr. 393, 7 iulie 1935, p. 4.
[11] I. Marius Mircu, Tecuci, orașul înalt până
în nori, în ,,Gazeta”, cotidian independent de seară, anul IV, nr. 1104, 10
noiembrie 1937, p. 1 și 4.
[14] I. Marius Mircu, „Conu Mitică” din
Tecuci – dușmanul femeilor, în „Gazeta”, p. 1.
[15] I. Marius Mircu, Știți
că există și un oraș Tecuci. O „vedere generală” luată de pe un scaun, în
,,Gazeta”, cotidian independent de seară, anul IV, nr. 933, 17 aprilie 1937, p.
1
