Răscoala din anul 1907 în județul Tecuci
I. PREMISELE IZBUCNIRII RĂSCOALEI
Nu știm dacă este mult sau puțin
cât s-a scris despre răscoala din anul 1907, însă, cu siguranță, subiectul a
fost tratat cu mult subiectivism și patimă, atât înainte de 1989, cât și în
zilele noastre, în funcție de interesele personale sau de partid. De la
identificarea cauzelor mișcărilor țărănești și până la înăbușirea în sânge a
acestora, au existat — și continuă să existe — perspective foarte diferite de
abordare a temei. Și când ne gândim că atunci totul putea fi rezolvat foarte
simplu, așa cum afirma prefectul de Botoșani, Jules Văsescu: printr-o simplă
semnătură pe care arendașul Mochi Fischer a refuzat să o pună pe contractele
agricole ce trebuiau încheiate cu țăranii din cele 22 de sate situate pe moșia
Flămânzi.
Așadar, de la lipsa unei
semnături s-a ajuns la „ultima răscoală medievală din Europa”. Vâlvătaia
declanșată a zguduit din temelii societatea românească. Practic, în lumea
satelor a avut loc o veritabilă revoluție, dacă ținem seama de faptul că
legislația adoptată în anii care au urmat răscoalei a desființat raporturile de
muncă specifice feudalismului, concretizate în munca la tarla și în clacă[1].
Politicienii afirmau
că o răscoală nu se poate declanșa fără instigatori, astfel încât au alimentat
presa timpului cu informații despre diverse asociații misterioase,
conspiratori, spioni, persoane care, folosind numele de studenți, ar fi
răsculat întreaga țară, cărturari, preoți, învățători și agenți provocatori
care purtau cuțite și săbii la brâu etc. Toți aceștia au fost acuzați că sunt
„uneltele” care au incitat țăranii la revoltă[2].
Adevăratul factor
declanșator era însă în fața lor, dar nu au dorit să-l vadă: sărăcia și mizeria
în care trăiau locuitorii satelor[3].
Situația grea a țărănimii române este evidențiată de rapoartele medicilor și de statisticile privind locuințele din România. Iată o descriere elocventă a condițiilor de trai din mediul rural: „Din gura bordeiului cobori o scară făcută în pământ, deschizi o uşă şi dai în o odăiţă săpată până la 1½ metri de la suprafaţa pământului. Aceasta e cuhea şi celarul, luminat numai prin coş şi uşă, dacă stă deschisă. Acoperişul, făcut din lemne, învelite pe dinafară cu paie, trestie sau coceni, tencuite şi spoite pe dinăuntru, formează în acelaşi timp tavanul bordeiului. Lumina vine prin o ferestrue, închisă cu geam murdar, mare cam de 30 cm pătraţi şi aşezată chiar la nivelul pământului. Soba e oarbă şi se încălzeşte din vatră, paturile de scânduri, volumul nu trece peste 20 m cubi. Înălţimea, săpată în pământ până la 1,50 m, restul până la 2 m şi ceva, deasupra pământului. În această singură odaie trăiesc şi dorm, grămădiţi în paturi, bărbatul, soţia, flăcăii, fetele mari, copii mai mărunţi, o gâscă sau o găină cu pui, mielul, viţeaua sau purceii, fătaţi de curând. Ventilaţiunea fiind foarte redusă şi camera foarte rău luminată, aerul e veşnic stricat şi copiii mai cu seamă, palizi. Sunt unele mai rele, altele mai bune, dar bordeiul aşa cum l-am descris e cel comun”[4].
Pentru omul zilelor
noastre este de neconceput un astfel de mod de viață, însă, la începutul
secolului al XX-lea, în România, 82,9% dintre familiile țărănești locuiau,
găteau și dormeau într-o singură cameră. În acea perioadă, societatea românească
era profund duală: una modernă — urbană și una arhaică — rurală[5].
La sate, pentru un
milion de oameni (din cele șase milioane câte număra România), contractarea
angajamentelor agricole și închirierea pământului de la proprietari constituiau
o chestiune de viață și de moarte, așa cum, pentru orășean, esențiale erau
carnea, pâinea, încălzirea și iluminatul. Diferența apărea în situația în care
proprietarul sau arendașul putea refuza închirierea pământului sau putea cere
100 de lei pe falce[6], în timp ce la oraș era imposibil
ca un trust de negustori să impună prețuri exorbitante la produsele de primă
necesitate, îngreunând astfel viața locuitorilor. De ce? Pentru că autoritățile
locale — primăriile — intervenau imediat: deschideau măcelării, brutării etc.
sau impuneau cu forța „exploatatorilor” prețuri convenabile (așa-numitele
prețuri maximale), iar pentru proprietarii de case introducerea unor impozite
mari reprezenta o măsură de echilibrare a pieței. Toate acestea se făceau în numele
interesului public.
În schimb, în fața
prețurilor tot mai mari impuse de arendași, țăranii nu aveau decât o singură
soluție: să se răscoale, iar autoritatea să-i reprime cu brutalitate pentru a
reinstaura ordinea[7]. Puteau țăranii protesta altfel?
Nu. Țăranul nu avea gazete și nici dreptul de a se întruni, întrucât
manifestările sătenilor erau imediat împrăștiate de jandarmi. Un învățător sau
un preot care lua apărarea țăranilor din satul său era imediat destituit. La
oraș, dimpotrivă, existau ziare, se puteau organiza întruniri și manifestații —
mijloace democratice care preveneau, în mod firesc, izbucnirea unor revolte
similare[8]. În aceste condiții, nu trebuie
să ne mire declanșarea răscoalei din 1907.
Represiunea
răscoalei a fost extrem de dură. Armata a tras cu tunurile în satele răsculate,
omorând și schingiuid numeroși țărani participanți la revolte. Pentru a ascunde
numărul real al victimelor și pentru a împiedica eventuala tragere la
răspundere a celor vinovați, în anul 1910, „treizeci
și ceva de dosare” referitoare la reprimarea răscoalei din 1907 au
fost „luate de la Ministerul de
Interne de către Brătianu” și predate regelui[9].
Întrucât în presă se
vehicula cifra de peste 11.000 de morți[10], în februarie 1910, din
însărcinarea regelui, căpitanul (viitorul general) Gheorghe Dabija, șef de
cabinet al generalului Crăiniceanu, ministru de război la acea dată, a fost
desemnat să cerceteze „un număr
de dosare asupra răscoalelor din 1907, care sunt secrete şi care vor fi
înapoiate Ministerului de Interne”. Informația provine din lucrarea
inedită, de aproximativ 700 de pagini, a generalului Gheorghe Dabija, „Amintiri din cariera militară (1893–1920).
Oameni, tipuri, obiceiuri, năravuri şi Sisteme de altădată (1945)”,
păstrată la Secția de manuscrise a Academiei Române.
Redăm concluziile
autorului referitoare la cercetarea sa: „Trebuie
să spun că numărul total al celor ce fusese[ră] împuşcaţi în toată ţara se
ridica la 1.786 morţi, iar nu la mai mult, după cum se vorbea în public şi cum
se scria prin o parte din presa noastră. Cel puţin aceasta era cifra ce reieşea
din cele 32 dosare ce am avut atunci la îndemână. Toate aceste dosare au rămas
atunci la Palatul Regal, eu le-am predat cu un inventar general, în care am
trecut numărul dosarului, cuprinsul şi câte pagini are (avea n.n.) fiecare
dosar. Ce s-o fi făcut în urmă cu toate acele dosare nu mai ştiu”[11].
Așadar, represiunea
răscoalei din 1907 a dus la moartea a 1.786
de țărani. Aceasta este singura cifră exactă ce rezultă din
analiza directă a documentelor; toate celelalte cifre vehiculate de-a lungul
timpului s-au bazat doar pe supoziții.
„A voit sfântul Dumnezeu să ne încerce ori să ne pedepsească pentru păcatele noastre”, afirma Spiru Haret într-un apel adresat preoților și învățătorilor din mediul rural Probabil așa a fost. Dar ne întrebăm: de ce au fost pedepsiți doar țăranii? De ce, în rândul elitei societății românești — cu rare excepții — imaginea țăranului era atât de profund negativă? Dacă am aminti doar rapoartele medicale în care țăranul era prezentat drept „ființă mizerabilă în pielea sa și în haina sa”, am considera că aceasta ar fi suficient pentru a înțelege mentalitățile epocii[12].
Este adevărat că au existat și voci care
afirmau că, prin prezentarea într-un asemenea mod a populației rurale, se
urmărea atragerea atenției elitei politice asupra necesității reformelor
sociale la sate[13].
În chestiunea agrară nu putem spune că nu au
existat discursuri, propuneri și proiecte
menite să
îmbunătățească condițiile de viață ale locuitorilor satelor. În locul
pământului, aceștia au primit însă o multitudine de sfaturi politice,
economice, sociale, agricole, sanitare, administrative, culturale și morale. Ei
erau îndrumați să nu mai locuiască în colibe, să se hrănească sănătos, să se
îmbrace corespunzător, să economisească, să-și lucreze ogorul în mod rațional
și să practice grădinăritul. Le erau oferite și sfaturi morale: să nu bea, să
nu înjure, să se teamă de Dumnezeu și de stăpânire, să învețe, să se cultive,
să studieze neîncetat, pentru că numai astfel vor scăpa de nevoi[14].
Desigur, atunci când nu ai pământ
pentru țărani, le poți da îndrumări — căci nu te costă nimic. Este adevărat că
în 1864 și 1879 au avut loc împroprietăriri, însă acele pământuri s-au
fragmentat prin moștenire sau au fost arendate pentru sume derizorii către
cămătari.
Pentru a rezolva aceste probleme,
astfel încât „populația să trăiască bine și mulțumită”, Spiru Haret
propunea, în anul 1905, o serie de măsuri: țăranii să poată cumpăra pământuri,
să devină arendași, să fie împiedicată fracționarea excesivă a proprietății
țărănești, să poată obține un folos mai mare de pe pământul lucrat ca arendași
sau proprietari, să stăpânească efectiv terenul, astfel încât să fie imposibilă
arendarea acestuia către cămătari sau alte forme de expropriere disimulată. De
asemenea, se cerea ca țăranii să fie protejați de exploatarea mijlocitorilor,
să fie asigurați în caz de secetă, grindină, incendii, epidemii sau epizootii,
să fie feriți de foamete, să se combată alcoolismul, iar justiția și
administrația să fie eficiente și accesibile[15].
Spiru Haret susținea că ,,nicio reformă nu poate fi temeinică, dacă nu se sprijină pe luminarea poporului” și că ,,este o rușine, atâta vreme cât 75% din poporul nostru nu știe să scrie și să citească”[16]. După răscoalele din primăvara anului 1907, el afirma, referindu-se la „Chestia țărănească”, că aceasta este, înainte de toate, o problemă de cultură. În opinia sa, dacă țăranul era luminat, putea să se apere singur. Faptul că fusese lăsat în întuneric s-ar fi datorat guvernului conservator, care ar fi lovit în școlile rurale, golindu-le, închizând școlile normale — care pregăteau viitorii învățători — și persecutându-i pe aceștia [17].
În acea perioadă,
Spiru Haret era ministru în guvernarea liberală, iar acuzațiile sale vizau
guvernarea conservatoare. Totuși, principala cauză a dezastrului din
învățământul elementar a fost sărăcia
cruntă în care trăia țăranul: „Sărăcia populaţiei este pricina
cea dintâi şi cea mai de căpetenie şi singură ea este în stare a opri pe toţi
cei 80% de copii de a urma la şcoală, cu toate că mai sunt şi altele... Marea
mulţime a ţăranilor şi a muncitorilor de prin mahalalele oraşelor au ajuns, ca
să nu zic că au fost totdeauna, aşa de săraci, încât n-au nici un chip de a-şi
îmbrăca pentru iarnă copiii şi să le cumpere cărţile trebuincioase, pentru ca
în urmă să poată urma la şcoală. Cei mai mulţi copii stau toată iarna pe
cuptori, iată de ce nu pot urma la şcoală la vreme de iarnă. Îndată ce se
desprimăvărează, aceşti copii sunt scoşi de după horn şi puşi la tot soiul de
trebi, precum: la păscut vitele, la arat, la prăşit, la secere ş.a. unde după
puterile lor, caută a ajuta pe părinţi. Aşadar, de la topirea omătului şi până
la căderea lui, necontenit sunt ocupaţi, şi deci iarăşi în neputinţă de a urma
la şcoală[18]”.
Probabil pentru a
oferi o imagine pozitivă Partidului Conservator, aflat la guvernare în momentul
izbucnirii răscoalei, Ioan N. Lahovari susținea că „tentativa de revoluțiune
agrară” nu a fost provocată de „starea de mizerie și împilare” la care a fost
supus țăranul român și aprecia că „gravitatea și violența mișcării agrare care
a izbucnit după doi ani de recoltă strălucită, adică în plină prosperitate” nu
era justificată[19]. Întrucât această poziție este prezentă și în
unele lucrări apărute după 1989, considerăm necesare câteva precizări.
Din perspectiva noastră, perioada 1905–1906 nu a fost deloc una prosperă pentru țărănime. În acești ani au fost înregistrate numeroase răscoale în multe județe ale țării, chiar dacă de o amploare mai redusă decât cea din 1907. Nu trebuie ignorată nici foametea provocată de seceta din 1904, care a afectat o mare parte a populației. De altminteri, autoritățile din Iași, Tecuci, Ialomița, Olt, Vlașca ș. a. solicitau ministru-lui de interne trimiterea urgentă de alimente pentru populația înfometată [20].
Lipsa hranei a
constituit și una dintre cauzele revoltei din februarie 1905 din comuna Liești,
județul Tecuci, eveniment la care ne referim și în paginile acestei lucrări.
Chiar Dimitrie A. Sturdza afirma că țăranii se aflau într-o stare de foamete
permanentă.
Constantin Stere a
atras în repetate rânduri atenția, pe parcursul anului 1906, când se afla la
conducerea revistei „Viața Românească”, că „situația intolerabilă, creată
țăranilor mai cu seamă în părţile nordice ale Moldovei, ne va aduce, în mod
fatal, la nenorociri teribile, dacă nu se vor lua, la timp, măsuri de
îndreptare”. În numărul 6/1906 al revistei „Viața Românească” se arăta că,
potrivit datelor publicate de Camera de Comerț Botoșani, 88% dintre locuitorii
celor trei districte din nordul Moldovei ajunseseră „să nu aibă o coadă de vită
acasă, nu puteau să dea o lingură de lapte copiilor”, dintre care 40–50% mureau
înainte de vârsta de 5 ani. Pe parcursul
aceluiași an, în revistă au fost publicate numeroase articole care indicau
drept cauze ale scăderii populației rurale: pelagra, mizeria economică, lipsa
unei alimentații sănătoase și suficiente, locuințele insalubre și excesul de
muncă. În cronicile sale, Constantin Stere arăta „cum s-a ajuns la această
înfricoșată situație, că mai mult de un milion de țărani au, laolaltă, mai
puțin de trei milioane de hectare, pe când o mie de latifundiari dispun de mai
mult de patru milioane de hectare, dintre care cea mai mare parte sunt arendate
la diferite trusturi”[21].
La rândul său,
Nicolae Iorga scria, în anul 1906, despre „primejdia strașnică ce poate ieși
pentru toți” dacă nu se vor realiza reforme menite să îmbunătățească starea
țăranilor. El cerea pentru aceștia: vot universal, modificarea legii tocmelilor
agricole, măsuri împotriva arendării, stabilirea unui preț maxim pentru renta
pământului, un preț minim al zilei de muncă și nerecunoașterea împrumuturilor
pe munca viitoare. Esența reformei propuse de către istoricul român era:
„Pământ, carte și drepturi, toate trei, și cât se poate mai repede”[22].
Nu puțini au considerat
că izbucnirea răscoalei și amploarea acesteia s-au datorat incompetenței
administrației și necunoașterii stării reale din satele țării. În acest sens,
Nicolae Iorga afirma că „răscoala aceasta nu s-ar fi întins și nu ar fi căpătat
caracterul groaznic pe care l-a avut în anumite locuri, [...] dacă
administrația noastră ar fi știut care este starea țării chemată să o
administreze”[23].
O opinie
asemănătoare exprima și Ion Luca Caragiale: „Cauza dezastrului în care a căzut
țara este numai – da, numai nenorocita politică, ce o fac partidele și bărbații
noștri de Stat de patruzeci de ani încoace!”[24].
Răscoala a izbucnit
la 8/21 februarie 1907, în comuna Flămânzi, județul Botoșani. Dintr-o plângere
adresată prefectului județului, în februarie 1907, aflăm cauzele revoltei: „De
mai bine de 10 ani noi am îndurat mari încercări, persecuţii, şi am fost
speculaţi şi trataţi mai rău decât robii. Angajamentele nu se respectă
niciodată, după cum este scris pe hârtie, şi nouă ni se dă ca hrană mămăligă de
păpuşoi stricat, brânză roşie, iute şi cu viermi, curechi şi castraveţi
împuţiţi, din care cauză cea mai mare parte dintre noi ne-am îmbolnăvit de
pelagră. Vitele noastre, de asemenea, niciodată nu au avut imaş suficient, ba
chiar nici apă”[25].
Pentru a face
opiniei publice mai accesibile motivele răscoalei din nordul Moldovei, presa
vremii descria pe larg sistemul de învoieli agricole practicate pe moșiile
proprietate sau arendate din acea zonă: „Preţul arendei s-a urcat necontenit.
Cei care nu au voit să urce arenzile au adăugat alte condiţiuni de muncă, prin
care arenzile s-au îndoit şi chiar s-au întreit. Peste tot, în nordul Moldovei,
unde sunt acuma răscoalele, ţăranii plătesc arendaşului sau proprietarului 60
lei pentru falce[26] (mai mult decât o
holdă[27]).
Această chirie
nu e prea mare, dar condiţiile ce o însoţesc fac ca ţăranul să plătească peste
150 lei pentru o falce, şi iată cum: Arendaşul sau proprietarul obligă pe ţăran
ca, pe lângă cei 60 lei ce-i plăteşte pentru o falce, să-i facă 20 prăjini de
cartofi, cu câte un leu prăjina; 20 prăjini de praşilă, cu câte 50 bani
prăjina; 40 prăjini de secere, cu câte 20 bani prăjina. Ori, în acele părţi, se
plăteşte câte 2 lei pentru o prăjină de cartofi, câte un leu pentru praşila
unei prăjini şi câte 30 bani seceratul acelei măsuri. Impunând pe ţărani să
facă munca în condiţiunile de mai sus, arendaşul sau proprietarul câştigă,
astfel, 20 lei de la cartofi, 10 lei de la prăşilă şi 4 lei de la secerat.
Aceşti 34 lei, adăugaţi la chiria de 60 lei, fac 94 lei profit la o falce. Pe
lângă acestea, pentru imaşul unei vaci, ţăranul e obligat să facă 15 prăjini de
cartofi, ceea ce face 30 lei. Aceeaşi obligaţie pentru imaşul unei părechi de
boi, adică alţi 30 lei”[28].
Cea mai mare parte
a moșiilor boierești din Moldova erau date în arendă către două familii
evreiești, Fischer și Juster. În anii 1902/1903, familia Fischer exploata
138.423 hectare de pământ arabil, pentru care plătea o arendă anuală de
2.867.116 lei. În 1904, pentru cele 237.863 hectare arendate se plăteau 3.228.882
lei, iar în 1907 arendașii achitau 3.441.343 lei pe an. Teritoriul controlat de
aceste trusturi cuprindea 79 de comune rurale. Pământul era subarendat
țăranilor la prețuri foarte ridicate, între 60–80 lei hectarul, în timp ce
arendașii îl obțineau cu 20–25 lei[29].
Proprietarul moșiei Flămânzi – un
vast domeniu de 30.000 pogoane (15.000 ha) – era Mihalaki Sturdza. Acesta își
petrecea viața la Paris și Viena, trăind din veniturile moșiilor pe care nu le
vizitase niciodată. Domeniul era exploatat de Mochi Fischer, al cărui trust
arendaș avea sub contract 11 moșii, inclusiv Flămânzi. Un concurent, Berman
Juster, cumnat al lui Fischer, dorea și el moșia, oferind cu 60.000 lei mai
mult. Astfel, între 1 septembrie 1906 și 20 ianuarie 1907 s-a dus o luptă intensă
pentru obținerea arendei, însoțită de promisiuni mincinoase făcute țăranilor. În
cele din urmă, Fischer a câștigat procesul, dar țăranii au pierdut, deoarece
contractele lor de subarendare au fost suspendate pe întreaga perioadă a
disputei. Aceasta a amplificat neliniștea și iritarea țăranilor, care doreau
încheierea învoielilor pe baza promisiunilor făcute în toamna anului 1906, în
timp ce arendașul urmărea recuperarea sumei considerabile investite în proces
și a refuzat să semneze contractele agricole.
Prefectul Jules
Văsescu[30],
proprietar de moșie
în comuna Coțușca, județul Botoșani, prevăzuse încă din 1906 pericolul iminent,
afirmând că „va muri multă lume dacă nu se schimbă lucrurile”. După ce a aflat
despre promisiunile făcute țăranilor, acesta a trimis un memoriu ministrului de
interne, avertizând că „arendaşii nevoind a da pământuri la locuitori, aceşti
din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri
îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza
insuficienţei legii, nu va putea preveni asemenea dezordine”. Ministrul nu a
luat nicio măsură, iar arendașul nu a venit să încheie învoielile. În
consecință, la 8 februarie 1907 s-a aprins scânteia care avea să se transforme
într-o vâlvătaie ce a cuprins întreaga țară[31].
[1]Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea
(coord.), Dicționar de sociologie rurală, Mica Valahie, 2011. Există
specialiști care susțin că, pe teren, sistemul clăcii și al dijmei s-a menținut
formal până în anul 1944.
[2]
,,Tribuna”, Anul XI, nr. 63, 18/31 martie 1907, p. 2
[3]
Artur Gorovei, Cruzimi, Editura ,,Viaţa Românească”, Iași, 1921, p. 6.
[5]Ibidem, p. 7, 18.
[6] Falcea reprezintă o veche
unitate de măsură folosită pentru suprafețele agricole.
[7] O altă alternativă era
emigrarea, soluție adoptată în special de țăranii din Transilvania: „Frații
noștri de dincolo nu-și părăsesc țara, ci rabdă până nu mai pot, pe când aici,
începând cu ungurii, cine numai poate trăi nu se încumetă a face răscoală, ci
pleacă în America” („Tribuna”, Arad, Anul XI, nr. 57, 11/24 mai 1907, p. 1).
[8] G. Panu, 1907: Tulburările
din
[9] Alexandru Marghiloman, Note
politice 1897 – 1915, vol I, Editura Institutului de Arte Grafice Eminescu,
București, 1927, p. 99, 103.
[10] Această cifră nu a fost o
invenție a comuniștilor. Ea a fost pusă pentru prima dată în circulație de
Constantin Mille, în ziarul „Adevărul”, și a fost preluată ulterior în primul
volum al „Enciclopediei României”: „Măsurile militare luate de generalul
Averescu zdrobesc în câteva zile răscoala, dar represiunea devine de o
ferocitate inutilă. Unsprezece mii de țărani sunt măcelăriți fără milă” (Mihail
Polihroniade, Viața politică a
României sub Carol, în Enciclopedia
României, vol. I, coord. Dimitrie Gusti, Editura Asociația
Științifică pentru Enciclopedia României, București, 1938, p. 875).
[11]Delia
Bălăican, Generalul G. A. Dabija - Un reprezentant de seamă al generației
sale, Analele științifice ale Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”,
Istorie, Tom LXI, 2015, p. 398, 407-408; Ion Bulei, Adevăratul număr al
victimelor Răscoalei din 1907, în ,,Magazin Istoric”, XLIX, s.n., nr. 2
(575), februarie 2015, p. 9-13; vezi și Ion Bulei, Avem timpul înaintea
noastră (XI). Victimele răscoalei din 1907: 1.786, Ziarul Financiar, 6. 11.
2014, disponibil
https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica-/avem-timpul-inaintea-noastra-xi-de-ion-bulei-13500171,
accesat la 8.08.2019.
[12] Vezi Constantin Bărbulescu, România
medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910,
Editura Humanitas, București, 2015.
[13] Constantin Bărbulescu, Vlad
Popovici, op. cit., p. 10.
[14] C. Dobrogeanu Gherea, Neoiobăgia,
studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Ed.
Librăriei Socec, București, 1910, p. 214.
[15] Spiru Haret, Chestia
țărănească, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1905, p. 8-9.
Din cauza acestei poziții, Spiru Haret a fost acuzat de conservatori că ar fi
instigat la răzvrătirea satelor, deși el nu a îndemnat la răscoală, ci,
dimpotrivă, a condamnat-o.
[16]Ibidem, p. 74.
[17] Spiru Haret, În chestia
țărănească, Tip. Voința Națională, București, 1907, p. 7.
[18] Constantin Bărbulescu, Vlad
Popovici, op. cit., p. 48.
[19] Ioan N. Lahovari, Chestia
agrară în România, Tip. Dor. P. Cucu, 1907, p. 4.
[20] Dumitru Iancu Tăbăcaru, op.
cit, p.287.
[21] ,,Tribuna”, Anul XI, nr. 57, 11/24 martie 1907, p. 2-4.
[22] Ilie Bădescu, Gheorghe
Șișeștean, Dorel Abraham, Claudia Buruiană, Țăranii și noua Europă,
Editura Mica Valahie, București, 2011, p. 283; vezi și Ilie Bădescu, Ozana Cucu-Oancea (coord.), Dicționar
de sociologie rurală, Mica Valahie, 2011.
[23]Ibidem, Ibidem. Pentru astfel de idei, dar și
pentru „conferința din memorabila zi de 13 martie 1906, care dezlănțuie scenele
de revoluție din piața Teatrului Național”, Nicolae Iorga avea să fie acuzat de
instigare. „S-au închipuit adesea – arăta Enciclopedia
României – legături între evenimentele din 13 martie 1906 și
revoluția din 1907. Ele n-au putut fi însă nici dovedite și nici măcar
demonstrate. Incidentele de la 13 martie erau o reacțiune a tineretului
împotriva înstrăinării rămășițelor boierimii românești. Revoluția din 1907 își
avea rădăcina în intolerabila situație a țărănimii române” (Enciclopedia României, vol. I,
1938, p. 875).
[24]I. L. Caragiale, 1907.
Din primăvară până-n toamnă. Câteva note, în Opere, vol. III, Ediţie îngrijită
de Stancu Ilin, Constantin Hârlav, Univers Enciclopedic, 2001.
[25]Ionel
Bejenaru, Județul Botoșani la ora răscoalei. 100 de ani de la marea răscoală
din 1907 (montaj de documente inedite), în ,,Acta Moldaviae
Septentrionalis”, V- VI, 2006- 2007, p. 223-224.
[26] În Moldova: 1 falce =
[27]La pogon i se mai spunea
și holdă sau iugăr, și era o unitate de măsură pentru suprafețe
agricole; 1 pogon=50 ari (Ibidem).
[28] ,,Tribuna”, Anul XI, nr.
55, 9/22 martie 1907, p. 2-4.
[29] ,,Tribuna”, Anul XI, nr. 54, 8/21 martie 1907,
p. 3.
[30] Acuzat că nu a
luat măsuri dure împotriva răscoalelor, prefectul a fost chemat de urgență la
București pentru a prezenta un raport ministrului. Presa a relatat astfel
discuțiile de la întrevedere: „La imputările ce i s-ar fi adus, de a nu fi luat
măsuri pentru potolirea acestor răscoale, ar fi răspuns că: «Nu e niciun
pericol pentru poporul român». «Dar nu e vorba numai de poporul român, ci și de
celelalte naționalități din țară», i-ar fi observat ministrul. La acestea,
prefectul a răspuns: «Nu dau un singur român pentru un milion de jidovi!»” (Tribuna, anul XI, nr. 54, 8/21
martie 1907, p. 3). Trei zile mai târziu, același ziar publica o știre din care
rezulta că zvonurile referitoare la destituirile profesorilor universitari
Nicolae Iorga (București) și A. C. Cuza (Iași) nu se confirmau. Aceștia erau
însă învinuiți de instigarea țăranilor la revoltă. (,,Tribuna”, anul
XI, nr. 57, 11/24 martie 1907, p. 2).
[31] Virgil Arion, Pagini din timpul
răscoalelor țărănești, Tipografia Soc. ,,Neamul Românesc”, Văleni de Munte,
1912, p. 18-20; Ionel Bejenaru, Județul Botoșani la ora răscoalei, p. 221-229; Cosmin Pătrașcu Zamfirache,
Documente inedite. Cum putea fi evitată Răscoala de la 1907, cu o semnătură:
„La primăvară, ţăranii îşi vor lua pământul înapoi. Arendaşii sunt de vină”,
5 decembrie 2014, https://adevarul.ro, accesat la 1 octombrie 2019.
