Procesul Academiei cu moștenitorii
lui Tache Anastasiu
La
vestea dispariției fostului politician liberal și important proprietar din Tecuci,
s-au iscat numeroase întrebări legate de soarta averii sale. Răspunsul a venit
curând: la două zile după deces, prim-președintele Tribunalului Ilfov a deschis
plicul sigilat ce conținea testamentul olograf, prin care întreaga avere —
bunuri mobile și imobile, inclusiv moșiile Călmățui și Țigănești — era lăsată
Academiei Române din București, desemnată drept legatar universal[1].
Actul
testamentar, datat 27 decembrie 1897, a fost prezentat oficial în ședința
Academiei din 14 martie 1900[2].
La zece zile după această
validare, secretarul general al instituției, Dimitrie A. Sturdza, împreună cu
farmacistul Roșu, o rudă apropiată a defunctului, s-au deplasat la Tecuci
pentru a prelua bunurile, conform celor prevăzute în document[3].
Cu
toate că autoritățile recunoscuseră validitatea testamentului, soția, Elena,
alături de frații Iancu și Alexandru (Alecu), au contestat legatul, inițiind o
acțiune împotriva Academiei, în calitate de moștenitori ab intestat.
Apariția
unui al doilea testament, datat 1 ianuarie 1900, i-a determinat pe frați și pe
Primăria orașului Tecuci să revendice averea. Academia Română a pus sub semnul
întrebării autenticitatea noului document, ceea ce a dus la deschiderea unui
proces împotriva moștenitorilor de sânge și a autorității locale[4].
Litigiul,
alimentat de disputa privind validitatea celor două testamente, a devenit unul
de amploare, atrăgând numeroși avocați care au pledat în fața completului de
judecată prezidat de Darie Donici, avându-i ca asesori pe Racoviță și Lambrior.
Printre avocații de marcă ce au reprezentat Academia se numărau Dimitrie
A. Sturdza[5], Titu Maiorescu[6], Constantin G. Cociaș[7], Vasile Lascăr[8], Mihail Ferechide (grafiat și Pherekyde)[9]
și Dontaș.
Moștenitorii au fost apărați de Take Ionescu[10], Alexandru Djuvara[11], Alexandru Rășcanu[12], Sculy Logothetides[13], Ioan C. Barozzi[14] și Cojan. De asemenea, Primăria orașului Tecuci a fost reprezentată de Constantin Dissescu[15] și Ion Anghelescu, precum și ajutorul de primar Givid[16]. Este de înțeles că onorariile solicitate de acești avocați au fost pe măsură.
La 12 iunie 1900, în
camera de consiliu a Tribunalului Tecuci, în prezența fraților Iancu și Alecu
Anastasiu, a soției testatorului și a mai multor avocați, a fost citit al
doilea testament, trimis tribunalului de avocatul Alexandrescu din București.
Acest document invalida primul testament, cel destinat Academiei, și lăsa
întreaga avere fraților. „Faptul a produs o senzație enormă în tot orașul,
unde lumea discuta pretutindeni, în grupuri, îmbucurătoarea veste”[17].
Potrivit
testamentului din 1 ianuarie 1900, Tache Anastasiu a lăsat: 200.000 de lei
Primăriei Tecuci pentru aprovizionarea cu apă potabilă; 60.000 de lei pentru
construirea unui local de școală profesională; 100.000 de lei pentru întreținerea
acestei școli; 60.000 de lei pentru construirea unui cavou la Călmățui; câte
10.000 de lei lui Pătărlăgeanu, lui Iacob Albu și servitorilor. De asemenea,
soției sale i-a acordat o rentă lunară de 2.000 de lei, 100.000 de lei au fost
alocați construirii unei hale sistematice în Tecuci, iar 20.000 de lei pentru
repararea bisericii catedrale. Avocatul Iacob Albu din Tecuci a fost numit
executor testamentar[18].
Pe
18 iunie 1900, ziarul „Adevărul” a reluat subiectul, publicând declarația
Elenei Anastasiu, soția defunctului, care a confirmat că ea a trimis cel de-al
doilea testament către Tribunalul Tecuci. Totodată, a negat că avocatul
Alexandrescu ar fi „scos la lumină” acel testament. Pentru a-și susține
afirmația, a depus dovada primită de la Oficiul Poștal Central din București.
La Tecuci, cei care au citit documentul au afirmat că era scris și semnat de
Tache Anastasiu. Mulți considerau că ambele testamente ar putea fi autentice.
Totodată, au fost respinse ca nefondate afirmațiile potrivit cărora „domnul
Cincu, prefectul Tecuciului, ar fi fost implicat în această afacere”. Persoane
considerate serioase susțineau că știau de existența ultimului testament și
observau, în sprijinul acestei idei, că în ultima perioadă frații Anastasiu
trăiseră în armonie cu Tache[19].
A
doua zi, „Adevărul” a
publicat un articol în care informațiile apărute în Epoca, referitoare la dispoziţiile ultimului
testament al lui Tache Anastasiu, au fost catalogate drept „fanteziste”. Se
menționa că testamentul original conținea două legate suplimentare: „10.000 lei magazionerului Atanasiu din
Galaţi și 10.000 lei unui oarecare Vara din Turcia”. La rândul lor,
frații Anastasiu au cerut Tribunalului să fotografieze ultimul testament în
câteva sute de exemplare[20].
La
25 noiembrie 1900, avocații fraților Anastasiu arătau că „sunt două testamente și ambele sunt defăimate”,
solicitând „să se verifice odată,
nu unul pe altul, ci cu ajutorul pieselor de comparațiune pe care le vom
produce, așa că și unul, și celălalt testament vor rămâne autonome, ca obiecte în
litigiu”.
Instanța
a aprobat cererea și a dispus „ca
părțile să depună la grefa tribunalului actele autentice și corespondența
privată de care dispun”.
La
acest termen, Primăria orașului Tecuci — care solicitase recunoașterea legatelor
în valoare de 480.000 de lei, prevăzute în testamentul din 1 ianuarie 1900 — a
fost reprezentată de primarul G. P. Bobeică și de avocatul I. Anghelescu, membru al
baroului tecucean[21].
Elena Anastasiu a furnizat detalii despre istoria
acestui document în depoziția dată sub jurământ în fața instanței, în cadrul
termenului din 14 decembrie 1900:
„În seara
anului nou 1900, eram la Ţigăneşti, ca de obicei, şi aşteptam să vină
musafirii, ca să şedem la masă. Pe când aşteptam să vină lumea invitată la masă,
m-am dus în biroul soţului meu şi l-am văzut pe dânsul că scria, şi, când am
intrat înăuntru, am observat că s-a ferit. După aceea, am trecut la masă, lumea
fiind adunată. Şezând însă la masă, am pretextat că mă duc să-mi iau batista şi
am ieşit. Ducându-mă în biroul lui Tache şi uitându-mă pe masa pe care
scrisese, am văzut o sugativă, pe care, ridicând-o, am putut citi următoarele
pe o hârtie de poştă cu iniţialele bărbatului meu: «Anulez în totul testamentul din 27 Decembrie
1897, las toată averea mea fraţilor mei Iancu şi Alecu Anastasiu». Şi m-am întors îndată, ca să nu
fie observată lipsa mea de la masă. După moartea lui, prin mai sau iunie,
căutând nişte buline în sertar, la birou, am dat peste o carte în care am găsit
testamentul cu data de 1 ianuarie 1900. Şi, venind la câtva timp după anchetă un
domn Dimitrie Lazaru, ca să mă roage într-o afacere a sa personală, ştiindu-l
om cumsecade, l-am rugat să se ducă în Bucureşti şi, de acolo, să trimită
preşedintelui Tribunalului Tecuci testamentul pe care l-am găsit, împreună şi
cu câteva hârtii de ale lui Tache din casă, de la mine, ca să se ştie că e din
casă. Pentru cheltuială, i-am dat domnului Lazaru 200 de lei. În ziua de 12
iunie 1900, ducându-mă la tribunal să fac un act, am văzut că testamentul sosise.
Apoi, povesteşte
ceea ce ştie în privinţa testamentului din 1897, Decembrie 21. Zice că n-a
ştiut, înainte de a fi deschis de Tribunalul de Ilfov, care îi era conţinutul,
nici chiar în ce priveşte dispoziţiunile relative la d-sa. La întrebarea domnului
V. Lascăr dacă ştie că testamentul cu data de 27 Decembrie 1897 e făcut de Tache
Anastasiu, doamna Elena Anastasiu răspunde că i l-a dat să-l păstreze soţul
d-sale, dar că n-a văzut când l-a scris. I se dăduse să observe scrierea
testamentului, declară că se aseamănă scrisul cu scrisul lui Tache, dar insistă
că e copiat după o ciornă dată de domnul Cociaş (senzaţie la public). În ce
priveşte însă testamentul din 1 Ianuarie 1900, ştiu că e scris de Tache, pentru
că am văzut când îl scria, în ziua de anul nou 1900. Fiind întrebată că de ce
nu i-a încredinţat şi testamentul de pe urmă, martora declară că «dacă ar mai fi trăit, poate i l-ar
fi încredinţat».
Mai
punându-i-se şi alte întrebări de avocaţii Academiei, doamna Anastasiu spune că
a dat testamentul lui Lazaru să-l trimită din Bucureşti Tribunalului Tecuci şi
nu l-a adus dânsa direct la tribunal, pentru că aşa a dus-o capul, aşa a făcut,
şi că n-a mai spus nimănui de testament decât duhovnicului ei, preotului
Stratulat Decuseară din Tecuci. În cursul depoziţiei sale, mai declară că i-a
spus şi domnului Săvoanu despre testamentul din urmă, iar acesta i-a zis că de
ce nu i-a spus lui Sturdza, că avea un milion, iar d-sa i-a declarat că nu
poate să îşi vândă conştiinţa”[22].
În cadrul procesului au fost audiați alți 12 martori,
dintre care 10 erau din partea fraților Anastasiu, iar 2 erau din partea Academiei,
respectiv Costache Racoviță[23] și
Alexandru Pătărlăgeanu[24].
În ședința din 15 decembrie 1900 au fost audiați martorii propuși de pretendenții moștenirii. Printre aceștia, Spirul Adamiade a relatat că răposatul manifesta un interes deosebit pentru aducerea apei în orașul Tecuci. Giovanni Carata a afirmat că, în anul 1897, fusese rugat să elaboreze un plan pentru construirea unei case și a unei hale, însă nu a reușit să finalizeze proiectul; știa, totuși, că dorința exprimată era reală.
Mihalache
Michăilescu a povestit despre un incident în care o rudă, angajată în gospodărie,
fusese lovită de către defunct și plecase, fiind apoi amenințată că, dacă nu se
întoarce, va fi exclusă din testament. Lazăr Călin a declarat că, odată cu
venirea lui Constantin Cociaș ca arendaș, a dorit să demisioneze, însă cererea
nu i-a fost acceptată. Acesta a mai menționat comportamentul abuziv al slugilor
față de Elena Anastasiu, care i-ar fi spus că a descoperit un alt testament în
favoarea sa, a fraților și a altor persoane apropiate, fără vreo donație către
Academie.
Din
partea instituției academice, au fost aduși ca martori Costache Racoviță și
Alexandru Pătărlăgeanu, ale căror declarații au fost contradictorii. Racoviță a
susținut că a fost informat de existența unui act testamentar întocmit cu doi
ani înainte de deces, în care, doamnei Anastasiu i s-ar fi alocat o rentă
lunară de 2.000 de lei, iar lui Iancu Anastasiu 500 de lei.
La
rândul său, Pătărlăgeanu a declarat că aflase de existența testamentului din
1897 de la doamna Anastasiu, precizând că relațiile sale cu fiii acesteia nu
erau cordiale. A mai povestit că, aflat fiind la București, a fost vizitat de
Iancu Anastasiu, care, prin intermediul doamnei Anastasiu, i-ar fi promis suma
de 50.000 de lei pentru a distruge documentul, propunere refuzată. În fața
altor întrebări, a devenit vizibil tulburat și a oferit răspunsuri incoerente[25].
În
ședința din 9 noiembrie 1901 au fost prezentate rapoartele întocmite de
experții desemnați de Tribunal (Minovici, Ionescu și Voinescu). Toți au declarat
că testamentul din 1 ianuarie 1900 este un fals. Avocații moștenitorilor și ai
Primăriei au considerat că probele caligrafice sunt insuficiente și au cerut
anularea expertizei. Avocatul Alexandru Djuvara a sugerat că Voinescu ar putea
avea legături cu una dintre părți, întrucât a solicitat, prin petiție, să fie
numit expert în afacerea Anastasiu. El a subliniat că, în afară de Ionescu, niciunul
dintre experți nu era specialist în grafologie. Tache Ionescu a afirmat că dr.
Ștefan Minovici nu este caligraf, ci chimist, iar cei trei experți sunt
funcționari ai liberalilor. A solicitat extinderea materialului de comparație,
prin introducerea a trei documente scrise de mâna lui Tache Anastasiu, și
desemnarea altor experți, care să nu fie funcționari publici. Avocatul
Primăriei a susținut, la rândul său, anularea expertizei. În replică, avocații
Academiei au declarat că experții și-au îndeplinit conștiincios atribuțiile și
că nu a existat nicio influență politică, solicitând acceptarea expertizei și
judecarea cauzei pe fond. Instanța a respins cererea de anulare și a stabilit
un nou termen pentru continuarea procesului[26].
La
ședința din 21 ianuarie 1902, apărătorii fraților Alexandru și Iancu Anastasiu
au lipsit, motiv pentru care au solicitat amânarea. Tribunalul a respins atât
cererea, cât și acțiunea intentată Academiei, pe motiv că nu a fost susținută în
fond, conform articolului 151. Totodată, frații Anastasiu au fost obligați să achite
5.000 de lei cheltuieli de judecată către Academia Română[27].
În
urma sentinței Tribunalului din Tecuci, moștenitorii lui Tache Anastasiu și
Primăria orașului Tecuci au formulat apel la Curtea de Apel Galați, secția I.
Academia era reprezentată de Ioan Kalinderu, George Panu, Mihail Ferechide și
Constantin Cociaș; moștenitorii, de Take Ionescu, iar Primăria, de Constantin
Dissescu și Sigmund Rosenthal[28].
Procesul,
început în iunie 1902, a suferit mai multe amânări și a fost marcat de numeroase
cereri ale părților implicate. Astfel, în ședința din 13 martie 1904, avocații
Academiei au solicitat strămutarea cauzei către o altă instanță, invocând
faptul că Curtea din Galați revenise asupra jurnalului unei ședințe anterioare
și hotărâse audierea lui Alfred Gobert, expert al Curții de Apel din Paris și
al Băncii Naționale a Franței, în calitate de martor[29].
În
februarie 1905, reprezentanții Primăriei au cerut audierea mai multor martori,
printre care doamna Elena Anastasiu, Iancu Anastasiu, Costache Racoviță, precum
și a experților, întrucât Voinescu recunoscuse că anumite aspecte ale
expertizei nu erau clare[30].
Verdictul
final a fost pronunțat de Curtea de Apel Galați în ședința din 17 iunie 1904.
Prin Decizia civilă nr. 122 au fost respinse apelurile formulate de Primărie și
de ceilalți moștenitori, Academia Română fiind recunoscută drept unică
moștenitoare a averii lui Tache Anastasiu.[31].
În mai 1905, după ce a parcurs toate instanțele, lungul proces s-a încheiat la Curtea de Casație, care a respins recursul, confirmând decizia de a recunoaște Academia Română ca legatar universal. Avocații Constantin Dissescu, Barbu Delavrancea și Sigmund Rosenthal au pledat în numele moștenitorului Alecu Anastasiu, iar Mihail Ferechide și George Panu au apărat interesele Academiei[32].
Procesul
dintre Academie și moștenitori pentru obținerea averii lui Tache Anastasiu a
stârnit un larg interes în rândul opiniei publice și a generat numeroase
dezbateri în presă. De pildă, ziarul Epoca
îl acuza pe Dimitrie Sturdza că a jefuit averea lăsată Academiei Române de
către Tache Anastasiu. În același timp, La
Roumanie îl critica pe Sturdza, susținând că, deși activ în viața
publică, devenea rezervat când era vorba despre succesiunea lui Anastasiu[33].
La nouă ani de
la moartea acestuia, Academia Română nu îndeplinise una dintre condițiile
esențiale ale testamentului: „înființarea
unei școli practice de agricultură în palatul său de la Țigănești”,
lângă Tecuci, „pentru a oferi
fiilor de săteni o îndrumare mai bună în cultura pământului”. Presa
semnala că școala nu fusese înființată, iar palatul de la Țigănești ajunsese
într-o stare avansată de degradare. Totodată, grădina pentru care Anastasiu cheltuise
sume considerabile era folosită drept islaz pentru vite. Deși intrase în posesia
întregii averi, Academia nu-și onora obligațiile stipulate în testament[34].
În memoriile sale, Ion Petrovici amintește „lungul și pasionantul proces” care a adus „la bara tribunalului local somitățile baroului din capitală”. Scriitorul tecucean menționează că al doilea testament „lăsa toată averea fraților, cu legate bine chibzuite, și unora dintre partizanii săi politici”. Petrovici descrie impactul evenimentului asupra orașului Tecuci ca pe o adevărată explozie, o „bombă” care a zguduit comunitate. El considera procesul un veritabil „război cu tot felul de subtilități juridice, unii vorbind din partea fraților, alții din partea Academiei, care se înscriau în fals”. În cele din urmă, instanțele au declarat testamentul „fabricat”, iar „Academia a rămas stăpână pe avere”[35].
Probabil
că mulți se vor întreba în legătură cu identitatea persoanei care a falsificat
testamentul lui Tache Anastasiu, datat 1 ianuarie 1900. Presa vremii nu a
oferit informații clare în această privință. Abia în 1933, Henri Stahl, în lucrarea
Falsuri, fraude și raze
ultraviolete, a dezvăluit că Nicolae Botez, un cunoscut
falsificator al epocii, ar fi fost responsabil nu doar pentru falsificarea
testamentului lui Anastasiu, ci și pentru alte documente, precum testamentele prințului
Grigore M. Sturdza și al lui Berindei[36].
Dobândirea
de către Academia Română a dreptului de proprietate asupra moșiilor
Călmățui și Țigănești, precum și a întregii averi a lui Tache Anastasiu, a
reprezentat o victorie importantă pentru instituție. Academia a putut astfel să
își extindă patrimoniul și să investească în educație, cultură și știință,
contribuind la dezvoltarea țării și la promovarea valorilor naționale. În semn
de recunoștință pentru această generoasă donație, în 1912, Academia Română a
comandat sculptorului Friedrich Storck realizarea unui bust din marmură al lui
Tache Anastasiu, care poate fi admirat astăzi la sediul instituției[37].
Totodată, Academia a început să îndeplinească condițiile impuse prin testament. Astfel, la 4 noiembrie 1910, a fost inaugurată Școala practică de agricultură „Tache Anastasiu” din Țigănești, care și-a desfășurat activitatea în fostul conac al poetului Costache Conachi. Cursurile aveau o durată de patru ani, dintre care primul era dedicat pregătirii generale, iar următorii trei erau consacrați studiului specializat. Agricola Cardaș, doctor în științe agricole al Academiei de Agricultură din Bonn, a fost directorul școlii până în decembrie 1914[38].
(Daniel Bradea, Portrete din Tecuci: Familia Anastasiu și alte personalități, Editura Pim, Iași, 2023).
[1] ,,Tribuna Poporului”, Arad,
anul 4, nr. 52, joi, 16/29 martie 1900,
p. 1.
[2] ,,Transilvania”, Sibiu, anul 31, nr. 4, 15.04.1900, p. 77.
[3] ,,Universul”, anul 18, nr. 85,
27.03.1900, p. 3.
[4] ,,Universul”, anul XXII, nr.72, 14.03.1904, p.
1.
[5] Dimitrie A. Sturdza (1833-1914)
a fost academician, om politic, de 4 ori
prim-ministru al României între anii 1895-1909 și președinte al Academiei Române
(1882-1884).
[6] Titu Maiorescu (1840-1917), avocat, critic literar,
eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor, a fost prim-ministru
al României (1912-1914), ministru de interne și membru fondator al Academiei Române.
[7] Constantin
G. Cociaș, om politic liberal, procuror la Curtea de Apel București, a
demisionat din magistratură după căderea guvernului liberal în 1888, stabilindu-se
ca avocat în Brăila.
[8] Vasile
Lascăr, politician liberal, a deținut funcția de ministru
de interne.
[9] Mihail Ferechide,
politician liberal, a fost parlamentar și ministru de interne.
[10] Take Ionescu (1858-1922),
politician
conservator, a activat ca avocat și ziarist, ocupând funcțiile de ministru al instrucțiunii
publice
și cultelor
(1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914)
și prim-ministru al
României (1921-1922).
[11] Alexandru
Djuvara (1858-1913), om politic, ziarist, scriitor
și ministru de externe.
[12]Alexandru
Rășcanu, avocat și deputat, decedat în 1939.
[13] Vasile Sculy Logothetides
(1844 - 1918), avocat, deputat și senator.
[14] Ioan C.
Barozzi, licențiat în drept, avocat și autor al mai
multor lucrări de specialitate juridică.
[15] Constantin G. Dissescu (1854-1932),
judecător și profesor universitar de drept
administrativ și constituțional (1878-1932), a fost de două ori decan al Facultății
de Drept din București, avocat al Statului (1892-1895), deputat, ministru al
justiție (1899-1900), ministru al cultelor și instrucțiunii publice (24 oct.
1906- 12 martie 1907 și 14 oct. 1912- 4
ian. 1904).
[16] ,,Adevărul”,
anul 13, nr. 3920, 26.06.1900, p. 3;
Ibidem, nr. 4094, 17.12.1900, p. 3; ,,Universul”, anul 18,
nr.292, 23. oct. 1900, p. 3; Ibidem, anul 19, nr.308, 11.11.1901, p.
3.
[17] ,,Adevărul”, anul 13, nr. 3908,
14.06.1900, p. 2-3.
[18] Ibidem.
[19] ,,Adevărul”, anul 13, nr. 3912, 18.06.1900, p. 3.
[20] ,,Adevărul”, anul 13, nr. 3913,
19.06.1900, p. 3.
[21] ,,Adevărul”, anul 13, nr. 4075,
28 noiembrie 1900, p. 2.
[22] ,,Adevărul”, anul 13, nr. 4094, 17.12.1900, p. 3.
[23] Costache Racoviță, farmacist și om politic originar din Tecuci, a deținut funcțiile de primar, prefect și deputat. În calitate de parlamentar, a
susținut, alături de publicistul Gheorghe Misail, înființarea gimnaziului din
oraș.
[24] Alexandru
Pătărlăgeanu, politician
liberal, a fost primar al Tecuciului în trei mandate (1882–1883, 1886–1887,
1901–1902) și prefect al județului între 12 octombrie 1895 și 10 aprilie 1899.
[25] ,,Adevărul”, anul 13, nr. 4094, 17.12.1900, p. 3.
[26] ,,Universul”, anul 19, nr.308, 11.11.1901,
p. 3.
[27]
,,Universul”, anul 20, nr.21, 23.01.1902, p. 3.
[28] Sigmund Rosenthal (1872–1946) a fost un
reputat avocat român, cunoscut pentru remarcabila sa prestație în procesul
optanților unguri, desfășurat în fața Curții de Justiție Internațională de la Haga.
Acolo, alături de socialistul Alexandre
Millerand, fost prim-ministru al Franței, și în opoziție cu contele
Apponyi și profesorul
Gilbert Gidel de la
Facultatea de Drept din Paris, a apărat cu succes drepturile contestate ale
României.
[29] ,,Universul”, anul 22, nr. 72, 14
martie 1904, p. 1.
[30] ,,Universul”, anul 23, nr. 59, 2 martie 1905, p.
3.
[31] ,,Tribuna”, Arad, anul 8, nr. 121, 26 iunie/9.7. 1904, p. 5.
[32] ,,Familia”, anul 41, nr. 21, 22
mai 1905, p. 251.
[33] ,,Universul”, anul 18, nr. 324, 24.11.1900, p. 2.
[34] ,,Adevărul”, anul 21, nr. 6770,
6 iulie 1908, p. 2.
[35] Ion Petrovici, op. cit.,
p. 63-64.
[36] Henri Stahl, Falsuri, fraude și raze ultraviolete, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, București, 1933, p. 29.
[37] ,,Convorbiri Literare”, anul 76, nr. 4, 1 aprilie 1943, p. 316.
[38] ,,Universul”, anul 28, nr. 303,
04.11.1910, p. 2.
