Tecucenii
și identitatea lor în lumina eroismului din Războiul de Întregire Națională
Ce înseamnă să fii tecucean? Aceasta este o întrebare
pe care mulți dintre noi o punem, mai ales într-o epocă în care identitatea noastră
națională este adesea subiect de discuție. Așa s-a întâmplat și în seara de 5
octombrie 2023, la sala ,,Ion Petrovici” a Casei de Cultură din Tecuci, unde
Dan Puric a susținut conferința intitulată ,,Identitatea românească ieri și
azi”. Pe parcursul celor aproape 3 ore, distinsul conferențiar a repetat de
mai multe ori că ,,trebuie să fim Mărășești”, referindu-se la români, în
general.
În lumina eroismului dovedit de înaintașii noștri în
Războiul de Întregire Națională, eu cred că noi, tecucenii, nu trebuie să
adoptăm identitatea Mărășeștiului, deoarece fără Tecuci și tecuceni (mă refer
la toți locuitorii fostului județ Tecuci), victoria de la Mărășești nu ar fi
fost posibilă. Printre motivele ce m-au determinat să am această perspectivă,
și pe care le voi detalia în acest material, se numără: Brigada 4 Roșiori
Tecuci a împiedicat intrarea trupelor puterilor centrale în Moldova la Oituz; apoi,
în timpul exodului, zeci de mii de români s-au refugiat și au găsit adăpost în
Tecuci, orașul având un rol important în pregătirea luptelor din vara anului
1917; și, bineînțeles, contribuția Regimentului 50/64 Infanterie Tecuci la
obținerea victoriei Armatei Române în luptele ce au avut loc pe 6 august 1917
la Mărășești.
Pentru început, trebuie să menționăm implicarea
cavaleriștilor tecuceni în oprirea trupelor inamice din „Grupul von Schmettow”,
care încercau să pătrundă în Moldova.
În toamna anului 1916, în fața ofensivei declanșate de
forțele germano-austro-ungare, trupele române s-au retras în debandadă, cu o excepție:
unitățile Diviziei 2 Cavalerie, din care făcea parte și Brigada 4 Roșiori
Tecuci (Regimentele 6 și 11 Roșiori Tecuci). Acestea aveau misiunea de a opri
trupele puterilor centrale pe aliniamentul Carpaților.
În timpul acestor lupte, cunoscute sub numele de Prima
bătălie de la Oituz, care au început în seara zilei de 28 septembrie/12
octombrie 1916, ostașii regimentelor tecucene din cadrul Brigăzii 4 Roșiori au
dat dovadă de adevărate fapte de eroism. În dimineața zilei 28 septembrie 1916,
Brigada 4 Roșiori se afla în rezervă, în localitatea Brețcu. După ce divizia a
primit ordin să ,,acopere valea Oituzului până la venirea trupelor de
infanterie ce sunt deja în marș”, trupele Regimentului 11 Roșiori au ocupat poziții pe
dealul Moghioruș, în apropierea monumentului împărătesei Elisabeta (Sisi), la
nord-est de Brețcu, unde a fost amplasată și artileria călăreață a brigăzii,
condusă de colonelul Gheorghe Rusescu. Spre seară, trupele noastre au fost
atacate de inamic. Deși cavaleriștii
nu erau obișnuiți cu lupta pe jos, au rezistat eroic în fața atacurilor
dezlănțuite ale trupelor germane. Cu baioneta la armă, dar și cu lancea, ostașii noștri au
șarjat violent dușmanul, care a fost
respins și alungat până în Brețcu[1].
O descriere a luptelor purtate de cavaleriști la
Moghioroș ne este oferită de către căpitanul Aurel I. Gheorghiu, participant la
acele încleștări teribile. După ce inamicul s-a apropiat la mai puțin de 50 de
metri, ,,deodată, un șopot se strecură de pretutindeni: «baioneta»!
Un
fluier ascuțit sfâșie liniștea și cum, câteodată, explodează, pe neașteptate, o
mină ce cutremură văzduhul, zvârlind așchii ucigătoare în toate părțile, astfel,
clocoti din desișuri un «ura» groaznic,
sălbatec, înspăimântător, ca un tunet, iar cicliștii, urmați de călăreți cu
baioneta la armă, cu sulițile întinse și cu ochii ieșiți din orbite, năvălesc
de pretutindeni asupra valului dușman.
De
după fiecare brad răsare câte unul din ai noștri și de după fiecare stâncă
izvorăsc necurmat roșiorii. O clipă ungurii se opresc; un moment de zăpăceală îi cuprinde, de ezitare, de groază,
și la vederea neașteptată alor noștri ce nu mai strigă «ura», ci urlă înfiorător
ca niște fiare înfuriate, într-o goană nebună linia reculează, se frânge și
apoi o pornesc în neștire, îngroziți, împânzind șoseaua, valea, munții… Fug ei,
noi îi ținem de aproape, tunurile trag, mitralierele se iau la întrecere,
baionetele se frâng, corpuri se îndoaie sub lovituri de
suliți, rostogolindu-se în
prăpastie, firea întreagă se sbucimă și
se frământă. I-am dus până în sat la Brețcu”[2].
Este
important să nu uităm că după retragerea din toamna anului 1916, la Tecuci,
zeci de mii de refugiați și-au găsit adăpost. În același timp, pentru a apăra
ultimul colț de pământ neocupat și sub tirul artileriei inamice, populația
civilă, cercetași și militari au săpat tranșee nopți în șir pe linia
Tecuci-Doaga[3]. La gara
din oraș, personalul civil și militar au depus eforturi supraomenești pentru a
opri incendiile și a salva bunurile din depozite.
De
asemenea, Tecuciul a avut un rol strategic esențial în pregătirea și
desfășurarea luptelor. Aici se afla cel mai important nod feroviar, cele mai mari
depozite de subzistență ale armatei și unul dintre cele mai mari triaje, de
unde răniții erau trimiși la spitalele din oraș sau din împrejurimi.
Fostul
județ Tecuci a fost, într-adevăr, unul dintre cele mai afectate în Primul
Război Mondial, deoarece localitățile situate de-a lungul Siretului au devenit
teatru de război: Tudor Vladimirescu, Hanu Conachi, Liești, Fundeni, Ivești,
Movileni, Furceni, Cosmești și Tecuci au suferit distrugeri importante, iar
nenumărați locuitori ai acestor așezări și-au găsit sfârșitul în urma bombardamentelor
neîncetate ale aviației și artileriei inamice din vara anului 1917[4].
La
Tecuci au fost prezente personalități de marcă, precum Regele Ferdinand și
Regina Maria, generalii Eremia Grigorescu, Constantin Cristescu, Aleksandr Ragoza
sau Henri Mathias Berthelot, care au avut o contribuție importantă la obținerea
victoriilor din vara anului 1917.
Nu
trebuie uitată contribuția Regimentului 50/64 Infanterie Tecuci la obținerea
victoriei Armatei Române în luptele care au avut loc pe 6 august 1917, la marginea
pădurii de la Răzoare (cunoscută ca Bătălia de la Mărășești).
În
cursul acestor lupte, ostașii regimentului tecuceano-putnean au demonstrat un
adevărat eroism colectiv sub comanda locotenent-colonelului Diamandi Genuneanu,
care a organizat o defensivă extraordinară la Cota 100, unde au reușit să
reziste atacurilor a două regimente bavareze. Chiar dacă, la un moment dat,
trupele germane au reușit să pătrundă între pădurea Răzoare și viile
Negroponte, amenințând pozițiile de la Cota 100, trupele noastre au reușit să
le oprească[5]. Așa cum
arată și documentele, acest lucru a fost posibil în urma ,,vestitului
contraatac de la Răzoare, în ziua de 6 august 1917, care a determinat
retragerea inamicului”, inițiat de căpitanul Nicolae Miclescu, ,,comandant
erou al Batalionului I din Regimentul 50/64 Infanterie", regiment din
care au făcut parte ,,mulți ofițeri, subofițeri și soldați din județul
Tecuci”.
Povestea eroilor din Tecuci rămâne profund înrădăcinată în memoria noastră colectivă. Războiul de Întregire Națională nu poate fi uitat, iar unitățile militare din Tecuci, precum Regimentele 24 și 64 de Infanterie, Brigada 4 Roșiori (formată din Regimentele 6 și 11 Roșiori) și Grupul 2 Aeronautic, au ocupat un loc de cinste în paginile glorioase ale istoriei neamului nostru. Toate aceste aspecte fac din Tecuci un loc special, o parte esențială a identității noastre colective. Prin urmare, nu există nicio rațiune pentru a renunța la această identitate. Dimpotrivă, ar trebui să ne mândrim cu strămoșii noștri, care au demonstrat solidaritate și un spirit de sacrificiu remarcabil. Nu avem niciun motiv să ne simțim rușinați că suntem tecuceni.
(Daniel Bradea, Tecuci, târgul fără legendă, Editura StudIS, Iași, 2024).
[1]Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-919, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 391, 403-405; Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum și Editura Vestala București, 1999, p. 74-78; Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989, p. 460-461, 472-473.
[2] Căpitan Aurel
I. Gheorghiu, La hotarele Moldovei, Tip. Gutenberg, București, 1923, p.
61-62.
[3] Alexandru Daia,
Eroi la 16 ani, Editura Ion Creangă,
București, 1981, p. 208-209.
[4] Les
sacrifices roumains pendant la guerre. Les victimes civiles, Paris,
Imprimerie M. Flinikowski, 1919, pp. 86-89.
[5] Gen. Gheorghe
Dabija, Armata Română în Războiul mondial (1916-1918), vol. IV, 1936, p.
515, 631, 564, 569; Lt. Col. Alexandru Ioanițiu, Războiul României:
1916-1918, vol. II, Tipografia Geniului, București, 1929, p. 339.
