Răscoala țărănească din 1907, reflectată în presa
comunistă la 50 de ani de la producerea ei
În primăvara anului 1957, la cincizeci de ani de la cumplitele evenimente din 1907, presa comunistă locală readucea în atenția publicului memoria răscoalelor țărănești, oferind o interpretare influențată de perspectiva ideologică a regimului comunist. Tonul adoptat era triumfalist, iar accentul se punea pe eliberarea definitivă a țăranului de sub jugul moșieresc și pe integrarea acestuia într-o nouă ordine socială, construită pe fundamentele socialismului.
Un
fragment dintr-un articol ilustrează modul în care se construia discursul istoric
oficial: „Prin lupta dusă în alianță cu clasa muncitoare și sub conducerea
ei, țărănimea a scăpat de biciul moșierului și arendașului, de robia la ciocoi
și cămătari. Urmașii celor 11.000 de țărani uciși în răscoalele din 1907, răscoale
de la care s-au împlinit în primăvara aceasta 50 ani, au ajuns astăzi stăpâni
pe pământul pe care-l muncesc”[1].
Această
formulare reflectă atât viziunea revoluționară asupra istoriei, cât și nevoia
regimului de a se legitima în fața maselor rurale printr-o retorică a „răzbunării
sociale” și a împlinirii „visului secular al țăranului”. Răscoala de la 1907 nu
mai era doar o explozie de revoltă împotriva nedreptății sociale, ci devenea o
prefigurare necesară și martirică a „victoriei definitive” sub conducerea
Partidului.
Totodată,
la începutul lunii februarie 1957, pentru comemorarea a 50 de ani de la
Răscoala Țărănească din 1907, s-a constituit o comisie raională de organizare a
manifestărilor, din care făceau parte țărani participanți la evenimentele din
1907, oameni de știință, scriitori, artiști, precum și activiști de partid și
de stat. Comisia a adoptat un plan de măsuri ce prevedea organizarea unor
adunări populare, expoziții documentare și conferințe dedicate cauzelor și
desfășurării răscoalelor țărănești[2].
În
paginile ziarului local „Avântul” , Florea Constantin, directorul
Muzeului Mixt Raional Tecuci, sublinia, în articolul ,,50 de ani de la
răscoalele țărănești din 1907. Așa a fost atunci prin aceste locuri”,
caracterul revoluționar al răscoalei: „La 15 februarie 1957 se împlinesc
50 de ani de când țăranii din satele din nordul Moldovei, desnădăjduiți de
crunta exploatare moșierească, au aprins făclia marii răscoale din 1907. Vâlvătaia
răscoalei a cuprins întreaga țară”.
Condițiile
sociale și economice grele în care trăia țărănimea săracă reprezentau, potrivit
autorului, principalul factor declanșator al revoltei. Lipsa de pământ,
împovărarea cu dijme, lipsa drepturilor politice, analfabetismul și bolile (pelagra,
tuberculoza) erau evocate ca semne ale „regimului burghezo-moșieresc”. Se prezentau
date statistice pentru a evidenția inegalitățile structurale: 920.939 de mici
gospodării țărănești stăpâneau 3.153.645 ha (40,29%), în timp ce 5.385 de moșieri
dețineau 3.810.351 ha (48,69%).
În
fostul județ Tecuci, mișcările țărănești din anul 1907 au avut o amploare
considerabilă. La Negrilești, țăranii au devastat casa arendașului Vasilatos,
iar armata a tras în răsculați, rănind patru persoane. La Buciumeni, a fost
distrus mobilierul casei arendașului Mavride, după care au fost sustrase
cerealele din magazii[3]. Alte
incidente au fost raportate la Brăhășești și Toflea, unde, la 13 martie 1907,
armata a intervenit pentru a împiedica atacurile țărănești asupra proprietăților
moșierului Stoica Tujan[4].
La
Țigănești, aproximativ 300 de locuitori au fost opriți de procuror și de trupe
înainte de a pătrunde în orașul Tecuci. La Berheci, armata a deschis focul
asupra țăranilor adunați cu intenția de a se deplasa spre oraș, provocând
victime[5].
La Nicorești, răsculaților locali li s-au alăturat grupuri din Poiana și Buciumeni, având aceeași intenție de a ajunge la Tecuci. Acțiunea lor a fost însă zădărnicită de intervenția armatei.
Țăranii
din Matca și Cudalbi au atacat târgul Ivești, precum și administrația moșiei
Balș. Compania militară aflată în localitate nu a reușit să reziste în fața
mulțimii răsculate.
În
articol se consemna: „Peste tot ardeau conacele boierești, mistuind odată cu
ele și jecmănitoarele tocmeli agricole, care erau expresia celei mai nemiloase
exploatări”.
Reacția
autorităților a fost una extrem de dură. „În fața țăranilor neînarmați,
moșierii și autoritățile statului burghezo-moșieresc au concentrat masive trupe
înarmate, cu ordine să tragă în plin”. În articol era consemnat și ordinul generalului
Gigîrtu, el însuși mare moșier, adresat trupelor aflate în teren: „Nu-mi
comunicați numărul prizonierilor făcuți, numai pe cel al morților”.
Pentru
a evita riscul fraternizării dintre soldați și răsculați, autoritățile au înlocuit
trupele locale cu unități militare aduse din alte regiuni, precum Regimentul
Dolj, dislocat din Oltenia.
În
fața intensificării mișcărilor țărănești, moșierii și reprezentanții
autorității locale solicitau permanent sprijin militar. Într-o telegramă urgentă
adresată Ministerului de Interne, prefectul județului Tecuci, Ion Angelescu,
afirma: „Țăranii din toate părțile vor să atace orașul... Rog trimiteți
trupe, nu avem decât un regiment de infanterie pentru întreg județul”. Pentru
restabilirea ordinii, au fost mobilizate efective militare din afara județului,
care au ocupat în scurt timp întregul perimetru administrativ. Orașul Tecuci
era păzit de trupe cantonate în sediul fostei Primării, clădire care în anul
1957 a devenit Sfatul Popular Raional.
Autorul
menționa: „În luptă cu armata regimului burghezo-moșieresc, zeci de țărani
din satele fostului județ Tecuci au murit, iar sute de țărani au fost maltratați
în chip bestial”.
Reprimarea
mișcărilor țărănești la nivel național a fost deosebit de violentă. Conform
estimărilor epocii, peste 11.000 de țărani au fost uciși, iar zeci de mii au
fost condamnați[6].
Amănunte
despre desfășurarea răscoalelor țărănești din 1907, în localitățile județului
Tecuci, găsim și în alte articole publicate în ziarul Avântul. Astfel, în numărul din
26 ianuarie 1958, Ion Vrancea relatează despre
evenimentele petrecute în satele comunei Munteni. Țăranii de aici, supuși la
muncă silnică pe moșia boierului Nestor Cincu, sub supravegherea unor așa-ziși
„dragomani” care „se purtau neomenoși cu țăranii, biciuindu-i și aplicându-le
tot felul de pedepse aspre”[7], s-au
ridicat la rândul lor pentru a cere pământ și dreptate.
Adunați
cu mic, cu mare, locuitorii celor trei sate ale comunei Munteni au mers la poarta
boierului Cincu, unde au cerut socoteală pentru abuzuri. Printre conducătorii
locali ai mișcării răsculate se numărau Damian Postolache, Enache Stratulat,
Costache Gh. Andrei și învățătorul Gheorghe Coșniță. Țăranii au încercat să
pătrundă în conac, însă porțile ferecate erau păzite cu strășnicie de oamenii
boierului, de dragomani și de mai-marele lor, Constantin Zmeu, zis „Ochiosu”,
„un țigan din Tecuci”. Intervenția armatei a determinat retragerea forțată a
răsculaților, iar în urma represaliilor mai mulți țărani au fost arestați,
maltratați sau condamnați la ani grei de temniță[8].
Pornind
de la mărturiile incluse în Documentele
răscoalelor țărănești din 1907, volumul I, Constantin Florea
publică în ziarul „Avîntul”,
în data de 3 martie 1957, articolul „Din
documentele anului 1907”. În acest material, autorul analizează, printre
altele, evenimentele desfășurate în localitatea Țigănești, apreciind că simpla
lectură a acestor relatări este suficientă „ca să-ți dai seama de rolul sângeros
al coaliției burghezo-moșierești în reprimarea marii răscoale țărănești din
1907”¹. În sprijinul afirmațiilor sale, autorul reproduce două documente:
primul este o telegramă trimisă de ministrul de Interne prefectului județului
Tecuci:
„Te rog nu uita un singur moment că, în fața
gravelor evenimente care sunt de natură a zdruncina temelia statului român, orice
animozități, de orice natură - fie personale, fie politice - trebuie să dispară
și cu toții să fim animați de o singură idee: restabilirea ordinii. Mi se
comunică că se prepară tulburări la Țigănești, proprietatea domnului Nestor
Cincu, cum și la proprietatea Academiei. Prin urmare, veți lua toate măsurile
pentru prevenirea oricăror încercări, dând domnului Nestor Cincu tot concursul
necesitat de împrejurări”.
Răspunsul
prefectului Glod nu întârzie, trădând devotamentul administrației față de
interesele moșierimii: „Nu am altă
preocupare decît restabilirea ordinii; locuința domnului Nestor Cincu este
păzită de 150 soldați, mai mulți ca în orice târg sau comună din județ.
Asemenea, la proprietățile Academiei am luat măsuri riguroase împreună cu domnul comandant al garnizoanei”[9].
Ecourile
acelor vremuri nu se stinseseră. Decenii mai târziu, într-o sală a fostului
conac al lui Anton Cincu, fiul lui Nestor Cincu, în noaptea de Revelion a
anului 1959, se desfășura o scenă cu totul diferită. Aceeași încăpere în care
„cu ani în urmă chefuia moșierul” găzduia acum petrecerea muncitorilor de la
Gospodăria Agricolă de Stat din Țigănești: „În sala unde se făceau altădată
orgii scandaloase [...] au petrecut muncitorii, mecanizatorii, tehnicienii și inginerii
gospodăriei. Acolo au petrecut revelionul mulți dintre foștii argați ai lui
Cincu, astăzi muncitori de nădejde ai gospodăriei sau tractoriști fruntași”[10].
În
toiul petrecerii, între „vin din belșug și tot felul de bunătăți”, cineva îl
îndeamnă pe moș Tudorache să povestească cum era Revelionul în vremea
moșierului. Iată cuvintele sale, încărcate de amărăciune:
„Mă
cheamă la dânsul și-mi spune: «Mă, Tudorache, mai cată vreo câțiva flăcăi și
vino cu plugul pe la miezul nopții». [...] Fac rost de tălăngi, de buhai, bici
și mai iau câțiva flăcăi și spre miezul nopții vin aici în sala asta să-i fac
voia boierului. Eu trebuia să zic „Plugul”, încep cu zicerea, cînd în fumăraia
și gălăgia aceea ce-mi văd ochii: Tasla pe genunchii unui boier tânăr și
șpandhi. O drăgălea de mama focului, o săruta și-i da să bea dintr-un pahar cu
picior. Închipuiți-vă cum îmi eră inima în clipele acelea.”
El
adaugă: „După cum am aflat mai apoi, înadins a făcut boierul așa. După ce-am
spus „Plugul” și le-am urat — asta numai așa, că-n inima noastră era numai
obidă — de-am fi putut, le-am fi urat să-i ia mama dracului, cu tot neamul lor.
[...] În loc să ne cinstească, cum se obișnuiește din bătrâni, au râs de
hainele noastre ponosite, de opinci, ne-au stropit cu vin… dar câte nu ne-au
făcut în batjocoră”[11].
Astfel
de mărturii, consemnate în presa locală din anii ’50, reflectă nu doar traumele
și umilințele resimțite de generații întregi de țărani, ci și modul în care
schimbările sociale postbelice erau prezentate ca o formă de reabilitare
istorică. În locul moșiilor și arendașilor, au apărut gospodăriile colective și
instituțiile de formare agricolă: „La începutul lunii noiembrie 1959, în agricultura
raionului Tecuci [...] au luat ființă 2 gospodării de stat și 2 SMT-uri, 60 gospodării
colective și 69 întovărășiri agricole care unesc laolaltă 20.352 familii de
țărani muncitori cu peste 46.900 hectare teren agricol”[12].
Florea
Constantin afirma că singura clasă socială
care a sprijinit răscoala din 1907 a fost clasa muncitoare, însă acest sprijin
a fost „spontan, neorganizat, necondus”, în lipsa unui partid muncitoresc cu
ideologie marxist-leninistă. Directorul muzeului tecucean accentua faptul că
doar sub conducerea Partidului Muncitoresc Român și în condițiile regimului
democrat-popular s-au realizat năzuințele țăranilor din 1907[13].
Așadar,
comemorarea din 1957 a fost pusă în slujba legitimării regimului comunist,
prezentat drept continuator și împlinitor al idealurilor țăranilor răsculați.
În viziunea autorităților, transformarea socialistă a agriculturii reprezenta „cea
mai sigură cale pentru ridicarea nivelului material și cultural al țărănimii
muncitoare”.
Printr-o
reinterpretare selectivă a istoriei, presa comunistă contribuia la conturarea
unui narativ conformist, care punea în valoare succesul regimului în împlinirea
idealurilor de emancipare socială și economică a țăranului. În acest context, amintirea
răscoalei din 1907 era folosită pentru a sublinia legitimitatea luptei de clasă
și continuitatea acesteia până la realizarea unei societăți socialiste, fără
exploatare.
[1] „Avântul”, anul 1, nr. 15, 28 aprilie
1957, p. 4.
[2] Avântul”, anul I, nr. 4,
10 februarie 1957, p. 2.
[3] În
același timp, ,,au ars condicile în care erau trecute datoriile ce trebuiau să
le plătească arendașului” (Ion Vrancea,
Tecuciul de altădată și acum (III), în „Avântul”, anul I, nr. 49, 22
decembrie 1957, p. 3).
[4] În
urma intervenției armatei, au fost răniți 3 țărani (Ion Vrancea, art. cit., p. 3).
[5] Incidentul
s-a petrecut la 11 martie 1907: ,,În urma acestei ciocniri dintre țărani și
armată, a fost omorât un țăran și alți trei au fost răniți” (Ion Vrancea, art. cit., p. 3). ,,De asemenea,
și la Umbrărești, țăranii au distrus casele arendașului
Traian Cristescu, de pe moșia Negroponte. Și aici, armata i-a împrăștiat
pe răsculați cu focuri de armă, omorând un țăran”
(Ibidem). ,,În tot timpul răscoalei, în oraș a existat
o atmosferă încărcată. Moșierii înfricoșați
de proporțiile pe care le lua răscoala,
au cerut sprijinul trupelor din localitate. Negustorii și reprezentanții autorităților,
precum și moșierii refugiați în oraș de
frica țăranilor care le ardeau și distrugeau conacele, cu ajutorul armatei, au reușit să oprească intrarea țăranilor răsculați în Tecuci” (Ibidem).
[6] Florea Constantin, directorul Muzeului
Mixt Raional Tecuci, 50 de ani de la răscoalele țărănești din 1907. Așa a
fost atunci prin aceste locuri, în „Avântul”, anul I, nr. 5, 17 februarie
1957, p. 2.
[7] Ion Vrancea, Să cunoaștem comunele raionului
nostru. Din trecutul și din viața de azi a comunei Munteni, în „Avântul”,
anul 2, nr. 58, 26 ianuarie 1958, p. 4.
[8] Ibidem.
[9] Constantin Florea, Din documentele anului
1907, în „Avântul”, anul 1, nr. 7, 3 martie 1957, p. 3.
[10] „Avântul”, anul 3, nr. 156, 4 ianuarie 1959, p. 4.
[11]Ibidem.
[12] „Avântul”, anul 3, nr. 244, 8
noiembrie 1959, p. 3.
[13] Florea Constantin, directorul Muzeului Mixt Raional Tecuci, 50 de ani de la răscoalele țărănești din 1907. Așa a fost atunci prin aceste locuri, în „Avântul”, anul I, nr. 5, 17 februarie 1957, p. 2.
