Alexandru
(Alecu) P. Anastasiu:
Un personaj important, dar uitat
al orașului Tecuci
Mare
proprietar funciar, deputat, cavaler al Ordinului „Coroana României” și generos
donator al Tecuciului, el se remarcă printr-o activitate publică diversificată.
Cu toate acestea, informațiile privind viața sa sunt limitate, majoritatea provenind
din presa vremii. Este cunoscut faptul că a fost implicat în politica liberală,
alături de cei doi frați ai săi, activând în cadrul organizației locale a Partidului
Național Liberal.
În
ultimii ani ai secolului al XIX-lea, se pare că a avut loc un conflict cu Tache
Anastasiu. Ziarele vremii au relatat
despre fapte de disidență față de conducerea
locală în anul 1896, în contextul în care Tache se afla plecat la Cairo[3]. Ulterior, în aprilie 1899, împreună
cu fratele său Iancu, a condus o manifestație a conservatorilor care „a străbătut
străzile orașului cu muzică”, în momentul în care guvernul liberal își dăduse
demisia[4].
Ulterior,
după decesul fratelui său și încheierea litigiului privind moștenirea acestuia
cu Academia Română, a fost ales președinte al organizației județene a Partidului
Liberal. A deținut această funcție până la 30 ianuarie 1921, când s-a retras
din conducerea locală.
În
alegerile pentru Camera Deputaților din februarie 1911 și noiembrie 1912, a
fost ales deputat pentru colegiul I, în timp ce Nestor Cincu a fost ales din
partea conservatorilor-democrați pentru celălalt loc[5].
Activitatea sa nu s-a limitat doar la sfera politică. Deținea importante
proprietăți agricole în județele Tecuci, Covurlui și Tutova. Astfel, la
Nicorești, poseda 18 hectare de vie, iar în ultimul deceniu al secolului al
XIX-lea, pe moșia de la Putrideni, comuna Coroești, plasa Pereschiv, județul Tutova,
administra o moară cu aburi[6].
La 22 martie 1907, a contribuit la înființarea băncii
„Tecuciul”, fiind unul dintre principalii acționari [7].
În plan social, la începutul anului 1908, a donat suma de
3.000 de lei pentru finalizarea clădirii școlii din comuna Bucești, județul
Tecuci. Totodată, prin intervențiile sale și ale consilierilor județeni, s-a
obținut alocarea sumei de 20.000 de lei din fondurile județene pentru
construirea unui pod peste râul Bârlad, în beneficiul aceleiași comunități[8].
Contribuția sa deosebită la dezvoltarea economică și socială a
județului avea să fie recunoscută în anul 1909, prin conferirea Ordinului
„Coroana României” în gradul de Ofițer[9].
Alecu
P. Anastasiu s-a distins prin dedicarea față de cauzele sociale și prin susținerea
familiilor nevoiașe. În perioada războaielor balcanice (1912–1913), când
au fost mobilizați numeroși locuitori ai județului Tecuci, el a sprijinit
familiilor celor plecați pe front, în calitate de președinte al filialei locale
a Ligii „Deșteptarea”.
Tot în
această perioadă, a făcut parte dintr-un comitet pentru strângerea și
distribuirea ajutoarelor, alcătuit din 50 de membri, organizat sub egida Prefecturii,
în iulie 1913[10].
Ulterior, în
ședința extraordinară a Consiliului Comunal din 2 martie 1915, a fost desemnat
membru al comitetului de conducere al filialei județene a Asociației „Familia
Luptătorilor”, alături de Teodor Cincu, Iancu Demetriade, dr. G. Vrabie și
Vasile Beldie[11]. În mai
1916, a fost numit în comitetul local pentru distribuirea ajutoarelor oferite
de Majestatea Sa Regele Ferdinand populației defavorizate din oraș[12].
Înainte de război, Alecu P. Anastasiu a desfășurat activități
comerciale importante în Tecuci, unde a deținut un magazin specializat în
comercializarea componentelor pentru trăsuri și automobile, în special
cauciucuri produse de firma Continental Pneumatice[13]. În anul 1915, s-a ocupat
și de vânzarea automobilelor, având în consignație un automobil „Torpedo”,
fabricat de compania Stoewer, foarte elegant, cu șase locuri și o putere de
18–22 cai, complet nou și neutilizat[14]. De altfel, era un pasionat al automobilismului,
iar, potrivit documentelor de arhivă, se număra printre cei nouă proprietari de
automobile din Tecuci ale căror vehicule au fost rechiziționate la 15 august 1916,
odată cu intrarea României în război[15].
A
făcut parte din Consiliul Comunal al orașului „în cele mai grele timpuri din
istoria Tecuciului”, între ianuarie 1914 și martie 1918, așa cum se menționează
în raportul privind activitatea consilierilor la finalul mandatului[16] .
În prima parte a acestui mandat a avut loc un conflict între primar și consilieri, care a condus la blocarea activității administrative, consilierii pierzându-și încrederea în primarul Constantin Condrache. Nemulțumirile vizau decizii unilaterale, precum procurarea de materiale pentru atelierul mecanic al uzinei electrice sau anularea unor diurne pentru consilieri și polițiști, fără respectarea hotărârilor Consiliului.
Drept reacție, mai mulți consilieri — printre care Iacob Albu, Alexandru Anastasiu, I. Herescu, Nicolae Pelin, M. Gafton, Gheorghe Ovanes, T. Ciolac și Iancu Balaș — au boicotat ședințele între 3 decembrie 1915 și 14 martie 1916. Singurul care a susținut primarul și a pledat pentru reluarea activității a fost C. T. Corodeanu[17]. După aproape trei luni și jumătate de inactivitate, Consiliul și-a reluat activitatea la 14 martie 1916[18].
A
doua parte a mandatului, începută la 15 august 1916, a coincis cu perioada războiului,
descrisă în documentele vremii drept „epoca cea mai tristă pentru noi și
populațiunea orașului”.
În
acest context, timp de aproape un an și două luni, Anastasiu a îndeplinit
funcția de primar delegat, fiind numit prin hotărârea Consiliului Comunal din
28 februarie 1917. Numirea a fost aprobată de Ministerul de Interne prin
ordinul nr. 12.623/1917, iar mandatul său a durat până la 4 aprilie 1918, când
a fost înlocuit de avocatul Traian Corodeanu[19].
Ca
primar delegat, s-a confruntat cu o situație critică, generată de prezența
masivă a refugiaților și de izbucnirea unor epidemii. Lipsa alimentelor a impus
un regim alimentar precar: pâine de tărâțe, mămăligă prăjită, prune uscate și
ceai.
Pentru
a stabiliza situația, edilul a fost nevoit să adopte o serie de măsuri
excepționale, în baza legislației care autoriza astfel de intervenții. Acestea
vizau reglementarea fabricării și distribuirii pâinii, precum și controlul
asupra vânzării cărnii, făinii, vinului, îmbrăcămintei și încălțămintei, stabilindu-se
totodată și prețuri maxime pentru aceste produse.
În
primăvara anului 1917, efectele războiului s-au accentuat, provocând o criză
severă de combustibil și alimente în rândul populației. Pentru a face față
acestei situații, Anastasiu a solicitat Ministerului de Finanțe livrarea de
„spirt denaturat” de la fabrica din Ghidigeni și a cerut Ministerului de
Interne aprobarea unui preț mai ridicat pentru carne, întrucât animalele erau
aduse de „casapi” de la distanțe de 60–70 km, din nordul județului[20].
Odată
cu declanșarea marilor confruntări militare din vara anului 1917, în special în
lunile iulie și august, Tecuciul a devenit ținta frecventă a bombardamentelor
inamice, care au provocat numeroase victime și distrugeri considerabile. În
timpul unuia dintre aceste atacuri, artileria germană a avariat grav imobilul
situat pe strada Carol, proprietate a lui Alexandru P. Anastasiu, clădire
închiriată de Prefectura Județului și care adăpostea, la acea dată, Protoieria,
Serviciul Tehnic al Județului și Judecătoria Ocolului Tecuci[21].
În
contextul dezastruos generat de bombardamente, al numărului crescând de
refugiați și al răspândirii rapide a tifosului exantematic, autoritățile
religioase locale au decis desemnarea zilnică a unui preot în Cimitirul
orașului. Măsura a fost justificată de necesitatea „îndeplinirii celor din urmă datorii față de
sufletul nenorociților tineri refugiați care mor zilnic în oraș”[22].
Situația
era atât de gravă încât, potrivit unei scrisori adresate Episcopiei Romanului
de către primarul delegat, imaginea Tecuciului din acei ani era sumbră: „cu magazinele golite, case care par
părăsite, doar ici-colo câte un rus cu un pachet în mână care, probabil, a
corupt un negustor cu ruble multe”[23].
În ciuda acestor dificultăți, primarul Alexandru P. Anastasiu, sprijinit de Consiliul Comunal și funcționarii administrației locale, a reușit să mențină funcționalitatea orașului și să răspundă, pe cât posibil, nevoilor populației. Într-o perioadă marcată de penuria alimentelor și a combustibilului, Primăria a fost nevoită să raționalizeze resursele și să asigure un minim necesar pentru locuitorii Tecuciului. Anumiți funcționari, remarcați pentru devotamentul lor, au fost propuși de edil pentru a fi recompensați. În raportul său de la finalul mandatului, primarul consemna cu onestitate: „Dacă populația nu a avut cât îi trebuia și a suferit, vina nu este a noastră, ci a împrejurărilor în care trăim”, adăugând că, din resursele limitate de care dispunea administrația, „am căutat să împărțim la toți – în proporție mică, natural – căci și cantitățile ce le aveam erau cu desăvârșire reduse”[24].
După
Războiul de Întregire Națională, în urma reformei agrare, o parte importantă
din proprietățile funciare deținute de Alecu Anastasiu a fost expropriată,
inclusiv suprafețe situate în județul Tutova. Documentele păstrate în fondul Inspectoratului Agricol al Județului Tutova
(1908–1930), aflat la Arhivele Naționale ale României, arată că moșia Fichitești–Putredeni, din
comuna Coroiești, a fost împărțită și parcelată, loturile fiind atribuite
locuitorilor din zonă.
În același
timp, o parte din aceste terenuri a fost folosită pentru a compensa sătenii din
comuna Căbești, care au format astfel islazul comunal „Valea Bechii”. Menționăm
că, în zonă, au fost expropriate și moșiile lui I. Gheorghiade de la
Coroiești–Fântânele și ale Olgăi T. Udrea de la Păcurărești[25].
Conform Monitorului Oficial din 10 iunie 1924, hotărârea Comisiei Centrale de Expropriere din 6 octombrie 1923 a dispus preluarea a încă 12 hectare și 88 ari din moșiile Putredeni și Fichitești, suprafață care se adăuga celor 60 de hectare expropriate anterior. În total, aproximativ 72 de hectare au fost destinate împroprietăririi locuitorilor din Putredeni și Fichitești. Prețul stabilit pentru teren era de 2.240 lei pe hectar, iar Alecu Anastasiu păstra o cotă intangibilă importantă (500 ha cultivabile, 95 ha destinate islazului vitelor și 250 ha de teren necultivabil)[26].
În
perioada interbelică, Alexandru P. Anastasiu a continuat să fie activ în viața
publică și economică a județului, contribuind la dezvoltarea sectorului industrial local.
Astfel, în anul 1924, a subscris suma de 115.000 lei la capitalul social
inițial al „Societății Izbânda Tecuciului”, prescurtată „SIT”, o societate
anonimă română pe acțiuni, având ca obiect principal valorificarea,
industrializarea și comercializarea produselor agricole, cu sediul în Tecuci.
Cu acest prilej, a fost ales membru al consiliului de administrație[27].
Presa
vremii menționa că podgoria sa din Nicorești era dotată cu o instalație modernă
de vinificație, vizitată în martie 1927 de elevii Școlii Superioare de
Viticultură din Chișinău[28]. În anul 1935, deținea la Tecuci o
distilerie industrială destinată producerii spirtului și a băuturilor spirtoase[29]. Pentru comercializarea acestor produse, își
deschisese mai multe depozite și prăvălii la Tecuci și la Galați.
În calitate de președinte
al Sindicatului Viticol din județul Tecuci, s-a aflat în fruntea mișcării
podgorenilor și a negustorilor de vinuri și spirtoase, care, în anul 1929, s-au
opus unui proiect legislativ promovat de guvern, considerat profund defavorabil
viticulturii. Membrii sindicatului susțineau că noile reglementări ar fi
„distrus viticultura, favorizând industria spirtului din cereale și a berii”.
În acest context, au fost organizate mai multe întruniri în localitățile
Tecuci, Nicorești și Podu Turcului, culminând cu o amplă adunare prezidată de
Alexandru P. Anastasiu la începutul lunii iulie. Participanții l-au întâmpinat
cu entuziasm, iar în discursul său, a subliniat rolul tradițional al regiunii: „Avem sfânta datorie de a ne apăra și să ținem
seamă că Tecuciul, cu dealurile lui și cu marca un strugure de vie, reprezintă
tradiția, alături de puținele meleaguri ale țării românești, cu cele mai vechi
vii din Europa, de acum trei mii de ani”. În urma acestor adunări,
s-a decis participarea delegaților tecuceni la congresul din București,
programat pentru 14 iulie, unde a fost prezentat un memoriu cu revendicările
viticultorilor[30].
După
un deceniu de demersuri susținute, în anul 1939, a fost adoptată o lege care
interzicea folosirea hibrizilor viticoli. În numele podgorenilor din județ,
Alexandru Anastasiu a transmis guvernului un mesaj de apreciere, subliniind
importanța protejării soiurilor nobile autohtone și a patrimoniului viticol tradițional[31].
În
anul 1927, a donat un imobil evaluat la peste două milioane de lei pentru
înființarea unui azil destinat bătrânilor lipsiți de mijloace de trai. Conform
Decretului Regal nr. 4063 din 22 decembrie 1926, publicat în Monitorul Oficial la 27 iulie 1937,
Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale a fost autorizat ,,să accepte
donațiunea făcută de domnul Alexandru P. Anastasiu din Tecuci, prin actul de
donațiune autentificat de Tribunalul Tecuci sub nr. 2464 din 19 august 1926, constând
din imobilul din Tecuci, strada Carol, colț cu strada Locotenent colonel T.
Pamfile, cu întreg terenul său, cu condiția de a se înființa pe vecie în acest
imobil un azil de bătrâni și bătrâne — foști funcționari, profesioniști liberi
sau persoane cu oarecare poziție socială și lipsite de mijloace. Azilul va purta numele Alecu și Catina P. Anastasiu”. Totodată, Ministerul a fost autorizat să accepte
și suma de 100.000 de lei oferită de donator pentru repararea și amenajarea
clădirii, precum și o contribuție viitoare, sub formă de titluri de stat, din ale
cărei venituri urma să se organizeze anual, ,,la 29 iunie, un parastas
pentru pomenirea părinților donatorilor, «Petre și Elisabeta Anastasiu», și la
30 august, pentru pomenirea donatorilor, «Alecu și Cătina»”[32].
În
aprilie 1929, a donat suma de 500.000 lei pentru reconstruirea Teatrului Comunal
din Tecuci, distrus de un incendiu pe 24 ianuarie același an[33].
Un deceniu mai târziu, în 1939, Primăria orașului a primit din partea lui Alecu Anastasiu o nouă donație: 200.000 lei, sub formă de titluri de rentă cu dobândă de 5%, emisiunea 1922. Condiția impusă de donator era ca, din veniturile generate, să fie oferite anual cărți și îmbrăcăminte pentru treizeci de elevi și eleve merituoși. Donația a fost înregistrată sub denumirea „Fondul Alecu și Catinca P. Anastasiu”, conform dorinței exprimate în actul de donație. Totodată, se stipula că, în cazul în care titlurile se dovedeau câștigătoare la tragerea la sorți, fondurile rezultate urmau să fie reinvestite, pentru sporirea capitalului inițial[34].
Împreună cu soția sa, Ecaterina, s-a numărat printre
principalii ctitori ai catedralei orașului. Pe 20 decembrie 1936, el a fost ales
președinte atât al „Comitetului de Construire a Bisericii Catedrale a Orașului
Tecuci”, cât și al „Comitetului Permanent de Acțiune”, cu misiunea de a
coordona toate măsurile necesare pentru finalizarea edificiului sacru,
considerat drept o podoabă arhitectonică și religioasă a urbei[35].
Până
la 4 august 1941, contribuția sa pentru ridicarea catedralei se ridica la
1.600.000 lei[36].
În aceeași vară,
a oferit Societății Crucea Roșie suma de 20.000 lei, „în scopul îngrijirii
bravilor ostași răniți ce sunt aduși în spitalele din Tecuci”[37]. Tot în 1941, a susținut
cu încă 150.000 lei construcția bisericii din suburbia „Regina Maria”[38].
A
sprijinit efortul de război prin contribuții importante la Împrumutul Apărării
Naționale, conform chitanțelor eliberate de Administrația Financiară Tecuci: a
donat 23.000 lei (chitanța nr. 208.005) și 20.000 lei (chitanța nr. 208.006) la
5 mai 1944, respectiv 90.000 lei (chitanța nr. 208.067) și 66.000 lei (chitanța
nr. 208.068) la 13 mai 1944[39].
Potrivit
unei statistici din 1944, Anastasiu figura printre cei
proprietari de terenuri din județ, cu peste 50 de hectare.
În oraș, mai existau alți proprietari cu exploatații agricole întinse, precum: Constantin
Sachelarie, Petrică Demetriade, Neculai Berha, Vasile Radu, Virgil Mironescu,
dr. Lupan, Chiriță Dumitriu și Zaharia Ioan[40].
În comunele județului, printre marii latifundiari
se numărau Elena
G-ral Grigorescu (Ivești), Maria G-ral Baranga (Fundeni)[41], familia Cincu (Munteni)[42] și familia Apostoleanu (Colonești)[43].
Despre
Alecu și Ecaterina se spune că au avut un destin tragic. După ocuparea
Tecuciului de către trupele sovietice, o refugiată din Basarabia, angajată
paznic la catedrală, i-a denunțat ca fiind cei mai înstăriți oameni ai
orașului. Ca urmare, au fost molestați și jefuiți cu brutalitate. Alungați din
propria locuință, au fost adăpostiți de familia evreiască C. Petroiu, pe strada
Catedralei nr. 14[44]
Începând
cu 25 august 1944, locuința lor de pe strada I. G. Duca nr. 2 a fost ocupată de
trupele sovietice. Bunurile sustrase din gospodărie au fost evaluate la 73.286.400
lei.
Lista inventariată cu obiectele „ridicate” din imobilele situate pe străzile I. G. Duca nr. 2 și Carol I nr. 75 se întindea pe mai multe pagini: un automobil Delage cu 6 cilindri (80–100 CP), un atelier complet de reparații auto, o motocicletă, două biciclete, arme de vânătoare, un pian Bluthner, opt tablouri, acțiuni bancare, titluri de rentă, trei ceasuri din aur și două din argint, mobilier, haine, blănuri, bijuterii, cantități mari de băuturi fine ș.a.[45].
Alecu Anastasiu s-a stins din viață pe 6 februarie 1945. Parohul parohiei „Sfântul Gheorghe” din Tecuci anunța decesul său în următorii termeni: „Donatorul, mare proprietar, Alecu P. Anastasiu a încetat din viață astăzi la ora 12 din zi, joi 8 c. va avea loc înmormântarea. Corpul defunctului va fi depus în biserica Sf. Nicolae. Vă rog să binevoiți a propune să se bată clopotele bisericilor zilnic, la orele 9, 12 și 15, până joi la ora prohodului și a fi pregătit cu personalul parohial spre a lua parte la înmormântare”[46].
La
aproximativ o lună și jumătate de la deces, prin Decizia ministerială nr.
14.684 din 19 martie 1945, Ministerul Cultelor a autorizat parohia bisericii
„Sfântul Gheorghe” din Tecuci să accepte legatul lăsat de Alecu P. Anastasiu, în
valoare de 4.000.000 lei, dispus prin testamentul olograf întocmit la 2
noiembrie 1944 și acceptat în condițiile prevăzute expres în document[47].
De altfel, potrivit unor surse, a fost înmormântat în paraclisul amenajat în
subsolul catedralei pe care a sprijinit-o cu generozitate. Mormântul său a rămas,
multă vreme, acoperit doar cu pietriș[48].
[1] Buletinul Oficial
al Camerei de Comerţ şi Industrie Tecuci“, Anul VI, 1930, nr. 7-9, iul.- sept.
1931, p. 58
[2] Astfel de
confuzii apar și în lucrarea lui Viorel Burlacu, Catedrala Sfântul Gheorghe
– Tecuci. Note, schițe, documente (Iași, Editura Performantica, 2015, p. 7-8):
„Alecu
Anastasiu a dominat ani de zile viața politică a județului, fiind supranumit
«Pașa de Tecuci». A fost în mai multe rânduri deputat, dar și prefect… A donat
terenul pe care s-a construit Școala de băieți nr. 2 și Școala profesională de
fete «Tache și Elena Anastasiu» (1900), devenită liceu din anul 1918”. Menționăm,
însă, că
aceste informații se referă, în realitate, la Tache Anastasiu, iar Școala profesională
de fete a fost înființată în anul 1898 și transformată în liceu abia în anul
1923.
[3] „Timpul”, anul XVIII, nr. 61, 16
martie 1896, p. 2.
[4] ,,Opinia”, Iași, anul 2, nr.
275, 14 aprilie 1899, p. 3.
[5] ,,Opinia”, Iași, anul 9, nr.
1734, 10 noiembrie 1912, p. 2.
[6] „Universul”, anul XI, nr. 187, 28
iulie 1893, p. 2.
[7] Ștefan Andronache, Tecuci.
Ghid, p. 40.
[8] „Universul”, anul XXVI, nr. 41, 2
februarie 1908, p. 2.
[10] Viitorul”,
anul VII, nr. 1944, 9 iulie 1913, p. 4
[11] SJAN Galați, fond Primăria
orașului Tecuci, dosar nr. 36/1915,
f. 141.
[13] „Universul”, anul XXVIII, nr. 155, 9
iunie 1910, p. 2.
[14] „Universul”, anul XXXIII, nr. 228,
19 august 1915, p. 6.
[15]SJAN Galați, Fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 10/1918, f, f. 156 v. În ceea ce
privește automobilele lui Alexandru (Alecu) P. Anastasiu, am identificat două
consemnări în presa vremii. Prima a fost publicată la sfârșitul lunii ianuarie
1928, când ziarul ,,Universul” relata că proprietatea acestuia, situată pe
strada 13 Septembrie nr. 1526, a fost grav afectată de un incendiu provocat de
neglijență, în dimineața zilei de 29 ianuarie. În urma incendiului, acoperișul
unor camere și garajul în care se aflau mașinile au fost distruse, însă
intervenția promptă a pompierilor a permis salvarea celor două automobile ale
proprietarului (,,Universul”, anul 46, nr. 24, 30 ianuarie 1928, p. 5).
Cea de-a doua relatare datează de la începutul lunii iulie 1933, când cele două automobile ale lui Anastasiu, au fost implicate într-un accident de circulație la Galați. Unul dintre vehicule era remorcat, iar în momentul traversării străzii Theodor Thenea nu se afla nimeni la volanul mașinii tractate. În urma acestui grav incident, copilul Gicu Leibovici, în vârstă de 7 ani, domiciliat pe strada Theodor Thenea nr. 82, a fost puternic lovit și a suferit leziuni serioase la cap, gură și frunte. Victima a fost proiectată pe bordura trotuarului și transportată de urgență la Spitalul Israelit (,,Universul”, anul 50, nr. 185, 10 iulie 1933, p. 5).
[16] SJAN Galați, Fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 10/1918, f. 21.
[17] În declarația sa, consilierul a
afirmat că majoritatea angajaților Primăriei nu lucrează în interesul comunității,
ci își urmăresc propriile interese și ambiții, transformând instituția într-un
„club politic”, în detrimentul locuitorilor orașului. Situația existentă era
pusă pe seama politicii promovate de primar, acuzat de mai multe nereguli: amânarea
licitațiilor pentru construirea abatorului, deși oferta era cu 8,75% sub deviz;
intervenția în comisia de licitații, unde consilierul Iancu Balaș l-a folosit
pe socrul său, Nicolau din Brăila, ca paravan; atribuirea furniturilor de
imprimante și registre ale comunei pentru cinci ani contra sumei de 8.000 lei
anual, în dauna unei oferte mai bune, formulate de Dimitrie C. Patron (4.300
lei anual), care s-a retras după ce a fost amenințat. De asemenea, edilul a refuzat
oferta câștigătorului licitației pentru construirea podului peste Tecucel, deși
aceasta era cu 6% sub deviz, preferând un antreprenor din Bârlad, Zamfirescu,
care a abandonat lucrările după doar patru luni, fără garanții și în baza unei
simple înțelegeri verbale. Comuna a fost astfel nevoită să apeleze la un alt
constructor pentru finalizarea proiectului. Cu toate acestea, acuzațiile au
fost respinse de cei vizați, inclusiv de primar și de consilierul Iancu Balaș. (SJAN Galați, Fond Primăria orașului Tecuci, dosar nr. 7/1916, ff. 75-77
v.).
[18] Ibidem, f. 78.
[19] Ibidem, dosar nr. 7/1917,
f. 17, 19.
[20] Ibidem, f. 57, 63, 90.
[21] SJAN Galați, Fond Primăria orașului
Tecuci, dosar nr. 13/1917, f. 67.
[22] Arhiva Protoieriei Tecuci, dosar nr.87/1917, raportul nr. 99/6.02.1917.
[23] Vasile Mihăilescu, Ai văzut un Rege plângând, cititorule?: Amintiri din Campania pentru întregirea neamu lui 1916-1918, Ediție îngrijită de Mihail Adafini și Mihai Liviu Adafini, Editura A.T.U. Sibiu, 2015, p. 86.
[24] SJAN Galați, Fond Primăria orașului Tecuci, dosar
nr. 10/1918, f. 21-22. Raportul
înregistrat sub nr. 1232, din 26 martie 1918, a fost semnat de primarul delegat
Alexandru P. Anastasiu și secretarul
M. Drăgușanu.
[25] ANR, Fond 127,
Inspectoratul Agricol al Județului Tutova (1908–1930), Inventar 127, p. 35,
pozițiile 39 și 40; p. 69, poziția 85.
[26] ,,Monitorul Oficial”, Partea I,
nr. 123, 10 iunie 1924, p. 6352.
[27] „Monitorul Oficial”, Partea I, nr.
61, supliment, 19 martie 1924, p. 3129.
[28] „Viitorul”,
anul XX, 25 martie 1927, nr. 5723, p. 3.
[29] „Monitorul Oficial”, Partea I, nr.
142, 25 iunie 1935, p. 4578.
[30] ,,Viitorul”, anul 21, nr. 6422,
12 iulie 1929, p. 3.
[31] ,,România”, anul 2, nr. 311, 13
aprilie 1939, p. 3.
[32] ,,Monitorul Oficial”, nr. 164,
27 iulie 1927, p. 10165; ,,Universul”, anul 45, nr. 173, 29 iulie 1927, p. 6.
[33] ,,Universul”, anul 47, nr. 151,
5 iulie 1929, p. 7.
[34] ,,România”, anul 2, nr. 322, 25
aprilie 1939, p. 5.
[35] Viorel
Burlacu, ,,Catedrala Sfântul Gheorghe-Tecuci. Note, schițe, documente”,
Ed. Performantica, Iași, 2015, p. 77-78.
[37] ,,Universul”, ediția de
provincie, anul 58, nr. 195, 22 iulie
1941, p. 5; Ibidem, nr. 208, 4 august
1941, p. 4.
[38] ,,Universul”, ediția de provincie, anul 58, nr. 208, 4 august 1941, p. 4.
[40] SJAN Galați, fond Prefectura
județului Tecuci, ds. nr. 5/1944, f. 1
[41] Ibidem, f. 3.
[42] Ibidem, f. 4.
[43] Ibidem, f. 6.
[44] Ing. Ionescu Coman și Ec.
Nicolau Florica, Memoriu privind pisania catedralei ,,Sf. Gheorghe” din
Tecuci adresat părintelui protopop Vasile Ramfu, f. 7-8, probabil,
octombrie/noiembrie 1995.
[45] SJAN Galați, fond Primăria
orașului Tecuci, dosar nr. 26/1944,
f. 58.
[46] Arhiva Parohiei „Sfântul Gheorghe” Tecuci, anunțul
parohului din 5 februarie 1945.
[47] „Monitorul Oficial”, Partea I, nr.
71, 27 martie 1945, p. 2308.
[48] Ing. Ionescu Coman și Ec.
Nicolau Florica, doc. cit. f.
7-8.
